Sufletul din față, sufletul din spate

Pentru Meda, fusese o vară aşa şi-aşa. Începuse bine, cu ea dornică de vacanță, se terminase relativ, cu ea mai mare, parcă prea mare, oricum peste ce i-ar fi trecut vreodată prin cap. Pe Meda o chema Medeea, dar, din fericire, îşi scurtase singură, când avea doi ani, numele ăla înadins muzicat. Ai ei nu se gândiseră prea mult când hotărâseră s-o cheme aşa. Adică în niciun caz la personajul mitologic. S-au gândit că e rar şi i l-au pus fetei lor, că voiau să fie o fată rară. Şi Meda chiar aşa era. Nimeni nu mai auzise de un copil care să aibă vise recurente cu păduchi. Însă momentul în care fata se trezise cu ei fusese atât de îngrozitor încât nu mai plecase, într-un fel sau în altul, din ea. Îi venea din când în când, din senin, în cap numele Fieraru Niculina, colega ei din clasa a II-a, aia care stătea în banca din spate şi de la care luase păduchii, şi-şi vedea iar şi iar scalpul frecat cu gaz lampant, frecat cu ură şi părtinire, nu dat pur şi simplu. Apoi, basmaua de lână, roşie cu verde, strânsă bine peste părul unsuros, Meda însăşi, mică, dusă la masă cu forța, ciorba de roşii din farfurie şi lacrimile care nu se mai opreau, de-a trebuit ca ai ei să mute ciorba într-un castron, c-o înmulțea plângăcioasa în neştire, başca o făcuse saramură. Când au întrebat-o de ce plânge ca nesătula, că toată lumea e datoare c-o împăduchere-n viață, Meda şi-a dus lingura la un ochi şi-a umplut-o de lacrimi în trei secunde. Pe urmă, a mutat-o la celălalt şi uite-aşa s-a putut să nu ajungă ciorba din castron în vreo oală, furând fata linguri bune direct din ochi şi înghițindu-le pe furiş. Dar frica de păduchi şi mirosul de gaz reveneau în visele ei cam o dată pe an. Şi-atunci se trezea plângând şi c-o mâncărime insuportabilă a pielii capului. Şi n-o mai lua somnul niciodată după un astfel de vis.
Aşa se-ntâmplase şi-n dimineața asta de septembrie. Meda era după o noapte postpăduchi şi-şi băuse cafeaua pe la cinci dimineața. Bunică-sa se şi speriase de ea, când o găsise, plânsă şi-ncercănată în bucătărie, când încă nu se luminase de ziuă. Îi şi zisese că tocmai de la cafea nu doarme ea bine, să aibă grijă, mai ales acum, că-ncepe şcoala şi nu-ți mai poți permite să nu dormi bine noaptea. A, şi că e cam devreme pentru o fată de cincisprezece ani să bea cafea. Tocmai bunică-sa zicea asta, tocmai ea, care era o cafegioaică notorie; se-apucase de la şase ani. Pe-atunci, grecii ei de părinți dădeau copiilor cafea cu pâine dimineața, să nu fie anemici. Aşa ştiau, aşa făceau. Acum, bunică-sa îşi permitea să dea lecții, chit că-i curgea cafea prin vene, nu sânge, ca la toată lumea. Dar Meda nu s-a supărat pe ea, ştia că-i zice cu dragoste. A mai făcut o cafea, să bea amândouă. Au stat şi-au vorbit numai vrute, până a ieşit soarele. Şi chiar dacă nu se suferea când îi ascundea bunică-sii câte ceva, acum Meda ştia că n-are încotro. Nu voia s-o sperie, trebuia întâi să-şi dea ea seama ce se-ntâmplă şi apoi o să hotărască dacă-i povesteşte sau nu. Deşi greutatea înclina până la glezne spre nu.
Meda s-a ridicat cam anevoie de pe scaun, i-a zis bunică-sii că se duce să mai stea nițel în pat, poate, poate o mai ia somnul. Până în cameră a mers greu, de parcă ducea un sac în spate. Vorba vine, fiindcă nu cărase ea saci niciodată. S-a aşezat în pat şi s-a uitat în sus, la lustră. O liniştea mereu lustra aia galbenă, cu şapte brațe şi tot atâtea globuri. Era o privelişte perfectă pentru o anamneză scurtă, postsezon.
Descălecase în vacanță, după o clasă a IX-a care-o obligase să conştientizeze că-i mare de-acum, fată de liceu. Bine că se terminase, şi mai bine că putuse pleca la bunici. Oraşul te pune, fără să-ți dai seama, să joci o mulțime de roluri, ca să-i faci față. La țară nu e aşa. Acolo, eşti tu ca tine. Cui îi place, bine, cui nu, tot bine. A doua zi după ce-a ajuns, Meda a aflat vestea cea mare. Florența, vară-sa, intrase la facultate. Era 1989, iar Florența dădea a cincea oară la medicină. Pe vremea aia nu se intra uşor la nicio facultate, dar la medicină era cel mai greu. Aşa că oamenii dădeau petreceri când intrau şi erau unele dintre cele mai frumoase petreceri din viețile lor de oameni tineri. Florența s-a bucurat mult, viața ei, care în ultimii ani pendulase între a zecea, a treia, a doua şi prima sub linie, se schimbase de-acum. Era studentă. Petrecere însă nu prea voia să dea. Taică-su murise cu doi ani în urmă, iar ea nu prea avea chef de petreceri. În gând, i-a făcut lui cadou intrarea la facultate. Fusese felcer, unul foarte bun, şi-şi dorise mult ca fata lui cea mică să se facă doctoriță. Florența îl iubise mult şi-l iubea şi-acum, când nu se mai întâlneau decât în inima ei, la fel de mult, ba, într-un fel, şi mai mult. Ca orice om atunci când nu mai poate nici vedea, nici atinge ce iubeşte. Însă Maria, bunica Medei, insistase mult pentru petrecere. Ea îi fusese Florenței leagăn în ultimii ani, o-mbrățişase cu toate mâinile pe care i le dăduse Dumnezeu, alea văzute, dar mai ales alea nevăzute. Acum, Maria spusese că va fi petrecere şi a fost. Şi-a mai insistat cineva. Băiatul de care Florența se-ndrăgostise, singurul care ştiuse cum să se-amestece printre cărțile ei şi care înțelesese că timpul pentru-nvățătură e cel mare şi mult, iar cel pentru el e ăla care mai rămâne. Voia petrecere Dan, o merita şi el. De-acum, începea şi timpul lui.
A fost mişto la petrecere, chiar a fost. A fost invitată şi gaşca Medei, chiar dacă era cu o generație în urmă. Au făcut petrecerea în curte, iar curtea era mare, mare. Stăteau pe scaune, pe bănci, prin iarbă, pe unde-aveau chef. Părinții, bunicii erau şi ei acolo. Se uitau la ăştia tineri, îşi mai ziceau una, alta, cum ar fi că Dan nu e încă pe picioarele lui, să nu-şi facă gânduri de-nsurătoare cu Florența, atâta timp cât n-are nici bicicletă. Asta a zis-o nea Nae, vecinul din dreapta. Dar, în rest, s-au distrat. Maria a dansat până la miezul nopții, a fost sufletul petrecerii, iar Meda s-a bucurat. N-o mai văzuse pe bunică-sa dansând de câțiva ani buni. Au şi mâncat foarte bine, că doar Maria şi stabilise meniul, şi, în mare parte, îl şi pusese-n practică. Împreună cu Laura, mama Florenței, mai mult îngrijorată că-i intrase fata la facultate şi c-o să plece de tot de acasă. Meda mâncase nişte mere verzi, direct din pom. Se urcase acolo cu Şerban, cel mai bun prieten al ei, să aibă acoperire completă asupra curții. Mai coborau, mai dansau nebuneşte, se mai odihneau pe iarbă şi iar se urcau în mărul bătrân, dar deloc obosit. De-acolo îl văzuse Şerban pe băiatul subțire, înalt şi negricios care-o căuta pe Meda din ochi tot timpul. „Vezi c-o să te invite la dans“, i-a zis. Medei nu-i păsa. Nu credea că necunoscutul o să aibă curaj, mai ales că grupurile nu se prea amestecau, iar el venise cu Dan şi alți câțiva băieți. Dar la una dintre coborârile din pom, băiatul ăla a venit țintă spre ea, a privit-o drept şi-a invitat-o la dans, prinzând-o scurt de mână. Şerban s-a făcut nevăzut, iar Meda a trebuit să facă față, doar nu era o sălbatică.
S-a dus cu subțirele pe zona aia cimentată de lângă casă unde se dansa. Băiatul a-mbrățişat-o parcă prea strâns, iar ea s-a dezlegat un pic de el, printr-o scuturătură căreia a reuşit să-i pună totuşi ceva surdină, aşa că n-a observat-o nimeni sau aşa a crezut ea. Dar, în timpul dansului, băiatul se-apropia din ce în ce mai tare şi respira cumva sacadat. Meda s-a gândit că i-o fi rău şi şi-a îndreptat spatele, ca să facă mai mult loc între ei. Dar băiatului au început să-i tremure dintr-odată mâinile, iar Meda le simțea ca pe nişte crengi în furtună, prea tare înfipte în mijlocul ei. I-a împins uşor umerii, ca să-l poată privi în ochi. Dar n-a mai apucat fiindcă el a tras-o spre piept şi-a strâns-o tare, tare, iar Meda aproape a-mpietrit atunci când a simțit c-o-mpinge brusc ceva în ombilic. Dar a fost mai mult decât o-mpingere, a semănat mai degrabă c-o-mpunsătură de țeavă de pistol. Ar fi jurat c-a auzit şi zgomotul impactului şi i s-a părut c-a auzit toată lumea, peste muzică. Şi s-a tulburat fata în capul pieptului, un fel de strepezitură de gutuie necoaptă a fost. O muşcătură verde. După ce s-a despietrit din secunda şocului, Meda a sărit ca arsă, şi nu în lături, ci în spate. S-a dezechilibrat, dar n-a căzut. Cel mai probabil, nimeni nu auzise pocnitura aia care-o speriase pe ea, la un loc cu lovitura, însă felul în care a țâşnit din brațele şerpeşti ale băiatului, ca dintr-un resort uriaş, au văzut toți. Câteva zeci de ochi l-au țintit investigativ şi absolut toate acele zeci de ochi s-au proptit sub cureaua pantalonilor lui negri şi lucioşi care stăteau să plesnească exact acolo unde se-nchideau cu nasturi, mai ales că unul dintre nasturi, ultimul de sus, chiar zburase din cauza violenței impactului cu instrunibilii corpi cavernoşi prea dornici de răcoarea nopții. Meda n-a mai văzut când băiatul a luat-o la fugă de pe improvizatul ring de dans, de fapt nu l-a mai văzut niciodată şi nimeni nu l-a mai văzut şi nici n-a mai auzit de el. Ea nu-şi mai amintea când a ajuns la porțile cele mari ale curții din spate. Ştia doar că-i băteau inimile în toate membrele. Plus două-n tâmple şi una-n ceafă. Când a venit Şerban râzând, s-o liniştească, l-a-mpins cu ochii. Nu-i trebuia râsul lui. Fusese suficientă erecția intempestivă. Erecția, da. Carevasăzică, aşa arată şi, mai ales, aşa se poartă o erecție. Că bărbații se-mpreunează cu femeile ştia Meda de mult, dar nu-nțelegea cum vine asta că bărbații sunt la cheremul propriilor erecții. Ce-o supăra cel mai tare era însă că tocmai ea fusese motivul. Să nu faci tu absolut nimic nelalocul lui şi să te trezeşti într-o situație atât de tâmpită era peste puterea ei de-nțelegere. „Să-i ia dracu’ pe toți, nu mai dansez cu nimeni, dacă-i pe-aşa“, a zis Meda cu năduf şi şi-a-ncrucişat brațele strâns, peste piept. Până atunci, n-o deranjase deloc faptul că, la fel ca toți copiii, şi ea creştea, dar să creşti într-o secundă, printr-o lovitură de măciucă-n abdomen, a speriat-o groaznic. Aşa că din seara aia nici pe Şerban nu l-a mai primit în acelaşi copac cu ea. „Cine creşte mai încet creşte sigur“, a hotărât Meda.
A doua întâmplare a verii aceleia a fost legată tot de o petrecere. Mihai a dat-o, la el în curte, în cinstea unui coleg de liceu pe care-l adusese de la Bucureşti, să vadă cum e vacanța în gaşca de la țară, ce mişto sunt toți. Pe invitat îl chema Andrei, iar Mihai l-a adus la întâlnirea de seară de dinaintea petrecerii. Meda nu l-a plăcut deloc. Bucureştenii ăştia aveau impresia că-s cu şapte vertebre mai înalți decât restul lumii, dar cu cititul şi cu muzica stăteau prost. În schimb, pronunțau cuvintele într-un fel legănat şi afectat, ca să pară interesanți. Pentru ea, nu erau, aşa că nu l-a băgat în seamă deloc, nici măcar când a-nceput petrecerea. Dar, ca naiba, dacă nu le dai atenție, îți dau ei, iar Meda s-a trezit cu ăsta c-a venit de trei ori s-o invite la dans. De trei ori refuz, bineînțeles, aşa cum îşi spusese la-nceputul vacanței, după povestea aia cretină din curte de la Florența. Dar s-a trezit că băiatul nu renunță, ba, mai mult, o-ntreabă dacă nu vrea să iasă cu el la o plimbare pe stradă, în noapte.
Meda şi-a zis că-i momentul unei lecții şi-a acceptat. Ştia ea că fetele şi băieții pleacă de la petreceri ca să se pupe pe străzi şi probabil că insistentul tot asta voia. Ei, lasă. Îi va da un pupat de pomină. I-a zis că ea cunoaşte locurile şi s-o lase să facă traseul. Băiatul a acceptat şi-au plecat. L-a lăsat să vorbească, să facă pe deşteptul, până au ajuns la poarta cimitirului. „Mie-mi place să mă plimb noaptea pe-aici, singură“, i-a spus Meda şuierător. Andrei a tresărit, dar n-a oprit pasul, doar era un tip curajos, trăit la oraş. Au deschis poarta, care a scrâşnit a fier bătrân împins de fier ud, şi-au intrat. Era linişte-n cimitir, aşa cum e şi normal, doar era noapte. Numai ziua, când şi-amintesc viii de morți şi le fac vizite, mai auzi câte ceva. Un sfârâit de chibrit, un foşnet de buruiană smulsă de pe câte un mormânt, un plâns la poala unei cruci, mai ales la alea de lemn. Noaptea e pace-n cimitir. Doar miroase a noapte şi-a umbră de tămâie arsă ziua, în ibrice afumate, de femei pe care le-a uitat Dumnezeu pe lume şi care vin la cimitir, la ai lor, să aibă şi ele cu cine vorbi. Băiatul şi Meda mergeau încet pe aleea centrală şi povesteau de pe la şcoală. Băiatului i se subțiase un pic vocea şi, din când în când, îşi freca brațele cu palmele, de ca şi cum i se făcea frig şi-apoi îi trecea. Meda s-a făcut că nu observă, i se cuvenea pedeapsa autosuficientului ăstuia, n-avea decât să-şi înghită frica. Ea, dimpotrivă, vorbea tare, gesticula şi râdea. Andrei tăcea mult, doar o aproba dând din cap, mai mult a zvâcnet. Dar nici Meda nu era cu totul şi cu totul crudă, aşa c-a luat drumul la-ntors şi l-a scos pe băiatul ce părea şi mai palid în lumina lunii din cimitir. „Sper că i s-a luat de seducție“, a gândit ea cu un fel de răutate pe care totuşi nu şi-o recunoştea. S-au întors în pas grăbit, pentru că Andrei a zis că-i e tare frig. Mai mult de-atât n-au mai vorbit nici pe drum, nici când au ajuns înapoi, la petrecere. S-au despărțit de cum au intrat pe poartă. Gata. Destul romantism pentru o noapte. Meda a plecat pe la patru, dar a adormit greu, simțindu-se vinovată. Parcă fusese prea mult.
S-a trezit pe la prânz, c-o greutate în spate. Dar o greutate mare, cam cât un om mai mic, poate chiar un copil de vreo doişpe ani. S-a gândit c-o fi de la oboseală ori o fi tras-o vreun curent, dar de unde curent în curte? S-a aşezat în pat, să mai doarmă, dar n-a mai putut. Şi, oricum, greutatea aia nu dispărea. O simțea şi când se-ntorcea de pe-o parte pe alta. S-a ridicat şi s-a dus să-şi pună ceva de mâncare. Înghițea şi respira greu, ca orice om care ține-n spate un alt om. Altfel, Medei nu-i era rău deloc, n-avea motive să se gândească la vreo boală. Doar că fiecare mişcare pe care-o făcea era cu greul ăla-n spate, iar la sfârşitul fiecărei zilei era istovită. Făcea eforturi să nu observe bunicii, iar afară, cu gaşca, n-a mai ieşit vreo săptămână. Le-a zis că vrea să termine ceva de citit, ceva care-i place şi nu poate lăsa din mână. Oricum o țineau ei de nițel bizară, drept care nu s-au mirat prea mult.
În ziua asta, de după visul cu păduchii şi noaptea dormită puțin din cauza lui, Meda a primit şi răspunsul. Şi tot în vis, în ăla nou în care căzuse după ce băuse cafea cu bunică-sa şi plecase în cameră, să se mai întindă nițel. În spate, ea chiar căra un om, un om adevărat, nu o impresie. Era un pitic vânjos care murise călcat de-o căruță în vara lui 1938. I-a spus că i-a plăcut cum râdea ea, în noaptea-n care fusese cu Andrei în cimitir, şi i-a plăcut aşa de mult, că s-a gândit să-i ia urma, să se mai înveselească şi el. Pe lumea ailaltă, piticii nu sunt bine văzuți, cum nu sunt nici pe lumea asta. Tot strâmb se uită lumea la ei, tot îi discriminează oamenii. Îi pun la munci mărunte şi, normal, nu-i apreciază niciodată, considerând că nu fac mare lucru. Meda a-nțeles încă din vis că ea e, într-un fel, salvarea lui, dar i-a mărturisit că-i dificil pentru o fată de cincisprezece ani să mai care pe cineva mereu în spate, oricât de mic ar fi acel cineva. Piticul a-nțeles şi el că-i vorba despre un sacrificiu serios şi-a promis că nu stă mult, numai cât să se-ntremeze un pic la inimă, să-şi suporte veşnicia măruntă. Şi n-a stat mult, doar trei ani, trei ani în care Meda a făcut nişte muşchi de Atlas pe spate şi-o talie de nimfă. Trei ani în care ea a-nțeles exact cum vine aia că nu eşti singur niciodată, iar el a trăit ca un belfer, aşa cum orice om, din când în când, merită. Cu opt zile înainte să-mplinească ea optsprezece ani, iarnă era atunci, Meda s-a trezit fără pitic în viață. Când s-a ridicat din pat, era să cadă. S-a dezechilibrat, că era dintr-odată prea uşoară, înfiorător de uşoară. Din ziua aia, Medei nu i-a mai fost frică de moarte. De moartea ei. Ştia că atunci când o să vină clipa în care ea se va da jos din propriul spate, o să rămână uşoară de tot, de toate, uşoară ca fumul şi ca bucuria.