Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
O carte despre V. Voiculescu
Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016
Într-adevăr poate părea „ciudată” tentativa lui Cornel Ungureanu, după cum recunoaşte însuşi d-sa, de a-l situa pe V. Voiculescu sub semnul Renaşterii. Scriitor conceptual, polarizat de specificul românesc, tradiționalist, stăpînit de simțămîntul religios, acesta se înfățişează, la prima vedere cel puțin, considerabil îndepărtat de complexitatea, de fastul, de laicitatea fie şi relativă care au caracterizat mentalitatea renascentistă ca atare. Dar etnicismul lui V. Voiculescu n-ar constitui totuşi o piedică insurmontabilă, de vreme ce un Robert Klein consideră caracterul național drept una din „rădăcinile profunde” ale Renaşterii italiene, iar un Pierre Francastel, citat de exegetul nostru, ca şi Robert Klein, afirmă peremptoriu că „oricît ar fi de rafinată, Renaşterea este, în esență, o mişcare de cultură națională în toate țările”. Chestiunea care se cuvine în primul rînd discutată e cea a sensului pe care Cornel Ungureanu înțelege a-l acorda aici termenului de Renaştere. Sîntem în măsură sau nu a accepta o Renaştere pe tărîm mioritic? S-a vorbit despre o Renaştere autohtonă mai veche ce s-ar justifica prin Constantin Cantacuzino, Grigore Ureche, Miron Costin, Petru Cercel, Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, dar criticul crede că ar fi „o operațiune abuzivă”. N-ar fi însă concomitent „abuzivă” şi atribuirea calității renascentiste fenomenelor de întemeiere a culturii noastre moderne din secolul al XIX-lea? În cazul acesta, Cornel Ungureanu face uz de o degajare interpretativă care deschide aspectul, ca să zicem aşa, denotativ al termenului spre unul conotativ. Odată acceptată o astfel de interpretare, aşezată pios la baza discursului critic, lucrurile ar putea reintra într-o ordine verosimilă. Renaşterea ar fi corelată, în partea estică a Europei, cu întemeierea statelor naționale. Revoluția de la 1848, Unirea, am putea adăuga şi domnia regelui Carol I, au reprezentat cadrul optim pentru cristalizarea unei conştiințe culturale, inclusiv estetice, care ne-a plasat într-o fertilă conexiune cu standardul țărilor apusene. N-am avut cultul modelelor antice, precum Renaşterea propriu-zisă din secolele XIV-XVI, în schimb am cunoscut osîrdia unei asimilări culturale polivalente, rapide, ajungînd chiar la un anume fanatism al noviciatului. „Enciclopedismul a fost, poate, scrie Mircea Eliade, un destin al întregului secol XIX românesc cînd trebuia să creeze un stat şi să adauge o cultură celorlalte culturi surori din Europa. Cîțiva oameni trebuiau să facă atunci tot şi trebuiau să facă repede. Dar ce voință înspăimîntătoare de creație! Se poate spune că anii 1821-1880 au fost singura jumătate de secol de megalomanie română, cînd noi ne credeam centrul atenției universale”. O candoare a acelui timp auroral a dus la o anume supralicitare a forțelor proprii, am putea crede şi ca o contrapondere a condițiilor de subordonare politică îndelungată la care am fost obligați pînă atunci şi la care vom mai fi obligați pînă de curînd. Iată din nou cuvintele autorului Istoriei religiilor: „S-a spus mai tîrziu despre această sete de monumental şi megalomanie programatică - şi s-a spus cu mult talent - că era o simplă maimuțăreală a Europei. Cred că aici este o judecată pripită: oamenii aceia voiau să întreacă Europa, ei simțeau «zorile unei noi umanități», începeau un «nou ev»”. Personalitățile emblematice ale acelui moment căruia Cornel Ungureanu s-a decis a-i admite „trăsăturile unei Renaşteri” sînt fantastul enciclopedist Hasdeu, pe care Mircea Eliade îl tratează drept „romantic”, dar şi Eliade, Bălcescu şi chiar însuşi Eminescu, în scrisul căruia gîlgîie deopotrivă izvorul unor ardente aspirații spre o totalitate inclusiv recuperatoare şi, am putea afirma acum, profilactică.
Date fiind acestea, Cornel Ungureanu îl abordează pe V. Voiculescu prin prisma unor caracteristici care pot fi şi ale Renaşterii în accepția generic-culturală consacrată, recognoscibile pînă la un punct în contextul indigen. Dacă analogia a jucat un rol major în articularea ştiințelor şi artelor occidentale, V. Voiculescu ar fi în măsură a răspunde la apel, modelele sale prestigioase fiind Eminescu, Goethe, Kalidasa. La fel povestirea, „specie de începuturi”, revine sub condeiul scriitorului. Am avea a face cu un „decameron sau un heptameron realizat la porțile Orientului într-o societate căreia pauzele hivernale i-au creat habitudinea povestirii”. Dar totodată ni se oferă secvențele unei lumi a „petrecerii”, a veseliei, a comediei cu un iz rabelaisian. Cu precizarea că de fiecare dată are loc o asimilare locală a paradigmelor subiacente, o impregnare a lor cu umorile locului: „Comedia credinței, ridicolul fanatismului realizează în aceste povestiri nu duplicate ale literaturii lui Boccaccio sau ale Margaretei de Navarra, ci creații profund originale, «munteneşti» prin vioiciunea replicii şi prin ascuțimea ironiei, o clară descendență caragialeană, dacă avem în vedere linia levantină căreia i se încadrează”.
Alte fețe ale operei voiculesciene sînt urmărite cu o largă alonjă, situate astfel într-o zonă în care rețetarul renascentist apare contingent cu o mai extinsă categorie de tipologii creatoare. În primul rînd vitalitatea. Personajele scriitorului sînt îndeobşte naturi „tari”, neîncovoiate, cu o mare capacitate de înfăptuire ca şi de iubire dăruitoare, nu o dată de procreație. Într-o asemenea atmosferă se conturează titanismul. În piesa Demiurgul, ca şi în proza cu registru hagiografic, Zahei orbul, întîlnim năzuința autorului de-a reorienta speța umană către primordii. De-a o apropia de sfințenie, nu fără a revela relația intimă a acesteia cu regnul animal. Chiar modalitatea de poetică, oscilînd între povestire şi dramatizare, şi cea temporală, cuprinsă între momente istorice disparate, poartă o încărcătură a tensiunii interioare precum o miză capitală a textului. La pragul minunii, Pribeaga, Lobocoagulare frontală conțin probele unei atari mixări de perspective. În acest loc poate interveni nuanța expiatoare a conceptului de Renaştere: „Omul renaşte după fiecare mutilare a sa, crede V. Voiculescu. Începe să ne fie mai clar, după lectura acestor trei nuvele (piese de teatru) că scriitorul a acordat conceptului de renaştere un loc deosebit în ideile despre om. Omul nu poate fi distrus, omul nu poate fi învins de potrivnicia timpurilor. El poate fi temporar anihilat, poate fi mutilat, dar nu distrus. Se deschide, am spune, calea spre deificarea omului”. Aşadar o renaştere lato sensu.
Oprindu-se la canonul literar al renascentismului, Cornel Ungureanu punctează cîteva conexiuni ale acestuia cu scrisul lui V. Voiculescu, prezente mai cu seamă în Ultimele sonete ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de… . E vorba de-o orientare nu doar către Shakespeare, ci şi „către o adevărată civilizație a poeziei”, către un „meşteşug”, un artizanat cu un superior angajament ce „reclamă o tehnică, reclamă un tip de profesionalitate, o etică”, sonetul fiind o dovadă a supunerii la canon. Subordonarea la canonul etnic ar avea la rîndu-i un aer de penitență cvasimonahală, oferind un „model” moral, consecință a dăruirii plenare către cel scriptic. Urmează însă stabilirea unei nete disocieri. În calitatea sa de poet religios, V. Voiculescu n-ar putea fi socotit drept renascentist. Întrucît literatura Estului continental nu dispune de-o tradiție de tipul celei medievale din Vest, începînd cu Cavalerii Mesei rotunde, cu Nibelungii, cu Divina Comedie, din sînul căreia au apărut poeți moderni ai catolicismului precum Claudel, Peguy, Dèrene. La noi a înflorit ceea ce Mircea Eliade numeşte „creştinismul cosmic”, pe care, adoptîndu-l, V. Voiculescu n-ar putea fi socotit decît un „eretic” din punctul de vedere al Bisericii oficiale. Îl cităm iarăşi pe Mircea Eliade: „Cînd se va scrie istoria acestei «teologii populare» aşa cum poate fi ea surprinsă mai ales în sărbătorile sezoniere şi în folclorul religios, ne vom da seama că «creştinismul cosmic» nu este o formă nouă de păgînism, nici un sincretism păgîno-oriental, este o creație religioasă originală în care escatologia şi soteriologia sînt afectate de dimensiuni cosmice”. Elocventă e circumstanța că în anii cei mai apăsători ai totalitarismului comunist, 1948-1958, în care trăia insularizat în propria-i lume interioară, V. Voiculescu scrie un şir de povestiri în duhul unei asemenea „teologii populare”. Bizuite pe o reverberare a ritmurilor cosmice ale existenței, pe intuiția Învierii ca o finalitate absolută a acesteia, ele se despart vădit de dogmele ortodoxiei. Găsim aici afirmarea unui homo religiosus mai organic, cu obîrşii imemoriale, care n-ar putea coincide cu cel al Filocaliilor. Aidoma lui Tolstoi cel excomunicat de Biserica rusă, scriitorul nostru îşi asumă religia în felul său distinct. E o experiență spirituală decisivă, care transcende stadiul estetic. Țintind în esența sa „vindecarea”, „salvarea” prin creație, ființa auctorială se află pururi, aidoma lui Evtichie, „gata de luptă”. Urmărind nu doar „frumosul”, ci, mai presus de acesta, o luptă cu demonii pe care omul izgonit din Paradis se cuvine a o duce. Un ritual de exorcizare a Răului omniprezent. Încă un prilej pentru exeget de a-l include pe autorul Poemelor cu îngeri în sfera cea mai largă a conceptului introdus ca o cheie a întregii sale opere: „Voiculescu, arhetipalul, îşi realizează «întîlnirile» de gală cu toate operele şi cu toți creatorii – intră în conjuncție cu toți aceia cu care solicitarea adîncului reclamă înnoirea – Renaşterea. Tanatologia sa ține în cumpănă mereu un sens al vieții, al reînnoirii, al Renaşterii”.
Datorită cărții pe care am înfățişat-o, inițial o teză de doctorat, Cornel Ungureanu ne-a dăruit, după ştiința noastră, cel mai substanțial comentariu de pînă azi consacrat lui V. Voiculescu. O emoționantă tentativă de reparație adusă unui mare nedreptățit în continuare.
Cornel Ungureanu, V. Voiculescu. Oglinzi paralele, Ed. Palimpsest, 2014, 236 p.
Date fiind acestea, Cornel Ungureanu îl abordează pe V. Voiculescu prin prisma unor caracteristici care pot fi şi ale Renaşterii în accepția generic-culturală consacrată, recognoscibile pînă la un punct în contextul indigen. Dacă analogia a jucat un rol major în articularea ştiințelor şi artelor occidentale, V. Voiculescu ar fi în măsură a răspunde la apel, modelele sale prestigioase fiind Eminescu, Goethe, Kalidasa. La fel povestirea, „specie de începuturi”, revine sub condeiul scriitorului. Am avea a face cu un „decameron sau un heptameron realizat la porțile Orientului într-o societate căreia pauzele hivernale i-au creat habitudinea povestirii”. Dar totodată ni se oferă secvențele unei lumi a „petrecerii”, a veseliei, a comediei cu un iz rabelaisian. Cu precizarea că de fiecare dată are loc o asimilare locală a paradigmelor subiacente, o impregnare a lor cu umorile locului: „Comedia credinței, ridicolul fanatismului realizează în aceste povestiri nu duplicate ale literaturii lui Boccaccio sau ale Margaretei de Navarra, ci creații profund originale, «munteneşti» prin vioiciunea replicii şi prin ascuțimea ironiei, o clară descendență caragialeană, dacă avem în vedere linia levantină căreia i se încadrează”.
Alte fețe ale operei voiculesciene sînt urmărite cu o largă alonjă, situate astfel într-o zonă în care rețetarul renascentist apare contingent cu o mai extinsă categorie de tipologii creatoare. În primul rînd vitalitatea. Personajele scriitorului sînt îndeobşte naturi „tari”, neîncovoiate, cu o mare capacitate de înfăptuire ca şi de iubire dăruitoare, nu o dată de procreație. Într-o asemenea atmosferă se conturează titanismul. În piesa Demiurgul, ca şi în proza cu registru hagiografic, Zahei orbul, întîlnim năzuința autorului de-a reorienta speța umană către primordii. De-a o apropia de sfințenie, nu fără a revela relația intimă a acesteia cu regnul animal. Chiar modalitatea de poetică, oscilînd între povestire şi dramatizare, şi cea temporală, cuprinsă între momente istorice disparate, poartă o încărcătură a tensiunii interioare precum o miză capitală a textului. La pragul minunii, Pribeaga, Lobocoagulare frontală conțin probele unei atari mixări de perspective. În acest loc poate interveni nuanța expiatoare a conceptului de Renaştere: „Omul renaşte după fiecare mutilare a sa, crede V. Voiculescu. Începe să ne fie mai clar, după lectura acestor trei nuvele (piese de teatru) că scriitorul a acordat conceptului de renaştere un loc deosebit în ideile despre om. Omul nu poate fi distrus, omul nu poate fi învins de potrivnicia timpurilor. El poate fi temporar anihilat, poate fi mutilat, dar nu distrus. Se deschide, am spune, calea spre deificarea omului”. Aşadar o renaştere lato sensu.
Oprindu-se la canonul literar al renascentismului, Cornel Ungureanu punctează cîteva conexiuni ale acestuia cu scrisul lui V. Voiculescu, prezente mai cu seamă în Ultimele sonete ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de… . E vorba de-o orientare nu doar către Shakespeare, ci şi „către o adevărată civilizație a poeziei”, către un „meşteşug”, un artizanat cu un superior angajament ce „reclamă o tehnică, reclamă un tip de profesionalitate, o etică”, sonetul fiind o dovadă a supunerii la canon. Subordonarea la canonul etnic ar avea la rîndu-i un aer de penitență cvasimonahală, oferind un „model” moral, consecință a dăruirii plenare către cel scriptic. Urmează însă stabilirea unei nete disocieri. În calitatea sa de poet religios, V. Voiculescu n-ar putea fi socotit drept renascentist. Întrucît literatura Estului continental nu dispune de-o tradiție de tipul celei medievale din Vest, începînd cu Cavalerii Mesei rotunde, cu Nibelungii, cu Divina Comedie, din sînul căreia au apărut poeți moderni ai catolicismului precum Claudel, Peguy, Dèrene. La noi a înflorit ceea ce Mircea Eliade numeşte „creştinismul cosmic”, pe care, adoptîndu-l, V. Voiculescu n-ar putea fi socotit decît un „eretic” din punctul de vedere al Bisericii oficiale. Îl cităm iarăşi pe Mircea Eliade: „Cînd se va scrie istoria acestei «teologii populare» aşa cum poate fi ea surprinsă mai ales în sărbătorile sezoniere şi în folclorul religios, ne vom da seama că «creştinismul cosmic» nu este o formă nouă de păgînism, nici un sincretism păgîno-oriental, este o creație religioasă originală în care escatologia şi soteriologia sînt afectate de dimensiuni cosmice”. Elocventă e circumstanța că în anii cei mai apăsători ai totalitarismului comunist, 1948-1958, în care trăia insularizat în propria-i lume interioară, V. Voiculescu scrie un şir de povestiri în duhul unei asemenea „teologii populare”. Bizuite pe o reverberare a ritmurilor cosmice ale existenței, pe intuiția Învierii ca o finalitate absolută a acesteia, ele se despart vădit de dogmele ortodoxiei. Găsim aici afirmarea unui homo religiosus mai organic, cu obîrşii imemoriale, care n-ar putea coincide cu cel al Filocaliilor. Aidoma lui Tolstoi cel excomunicat de Biserica rusă, scriitorul nostru îşi asumă religia în felul său distinct. E o experiență spirituală decisivă, care transcende stadiul estetic. Țintind în esența sa „vindecarea”, „salvarea” prin creație, ființa auctorială se află pururi, aidoma lui Evtichie, „gata de luptă”. Urmărind nu doar „frumosul”, ci, mai presus de acesta, o luptă cu demonii pe care omul izgonit din Paradis se cuvine a o duce. Un ritual de exorcizare a Răului omniprezent. Încă un prilej pentru exeget de a-l include pe autorul Poemelor cu îngeri în sfera cea mai largă a conceptului introdus ca o cheie a întregii sale opere: „Voiculescu, arhetipalul, îşi realizează «întîlnirile» de gală cu toate operele şi cu toți creatorii – intră în conjuncție cu toți aceia cu care solicitarea adîncului reclamă înnoirea – Renaşterea. Tanatologia sa ține în cumpănă mereu un sens al vieții, al reînnoirii, al Renaşterii”.
Datorită cărții pe care am înfățişat-o, inițial o teză de doctorat, Cornel Ungureanu ne-a dăruit, după ştiința noastră, cel mai substanțial comentariu de pînă azi consacrat lui V. Voiculescu. O emoționantă tentativă de reparație adusă unui mare nedreptățit în continuare.
Cornel Ungureanu, V. Voiculescu. Oglinzi paralele, Ed. Palimpsest, 2014, 236 p.