Cronica literară
Irina Petraş
Realismul magic în oglindă
Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016
În urmă cu vreo zece ani, a apărut la Casa Cărții de Ştiință, unde eram redactor, o tânără autoare însoțită de tatăl ei şi purtând în tolbă un manuscris. Zâmbitoare, dar timidă, fragilă, ca o figurină de porțelan, dar foarte sigură pe sine când era vorba de „marfa” pe care o adusese şi modul cum dorea să-i fie tratată. Discuția a fost plăcută, cu politețuri parcă din altă lume, dar şi fermă, căci nu era mult de vorbit – ce adusese cu ea sibianca era deja o carte, închegată şi pusă la punct. În privința asta nu mai era nimic de negociat. Urmau detalii tehnice legate de editare, atât. La început, mi s-a părut un copil precoce şi oarecum naiv rătăcit printre oameni mari pe care îi întâmpina cu inima deschisă ca şi cum ar fi fost cu toții de-ai ei, prieteni generoşi, cum altfel?, de vreme ce se întâlneau în lumea cărților. Sigur, lucrurile nu stăteau aşa. Deşi fotografiile o arată, la aproape 40 de ani, tot delicată, fragilă şi tocmai sosită dintr-o lume cu reguli mai bune de conviețuire, e sigur că seninătatea ei nu se păstrează fără efort (Valentin Protopopescu o descrie ca „natură serenă, dar nu lipsită de complicații existențiale generate de o acută conştiință morală”, care „se refugiază cu sistemă şi viziune hermeneutică strânsă într-un univers pe care-l simte al ei şi în care se regăseşte perpetuu”).
Universul ei e unul sobru şi impresionant. Volumele de autor – Despre cărți şi alți demoni, Retorica măştilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu, Lecturi în labirint, Măşti, caligrafie, literatură, În oglinda literaturii, Meridianele prozei, Pretextele textului. Studii şi eseuri, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX – sunt, toate, în mod evident, rezultatul unor ore lungi de studiu şi de cercetare; doar aşa se explică informația vastă, remarcabila ştiință a corelărilor, comentariile desfăşurate elegant-polemic cu tot ce s-a scris despre un subiect ori altul. Li se adaugă traducerile din Octavio Paz, Manuel Cortés Castañeda, Andrei Codrescu, dar şi prezența consistentă şi asiduă în reviste precum Cultura, Euphorion, Observator cultural, Viața Românească ori în publicații culturale din Spania, Mexic, Venezuela şi Statele Unite. Iată, inventariat rapid, portofoliul unui scriitor dăruit total meseriei/menirii sale. Mizând pe valoarea estetică, singura în măsură să asigure valabilitate şi durată unei opere, Rodica Grigore îşi apropie literatura română, literatura hispanică, literatura niponă cu aceeaşi dezinvoltă competență, stăpână pe instrumentarul de mediator între lumi şi teritorii literare.
Într-un interviu cu Andra Rotaru (la apariția cărții În oglinda literaturii), explică: „În tradiția culturală niponă, oglinda e numită «răscrucea visurilor», căci se consideră că realul şi irealul se întrepătrund tocmai aici, în acest spațiu cu semnificații deosebite, unde starea de vis şi starea de veghe se dizolvă una într-alta. Astfel, ceea ce părea nălucire devine, dintr-o dată, chiar mai real (de-a dreptul mai palpabil, chiar dacă doar pentru o clipă!) decât realul”. Potrivită introducere la noua sa carte. Aceasta porneşte de la constatarea că, în cazul realismului magic, socotit de toți comentatorii de importanță indiscutabilă, teoria şi practica s-au dezvoltat oarecum autonom, scăpând din vedere structura de adâncime şi contextul larg: „numeroşi cercetători ai fenomenului au avut tendința de a folosi textele în sine pentru a ajunge la o teorie a realismului magic şi a o explica ulterior. În cazul multor studii critice este evidentă ignorarea teoriei ca atare şi, implicit, folosirea unor elemente ale discursului romanesc pentru a justifica o orientare teoretică sau alta. În acest fel s-a insistat pe decontextualizarea şi compararea unor caracteristici textuale, mai degrabă decât pe o perspectivă diacronică şi pe încadrarea textelor luate în discuție într-un cadru cultural specific mai larg.” În absența unei „certitudini critice ori teoretice” în definirea realismului magic şi a concretizărilor lui romaneşti, intervențiile exegeților sunt nu o dată contradictorii. Rodica Grigore inventariază câteva definiții: „limbaj literar specific al lumii postcoloniale aflate în ascensiune” (Homi Bhabha), „simplă etichetă pentru exotismul manifestat în plan literar” (Jean Franco), „componenta majoră, poate cea mai importantă, a ficțiunii postmoderne” (Matei Călinescu), „alternativa posibilă la logica narativă a postmodernismului contemporan” (Frederic Jameson), „o realitate artistică nouă şi pluristratificată” (Jean-Pierre Durix), „o încercare de a acoperi prin vorbe meşteşugite o realitate literară superficială şi chiar periculoasă”. (Christopher Warnes). Această nesiguranță terminologică şi conceptuală se datorează, precizează R.G., conceptului oximoronic însuşi, faptului că acesta pune alături realul cu magicul, două lumi străine una de cealaltă, incompatibile în accepția tradițională. O clarificare a putut apărea în temeiul definițiilor date fantasticului de către Tzvetan Todorov. Irlemar Chiampi vorbeşte despre „denaturalizarea realului şi naturalizarea miraculosului” apelând la sintagma „realism miraculos” utilizată de Alejo Carpentier: „La fiecare pas întâlnim realul miraculos. Această prezență şi viabilitate este patrimoniul întregii Americi, unde încă nu s-a încheiat, de pildă, inventarierea tuturor cosmogoniilor. Realul miraculos se află la fiecare pas în viețile oamenilor care au înscris date memorabile în istoria continentului şi au lăsat nume purtate încă în ziua de azi”. Autoarea trece în revistă o bibliografie uriaşă, realizând o adevărată dezbatere în direct, cu nume importante ale criticii şi teoriei literare, dar şi cu convocarea în pagină a unor scriitori de prim rang precum Borges, martor de clasă în lămurirea subtilităților fenomenului şi în netezirea contrariilor (mai ales prin eseul său Arta narativă şi magia şi ideea „clarității primitive a magiei”). În fine, realismul magic este „tentativa manifestă de recreare a realului, într-o formă care nu este legată neapărat de reprezentare, dar care se diferențiază de fantastic, cu care împărtăşeşte distorsionarea logicii obiective, printr-o mimare a realului care pretinde ancorarea în concret”. „Amalgam de realism şi fantastic” (Angel Flores), el nu pretinde justificarea fantasticului, căci lumile imaginare aduc o „suplimentare” a realității care nu-i anulează coerența.
Cartea se opreşte în capitole speciale asupra unor scriitori emblematici ai lumii latino-americane: Alejo Carpentier (Cuba), Miguel Angel Asturias (Guatemala), Juan Rulfo (Mexic), Gabriel Garcia Márquez (Columbia). După Alejo Carpentier, pentru a avea acces la „realul miraculos” scriitorul trebuie să creadă în existența sa: „înțelegerea realului miraculos presupune credința”. Gabriel García Márquez – cel care „citeşte marile piese ale tragicilor greci printr-o grilă faulkneriană” – mută accentul pe voința scriitorului de a re-prezenta realul înțeles ca expresie a magicului. Domnul Preşedinte – al lui Miguel Angel Asturias – este „primul roman latino-american care reuşeşte, la o intensitate nemaiîntâlnită până atunci în acest spațiu cultural, să revoluționeze limbajul, dar şi cel dintâi care stabileşte o legătură niciodată accentuată astfel între elementele mitice, nivelul lingvistic şi semnificațiile istoriei”. Citit în grila de lectură impusă de Un veac de singurătate, Pedro Páramo a lui Juan Rulfo utilizează elemente miraculoase desprinse din credințe şi rituri ori superstiții populare (precum Asturias, Carpentier, Márquez), dar le prezintă ca fiind magice doar prin ochii celui care priveşte din afară. Analizele detaliate pe opera celor patru întrețes – cu o artă copleşitoare prin grația cu care controlează spații scripturale imense – sugestii ale textelor romaneşti (re)luate în discuție de un cititor afin şi competent, cu trimiteri la nenumărate texte critice din spațiul latino-american şi european, deopotrivă, dar şi cu exerciții subtile de literatură comparată, în căutare de motive, înrâuriri, atingeri. După acest tur de forță, iată încheierea deschisă a autoarei: „A desprinde vreo concluzie definitivă sau a afirma că există ori am găsit, la sfârşitul acestui demers interpretativ, explicațiile unice şi ultime în ceea ce priveşte realismul magic în proza latino-americană a secolului XX ar fi cu totul contrar nu doar spiritului, ci chiar şi literei grilei de lectură pe care am încercat s-o urmăm de la bun început.” Cartea ei ar fi doar „încă o propunere de lectură, încă un drum posibil, desigur, între multe altele îndreptățite, prin fascinanta literatură contemporană a Americii Latine.” Un drum bogat şi fascinant pe care cititorul îl parcurge cu folos, ispitit să recitească el însuşi totul.
Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conținut: Alejo Carpentier, Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel Garcia Marquez, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2015, 390 pagini.
Universul ei e unul sobru şi impresionant. Volumele de autor – Despre cărți şi alți demoni, Retorica măştilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu, Lecturi în labirint, Măşti, caligrafie, literatură, În oglinda literaturii, Meridianele prozei, Pretextele textului. Studii şi eseuri, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX – sunt, toate, în mod evident, rezultatul unor ore lungi de studiu şi de cercetare; doar aşa se explică informația vastă, remarcabila ştiință a corelărilor, comentariile desfăşurate elegant-polemic cu tot ce s-a scris despre un subiect ori altul. Li se adaugă traducerile din Octavio Paz, Manuel Cortés Castañeda, Andrei Codrescu, dar şi prezența consistentă şi asiduă în reviste precum Cultura, Euphorion, Observator cultural, Viața Românească ori în publicații culturale din Spania, Mexic, Venezuela şi Statele Unite. Iată, inventariat rapid, portofoliul unui scriitor dăruit total meseriei/menirii sale. Mizând pe valoarea estetică, singura în măsură să asigure valabilitate şi durată unei opere, Rodica Grigore îşi apropie literatura română, literatura hispanică, literatura niponă cu aceeaşi dezinvoltă competență, stăpână pe instrumentarul de mediator între lumi şi teritorii literare.
Într-un interviu cu Andra Rotaru (la apariția cărții În oglinda literaturii), explică: „În tradiția culturală niponă, oglinda e numită «răscrucea visurilor», căci se consideră că realul şi irealul se întrepătrund tocmai aici, în acest spațiu cu semnificații deosebite, unde starea de vis şi starea de veghe se dizolvă una într-alta. Astfel, ceea ce părea nălucire devine, dintr-o dată, chiar mai real (de-a dreptul mai palpabil, chiar dacă doar pentru o clipă!) decât realul”. Potrivită introducere la noua sa carte. Aceasta porneşte de la constatarea că, în cazul realismului magic, socotit de toți comentatorii de importanță indiscutabilă, teoria şi practica s-au dezvoltat oarecum autonom, scăpând din vedere structura de adâncime şi contextul larg: „numeroşi cercetători ai fenomenului au avut tendința de a folosi textele în sine pentru a ajunge la o teorie a realismului magic şi a o explica ulterior. În cazul multor studii critice este evidentă ignorarea teoriei ca atare şi, implicit, folosirea unor elemente ale discursului romanesc pentru a justifica o orientare teoretică sau alta. În acest fel s-a insistat pe decontextualizarea şi compararea unor caracteristici textuale, mai degrabă decât pe o perspectivă diacronică şi pe încadrarea textelor luate în discuție într-un cadru cultural specific mai larg.” În absența unei „certitudini critice ori teoretice” în definirea realismului magic şi a concretizărilor lui romaneşti, intervențiile exegeților sunt nu o dată contradictorii. Rodica Grigore inventariază câteva definiții: „limbaj literar specific al lumii postcoloniale aflate în ascensiune” (Homi Bhabha), „simplă etichetă pentru exotismul manifestat în plan literar” (Jean Franco), „componenta majoră, poate cea mai importantă, a ficțiunii postmoderne” (Matei Călinescu), „alternativa posibilă la logica narativă a postmodernismului contemporan” (Frederic Jameson), „o realitate artistică nouă şi pluristratificată” (Jean-Pierre Durix), „o încercare de a acoperi prin vorbe meşteşugite o realitate literară superficială şi chiar periculoasă”. (Christopher Warnes). Această nesiguranță terminologică şi conceptuală se datorează, precizează R.G., conceptului oximoronic însuşi, faptului că acesta pune alături realul cu magicul, două lumi străine una de cealaltă, incompatibile în accepția tradițională. O clarificare a putut apărea în temeiul definițiilor date fantasticului de către Tzvetan Todorov. Irlemar Chiampi vorbeşte despre „denaturalizarea realului şi naturalizarea miraculosului” apelând la sintagma „realism miraculos” utilizată de Alejo Carpentier: „La fiecare pas întâlnim realul miraculos. Această prezență şi viabilitate este patrimoniul întregii Americi, unde încă nu s-a încheiat, de pildă, inventarierea tuturor cosmogoniilor. Realul miraculos se află la fiecare pas în viețile oamenilor care au înscris date memorabile în istoria continentului şi au lăsat nume purtate încă în ziua de azi”. Autoarea trece în revistă o bibliografie uriaşă, realizând o adevărată dezbatere în direct, cu nume importante ale criticii şi teoriei literare, dar şi cu convocarea în pagină a unor scriitori de prim rang precum Borges, martor de clasă în lămurirea subtilităților fenomenului şi în netezirea contrariilor (mai ales prin eseul său Arta narativă şi magia şi ideea „clarității primitive a magiei”). În fine, realismul magic este „tentativa manifestă de recreare a realului, într-o formă care nu este legată neapărat de reprezentare, dar care se diferențiază de fantastic, cu care împărtăşeşte distorsionarea logicii obiective, printr-o mimare a realului care pretinde ancorarea în concret”. „Amalgam de realism şi fantastic” (Angel Flores), el nu pretinde justificarea fantasticului, căci lumile imaginare aduc o „suplimentare” a realității care nu-i anulează coerența.
Cartea se opreşte în capitole speciale asupra unor scriitori emblematici ai lumii latino-americane: Alejo Carpentier (Cuba), Miguel Angel Asturias (Guatemala), Juan Rulfo (Mexic), Gabriel Garcia Márquez (Columbia). După Alejo Carpentier, pentru a avea acces la „realul miraculos” scriitorul trebuie să creadă în existența sa: „înțelegerea realului miraculos presupune credința”. Gabriel García Márquez – cel care „citeşte marile piese ale tragicilor greci printr-o grilă faulkneriană” – mută accentul pe voința scriitorului de a re-prezenta realul înțeles ca expresie a magicului. Domnul Preşedinte – al lui Miguel Angel Asturias – este „primul roman latino-american care reuşeşte, la o intensitate nemaiîntâlnită până atunci în acest spațiu cultural, să revoluționeze limbajul, dar şi cel dintâi care stabileşte o legătură niciodată accentuată astfel între elementele mitice, nivelul lingvistic şi semnificațiile istoriei”. Citit în grila de lectură impusă de Un veac de singurătate, Pedro Páramo a lui Juan Rulfo utilizează elemente miraculoase desprinse din credințe şi rituri ori superstiții populare (precum Asturias, Carpentier, Márquez), dar le prezintă ca fiind magice doar prin ochii celui care priveşte din afară. Analizele detaliate pe opera celor patru întrețes – cu o artă copleşitoare prin grația cu care controlează spații scripturale imense – sugestii ale textelor romaneşti (re)luate în discuție de un cititor afin şi competent, cu trimiteri la nenumărate texte critice din spațiul latino-american şi european, deopotrivă, dar şi cu exerciții subtile de literatură comparată, în căutare de motive, înrâuriri, atingeri. După acest tur de forță, iată încheierea deschisă a autoarei: „A desprinde vreo concluzie definitivă sau a afirma că există ori am găsit, la sfârşitul acestui demers interpretativ, explicațiile unice şi ultime în ceea ce priveşte realismul magic în proza latino-americană a secolului XX ar fi cu totul contrar nu doar spiritului, ci chiar şi literei grilei de lectură pe care am încercat s-o urmăm de la bun început.” Cartea ei ar fi doar „încă o propunere de lectură, încă un drum posibil, desigur, între multe altele îndreptățite, prin fascinanta literatură contemporană a Americii Latine.” Un drum bogat şi fascinant pe care cititorul îl parcurge cu folos, ispitit să recitească el însuşi totul.
Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conținut: Alejo Carpentier, Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel Garcia Marquez, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2015, 390 pagini.