Literatură vs. nebunie

Nonconformist, gata mereu să-şi asume riscuri şi să contrazică orice clişeu de comportament sau de gândire, ori să ofenseze morala epocii, partizan al tuturor cauzelor pierdute, privit cu suficientă circumspecție de către contemporanii săi, însă onorat şi admirat de cei care i-au urmat (dacă ne gândim doar la faptul că unii dintre scriitorii pe care i-a influențat sunt Roberto Bolaño şi Ricardo Piglia, în vreme ce Julio Cortázar nu ezita să-l numească marele său maestru), argentinianul Roberto Arlt (1900–1942), privit de mulți exegeți drept primul scriitor cu adevărat modern al Argentinei şi unul dintre precursorii existențialismului şi ai teatrului social, nu încetează să surprindă ori, după caz, să şocheze.
Deopotrivă prozator, dramaturg şi jurnalist implicat în problemele actualității, Roberto Arlt a oferit, prin întreaga sa operă, o imagine a societății haotice şi cel mai adesea lipsite de umanitate, textele sale configurând, fie că e vorba despre Jucăria furioasă, Trei sute de milioane sau Saverio cel crud, un univers marcat de imposibilitatea comunicării şi de efectele pe care o lume indiferentă şi înțepenită în comportamente şi atitudini artificiale (şi pur mecanice ori convenționale!) le are asupra existenței individuale. „Cred că generației noastre îi revine teribila misiune de a asista la dispariția treptată a compasiunii şi a pietății şi că nu ne rămâne altceva de făcut decât să încercăm să exprimăm imensa suferință pe care o putem vedea la tot pasul şi pretutindeni în jurul nostru”, scria Arlt. Creația sa devine, astfel, programatic, expresie a unor realități opuse celor pe care unii dintre contemporanii săi alegeau să le prezinte, iar autorul însuşi manifestă o atitudine diferită față de, să spunem, recursul constant la acea estetică a inteligenței pe care o prefera un Jorge Luis Borges, de exemplu. Considerat de unii un soi de excentric, dar privit de alții ca veritabil purtător de cuvânt al unei generații confruntate cu provocări dintre cele mai dure, Roberto Arlt publică, în anul 1929, cel mai important roman al său, Los siete locos (excelent transpus în româneşte de Lavinia Similaru, Cei şapte nebuni a apărut la Editura Univers), urmat, doi ani mai târziu, de continuarea întâmplărilor de aici, intitulată Los lanzallamas.
În mare, subiectul pe care îl are în vedere şi pe care îl dezvoltă scriitorul în Cei şapte nebuni e destul de simplu, cel puțin în datele sale aparente. Astfel, Remo Erdosain, angajat ca încasator la o companie de prelucrare a zahărului, este acuzat de delapidare. În încercarea de a găsi o soluție pentru a restitui banii sau, în orice caz, pentru a salva situația, acesta apelează la câteva stranii personaje (farmacistul Ergueta şi Haffner, „Peştele Melancolic”), şi se alătură cercului secret condus de Astrologul Alberto Lezin, care plănuieşte nici mai mult, nici mai puțin decât întemeierea unei noi societăți umane; însă, mai întâi, aceasta are în vedere distrugerea celei existente. Prin urmare, Erdosain primeşte însărcinarea de a contribui la anihilarea acesteia prin intermediul câtorva atacuri cu gaze letale, în vreme ce Haffner pune la cale finanțarea acțiunilor cu banii obținuți de pe urma unor bordeluri pe care le coordonează. Părăsit şi de soția sa, Elsa, Erdosain găseşte adăpost la o pensiune, începe o relație cu fiica proprietăresei, numai că finalul romanului precipită evenimentele (unele dintre acestea fiind relatate mai pe larg în Los lanzallamas): casa unde se punea la cale răsturnarea ordinii sociale existente e distrusă de un incendiu, Astrologul fuge cu soția lui Ergueta, Erdosain îşi asasinează tânăra parteneră, după care se sinucide.
După cum s-a evidențiat în diversele studii critice care au fost dedicate acestei stranii cărți, scriitura lui Arlt se întemeiază pe o serie de realități ale societății argentiniene din primele decenii ale secolului XX, dar nu pierde din vedere nici modul în care acestea au fost reflectate în literatura epocii respective. Căci, de la aspirațiile revoluționare ale diferitelor grupări anarhiste sau ezoterice şi până la spectrul fascismului, ori de la presiunile tot mai amenințătoare şi mai evidente ale reprezentanților puterii capitaliste la adresa simplilor angajați şi până la evaluarea mecanismelor prin intermediul cărora s-a produs ascensiunea şi întărirea în diverse regiuni ale Americii Latine a dictaturilor militare, romanul lui Roberto Arlt conține – ori sugerează – totul. În plus, autorul este interesat, cel puțin în egală măsură, de surprinderea şi analizarea universului interior al personajelor pe care le creează: oameni singuri, părăsiți şi, implicit, întotdeauna gata, la rândul lor, să părăsească ori să rănească, pentru că şi ei fuseseră răniți în trecut de semeni sau de societate... Lectura profundă a acestei cărți care, e adevărat, nu o dată şochează prin detalii şi prin întâmplările cu totul ieşite din tiparele aşa-zis literare, va dezvălui, aşadar, o tematică de-a dreptul existențialistă. Căci protagoniştii se întreabă parcă la tot pasul, chiar şi atunci când nu formulează explicit aceste interogații: care mai este – ori care mai poate fi – în acest context sensul existenței? Se mai poate vorbi, într-o astfel de lume, despre o comunicare reală între oameni? Dar despre dragoste? Să fie, oare, ființa umană condamnată pentru totdeauna la eşec? Sigur, societatea e în mod fundamental bolnavă şi plină de tare, dar să lipsească oare complet şansa unei (fie şi parțiale) salvări spirituale?
Însă marea artă a lui Roberto Arlt şi, deopotrivă, şocul estetic reprezentat de inedita formulă literară pe care o utilizează constă în permanentul amestec dintre datele realității şi funcționarea imaginației. Întâmplări aparent banale sunt învestite cu semnificațiile revelației, faptele cele mai simple devin elemente premonitorii pentru evoluția personajelor, viziunile cu accente politice par determinate de o perfectă aplicare a principiilor discursului suprarealist, iar nebunia se transformă, în acest context, în cea mai normală (unica adecvată?) formă a existenței. Metafora unei lumi răsturnate, folosită, de altfel, şi de José Donoso, ca să rămânem la teritoriul literaturii latino-americane, apare, astfel, ca veritabilă şi singură – şi cea mai adecvată! – expresie a unor realități care, altfel, nu ar fi putut fi cuprinse în cuvinte; şi care nici nu şi-ar fi putut găsi locul în cadrul marii literaturi.
Desigur, nu lipsesc nici accentele biblice. „Cei şapte nebuni” sunt o altă expresie a celor şapte păcate, dar şi a celor şapte plăgi ori a imaginilor apocaliptic-milenariste. În acest fel, trecând peste şocul primelor pagini, cititorul va fi silit să accepte el însuşi, atâta timp cât durează lectura, regulile (sau, mai precis, lipsa de reguli!) a unei lumi ficționale neobişnuite şi ieşite din orice canoane, dar şi să se delecteze, acceptând pactul implicit propus de Arlt, cu dialoguri spumoase şi extravagante dar care, recitite, se dovedesc a fi, întotdeauna, şi extrem de profunde. Căci în mijlocul haosului aparent al textului – acesta nu e, în realitate, deloc haotic, ci doar construit în mod deliberat şi doar în mod aparent astfel, pentru a semnifica un univers uman al haosului şi o societate în care regulile nu mai sunt respectate – există un echilibru uluitor, determinat tocmai de accentele existențialiste ale cărții, de capacitatea scriitorului de a deforma realitatea doar pentru ca, în acest fel, esențele din spatele aparențelor sociale să fie mai vizibile, dar şi de tehnicile surprinzătoare ale analizei psihologice, excelent mânuite de către Roberto Arlt.
Ceea ce se observă mai întâi în urma lecturii acestei cărți este îndrăznețul demers al autorului de a evalua semnificațiile răului şi, mai mult decât atât, de a analiza în amănunt resorturile unei societăți umane aflate, inevitabil, sub acest semn. Neaşteptată coborâre în străfundurile unui la fel de neaşteptat Infern – la fel de grăitor ca acela dantesc, chiar şi fără să fie la fel de elaborat descris – romanul lui Roberto Arlt depune mărturie, prin fiecare pagină, despre degradarea ființei umane şi despre pervertirea valorilor într-o lume în care regulile sunt altele decât cele cunoscute / consacrate. Iar, într-o lume lipsită de valori, omul nu mai ştie – nu mai are cum – să descopere acel centru de natură să dea sens existenței cotidiene. Deci, răul ce afectează societatea se insinuează treptat în toate fibrele ființei umane. În consecință, personajele lui Roberto Arlt sunt afectate de o singurătate din care le este imposibil să scape şi care se reflectă în toate atitudinele lor publice, dar şi în relațiile cu apropiații ori chiar cu divinitatea. Roberto Arlt ştie, desigur, că Nietzsche proclamase solemn moartea lui Dumnezeu, iar protagoniştii din Cei şapte nebuni atestă cu prisosință acest lucru...
Apoi, singurătatea imposibil de eludat este evidențiată încă din primele rânduri ale romanului: „Deschizând uşa de la direcțiune, Erdosain a vrut să se tragă îndărăt. A înțeles că e pierdut, dar era târziu.” Iar această situație se va dovedi emblematică pentru numeroase personaje ale cărții, pentru care e întotdeauna „prea târziu” şi cărora le este imposibil să nu se simtă amenințate ori chiar hăituite. Dar, mai presus de toate, singure. Şi, în plus, aflate adesea în situații limită. De aici eşecul şi deciziile altfel inexplicabile, cum e crima lui Erdosain. Dar nu şi decizia sa finală de a se sinucide, care devine, pentru el, unica posibilitate de a nu da greş încă o dată. Unii critici au afirmat că, în acest text am avea de-a face cu relația mereu instabilă între individ şi societate, dar şi cu trecerea permanentă de la umilință la retragerea în tăcere, aceasta din urmă văzută ca soluție finală şi supremul mecanism de apărare al ființei umane. În acest fel, trecând de la umilință la tăcere şi de la tăcere la umilință, omul ar stabili un nou raport între sine şi lume. În termeni sartrieni, ființa umană se creează pe sine, iar omul trăieşte pentru a muri – întotdeauna singur. Pentru Heidegger, moartea este ultima soluție a ființei umane, iar pentru Sartre, e sfârşitul tuturor posibilităților. Pornind de aici, Roberto Arlt construieşte, în Cei şapte nebuni, un univers în care, la fel ca în literatura existențialistă, moartea devine suprema realitate – însă o realitate transcendentă. Şi, chiar dacă ființa umană poate alege să moară, speranța nu e niciodată complet anulată, căci lumea, fie ea şi răsturnată, va continua să existe.

Roberto Arlt, Cei şapte nebuni.
Traducere de Lavinia Similaru, Bucureşti, Editura Univers, 2014