Aventura Cioran trebuie să continue!

Aveam 16 ani, stăteam în gazdă la fosta mea profesoară de limba şi literatura română şi Cioran m-a „stigmatizat”. Prima carte pe care am descoperit-o în biblioteca din apartamentul care mă primise era Lacrimi şi sfinți, o carte care nu-l primea nici pe Dumnezeu în ea, o carte tulburătoare, care a tăiat şi a devastat tot ce a găsit în sufletul unei adolescente care nu prea avea habar pe ce lume trăia. Mă feresc să devin sentimentală, dar cred, acum, că lectura cărților lui Cioran a fost cea mai bună şi, totodată, „crudă” experiență de viață, în acei ani de liceu şi până la terminarea studiilor universitare. Nu m-am omorât cu trăitul, prea multe frici erau stăpâne în mine, însă datorită intuiției, care răzbătea destul înlăuntrul gândurilor cioraniene, mă maturizam. Nu mi-am revenit din „obsesie” decât atunci când am terminat facultatea şi mi-am făcut lucrarea de licență referindu-mă la partea confesivă a scrierilor lui. Peste alți şase ani, în care bănuiesc că am trăit şi nu l-am mai frecventat decât ca pe un „prieten vechi”, am scris Nopțile lui Cioran, o carte compusă dintr-o paletă generoasă de „extaze” în marginea lecturilor mele multiple. Pe urmă, doar textele lui inedite mi-au mai atras atenția.
Mi s-a părut, eliberându-mă de „obsesie”, că s-a scris prea mult despre Cioran, că noi, cei care-l comentăm, începem să ne repetăm, să creăm locuri comune etc. Pe de altă parte însă, niciodată nu m-am gândit că Cioran ar putea fi epuizat. Şi am avut dreptate. Citind cartea de interviuri compusă de Ciprian Vălcan cu specialişti în Cioran (Doamne, ce urât sună!), cu oameni care l-au cunoscut şi care au încercat să-l facă mai cunoscut, fiecare cum a putut în cultura lui, mi-am dat seama că mai pot apărea lucrări despre „scepticul de serviciu al acestei lumi” care să aibă prospețime, să spună cuiva care l-a citit şi recitit încă ceva ce nu ştie. Cel mai mare merit al autorului acestui volum este ideea de a pune laolaltă 30 de cercetători ai operei lui Cioran, selectați din colțuri diferite de lume şi care nu împărtăşesc adesea cu noi, românii, multe din înțelegerile asupra ideilor acestui „aventurier nemişcat”, cum îl numeşte Livius Ciocârlie. Dincolo de efortul de a realiza dialogurile. Însă rezultatul este binevenit şi de o noutate peste care nu poți trece nepăsător dacă te-a interesat vreodată personajul din Răşinari.
Volumul Cioran. Un aventurier nemişcat poate fi privit ca o ramă, conturată de întrebări, câteva, repetate pentru fiecare interlocutor în parte şi puțin variate, şi 30 de interpretări ale „chipului” operei şi omului Cioran, care alcătuiesc de fapt 30 de tablouri distincte pe aceeaşi temă. M-am întrebat care să fi fost miza autorului când a gândit cartea. Care din două? A dorit Ciprian Vălcan să demostreze că, deşi pune aceleaşi întrebări, răspunsurile vor varia destul cât să se „acorde” contradicțiilor ce sunt „acasă” în cărțile lui Cioran sau a îndrăznit să spere că răspunsurile vor conlucra pentru câteva concluzii, care vor pune măcar parțial capăt unor aspecte ale neliniştitei gândiri? Ambele mize mi se par, fiecare în felul ei, acoperite. Şi, pe de altă parte, ştiu că Cioran ar fi mulțumit că nici de data aceasta nu a putut fi prins ca fluturele-n pioneze.
N-aş vrea să dezvălui, prin exemplificare, nici prima miză, nici pe cea de-a doua. Cei care l-au citit pe Cioran vor parcurge negreşit şi cartea în discuție. Iar celor care nu l-au citit, la ce le-ar servi un rezumat? Despre altceva vreau să mai scriu: despre „noutatea” cărții şi despre drumul pe care ea îl deschide oarecum. Practic, fiecare interlocutor e un alt „descoperitor” al lui Cioran. Sunt 30 de cititori, sunt autori care au scris studii, cărți despre el, sunt editori care l-au publicat, scriitori, critici, eseişti, profesori universitari etc. Dar, mai ales, sunt trăitori în alte culturi, în țări în care ideile cioraniene nu pot fi prea bine înțelese, neavând ele apetit pentru „pesimism” (precum Statele Unite ale Americii, Olanda), în țări în care abia se află despre Cioran, datorită unor traducători „curajoşi” (cum e Portugalia, Canada, Tunisia, Columbia), în țări în care e publicat suficient, interpretat potrivit, unde se fac întâlniri anuale, simpozioane, colocvii şi tot mai mulți cercetători tineri îi dedică lucrări de diplomă (ca Italia, Spania, Ungaria, Polonia, chiar Brazilia) şi în țări unde s-a făcut şi se face tot ce se cuvine pentru un autor important, țările lui (România şi Franța).
Cioran. Un aventurier nemişcat are un merit extraordinar, acela de a „îndrepta” şi deopotrivă de a contrazice concepția (sunt convinsă, nu numai a mea!), nu că nu se mai poate spune mare lucru despre Cioran, ci că a fost exagerat de comentat în ultimele decenii ca să nu se ajungă la un soi de saturație. În acest punct, în care, cel puțin în România şi în Franța, s-au tot înmulțit cărțile despre Cioran, în aşa fel încât am devenit aproape plictisitori tot încercând să disecăm şi să epuizăm o gândire în fond inepuizabilă şi mereu deschisă disputei, devine interesant şi de urmărit „internaționalizarea” ideilor lui şi, chiar mai de dorit poate, universalizarea acestora.
Mai mult, împărtăşesc opinia unor interlocutori ai lui Ciprian Vălcan, a celor care spun că trebuie să ne aşteptăm la o regândire a operei cioraniene, care va veni într-un viitor imprevizibil şi care ar presupune o „reconstruire” a temelor prin „universalizarea” lor. În ce măsură acest lucru va fi posibil? La nivel practic, prin crearea unei „structuri” universale, prin elaborarea şi desfăşurarea unor proiecte internaționale în care să fie implicați cercetători de pretutindeni ai operei lui Cioran şi, implicit, prin schimbul de idei până la „spargerea cercului strâmt” al fiecărei culturi. În plan teoretic, universalizarea lui Cioran, dacă se va petrece, nu va înseamna nicidecum sfârşitul gândirii lui, ci numai clasicizarea acesteia. Pentru a se ajunge însă aici, trebuie să mai facă şi „academicii” un efort de a reanaliza şi a integra filosofia lui Cioran între filosofiile relevante ale secolului XX, căci se face prea mult caz de stilul lui, incontestabil, fără îndoială, dar prea puțin este luat în serios conținutul scrisului său, care e de o profunzime şi de o „neseriozitate” demne de reevaluat. Le mai trebuie, pe de altă parte, şi cititorilor şi cercetătorilor un impuls de a ieşi din „locurile comune” ale lecturii lui Cioran pentru a-l vedea în posturi inedite, pentru a-l interpreta ca pe un autor care depăşeşte granițele culturii române şi franceze. Dacă se începe cu Cioran. Un aventurier nemişcat, nu cred că se greşeşte. Cartea are în primul rând calitatea de a „împrospăta” privirea, iar în al doilea rând, de a provoca la o nouă lectură, din alt unghi, cu mintea deschisă către alte orizonturi şi alte perspective. Aşadar, aventura Cioran trebuie să continue!