Trei într-o arcă

Din rațiuni ceva mai pragmatice – deşi e cunoscut faptul că, în general, nu doar artiştii, dar chiar şi criticii de artă sunt un pic mai visători, aşadar, din rațiuni strict pragmatice, nu din altă cauză, cronicart-ul va trece mai repede peste un subiect foarte spinos în ultima vreme. Soarta culturii şi a creatorilor. Aceea care, da, ştim – aproape că s-a transformat într-un clişeu biografic – a fost dintotdeauna tensionată, tristă, uneori sfâşietoare, istoria dovedindu-se destul de săracă în poveşti de succes. Dar, nu e mai puțin adevărat că, uneori, excepțiile s-au stins în posteritate sau invers, anonimii din viață au devenit celebri după moarte; însă aşa funcționează motorul hazardului în lume. În orice epocă ar trăi şi ar crea, artistul obține, negreşit, paşaport pentru damnare.
Printr-un dramatic concurs de împrejurări, Primăria Bucureşti a descoperit că multe dintre imobilele aflate în stare avansată de degradare sau cu grad seismic ridicat adăpostesc de multă vreme ateliere ale artiştilor, închiriate de Uniunea Artiştilor Plastici, de la Primărie. Or, cum Legea 84/2015 – deja promulgată de către preşedintele țării – prevede că spațiile aflate în această situație (grad I de risc) trebuie imediat evacuate, spre a se trece la consolidarea clădirilor, UAP s-a văzut în situația penibilă de a fi forțată să evacueze din atelierele lor un număr considerabil de artişti.
Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, acestei întrebări mistuitoare („Unde mai pictează artistul, dacă trebuie să părăsească atelierul?”) i se adaugă încă una. Conexă. Implicită. Şi la fel de profund-existențială: „Unde expune artistul?”. Fiindcă sub incidența acestei legi au intrat şi câteva galerii de artă din Bucureşti – unele datând de foarte multă vreme, mai faimoase decât chiar artiştii înşişi – astfel că UAP mai are pe cap şi această pacoste, ce acutizează fără doar şi poate drama artistului în aceste timpuri de criză şi de incertitudine.
Sigur, există interes din partea UAP şi a Guvernului, pentru a ieşi din acest impas, există chiar şi proiecte, dar, deocamdată, artistul este „invitat” să lucreze acasă sau unde-o putea şi, odată terminată, cum-necum, opera, s-o expună pe unde apucă. Pe la sediile destul de puțin arătoase ale unor fundații semi-anonime, prin holuri de instituții, prin biblioteci, cafenele sau vinării(!). Până vor ajunge pe sub poduri!
În aceste condiții, orice expoziție devine fie un act de temeritate, fie fructul unor eforturi aproape supra-omeneşti, trecând pe lângă eleganță şi uitând de lux. Deci, iată că însăşi arta a devenit un lux! Un lux pauper, care se poate împărți la trei…
O strădanie remarcabilă în acest sens – nu doar ca inițiativă, ci şi ca volum de reprezentare – a fost expoziția geo-Grafii, având în titlu un joc de cuvinte un pic prea apăsat, cu sugestie mai mult pe „partea grafică” (deci, grafii!). Eu aş insista, dimpotrivă, pe elementul „geografic”, fiindcă avem de-a face cu trei dimensiuni geo-culturale, trei stiluri distincte, dar o singură formă de expresie: peisajul. E vorba de expoziția de pictură şi grafică, deschisă la Galeria ERISCRIS ART (aparținând unei asociații numite ASSOC... în fine!) şi care i-a avut ca autori pe trei pictori care fac parte aproape din aceeaşi generație. Şi despre care, de-a lungul vremii, cronicart-ul a mai scris. Cu plăcere şi cu entuziasm. Ei sunt, în ordine alfabetică, Florin Bârză, Mihail Gavril şi Ioan Oratie.
Florin Bârză rămâne acelaşi artist al ambivalenței, cu stilul său sfâşiat frumos între două dispoziții aproape sufleteşti: pictură şi grafică. Tehnica sugestiei în pictura lui este am spune încărcată de seducția chemării, un magnetism cvasi-mistic, deoarece cromatica sa face ce face şi scoate, la un moment dat, undeva, într-un loc al tabloului, într-un spațiu ales cu grijă, face, deci, să țâşnească o decompresie de culoare violentă. Ca un crâmpei de dorință într-un trup aproape inert, ca un nerv ce tresare pe chipul ostenit de anxietate. Ea adună în jurul său, concentric, toate celelalte nuanțe, suma celorlalte tonuri, într-o mişcare centrifugă şi devine, astfel, nucleul vizual al peisajului. Ochiul furtunii. Centrul turbionului. Un grup de case, un scuar, un parc, o curte, o vedere marină sau o privire în susul unui munte nu sunt doar ceea ce ochiul pretinde că ele sunt: un grup de case, un scuar, un parc, o curte, o vedere marină sau o privire în susul unui munte. Nu! Ci sunt mici eseuri de culoare ale acestor aparente modele. Sunt interpretări. Umpleri cu substanță semantică ale golului din interiorul banalului.
Tocmai de aceea, peisajele lui Bârză par excepții geografice (chiar dacă pe ele sunt inscripționate, uneori, determinări precise: Balcic, Techirghiol, Dobrogea în general!). „Peisajul – mărturiseşte undeva artistul – este o geografie personificată. O viziune la un moment dat a unei stări interioare cu planuri existențiale distincte, ce oferă o replică expresivă unitar panoramată a bagajului pictural propriu.” (NOTĂ: să nu uităm de predilecția sa subversivă pentru studiile de mişcare privind corpul uman, al trupului femeii, în special. Deci, hieratismul aproape că-l sperie. Nu-l văjeşte. Nu-l precupă!). Sigur, n-avem acum timp (şi nici spațiu!), pentru dezvoltarea unor observații despre grafica provocatoare a lui Florin Bârză. Sau despre vitraliile copleşitoare. Sau despre surprinzătoarele „recitaluri” de filozofie în şuete. Poate cândva, altă dată!
Revenim… Aceste excepții nu rămân aşa, ci se preschimbă în veritabile „grafii” sapiențiale (da, aici se aplică, în sfârşit, jocul din titlul expoziției!). Ajung semne ale unor stări de existență. Din păcate, însă de cele mai multe ori depresive, în ciuda cromaticii alegre. Pentru că această seducție a chemării – de care scriam la început – îngăduie privirii (ba chiar o şi încurajează!) să se strecoare prin fisurile convenționale şi să ajungă înăuntru, rătăcind prin încăperile clădirii interioare a autorului. Acolo unde ea, privirea, descoperă forma recurentă cea mai apăsătoare a tristeții în stare pură. Tenacitatea melancoliei. Perseverența aplicată a mâhnirii. Ca o reverență în fața jertfei continue. Aceea care, la urma urmelor, ştim cu toții, îi nutreşte artistului, în general, starea de damnatio. Iar Florin Bârză se află sub perfuzii!...
Mihail Gavril pare, în schimb, că trăieşte o sărbătoare continuă. Repet: pare! Nimic nu-l opreşte, nici măcar o umbră de tristețe. Este eroul unei frenezii festivaliere. Al unui carnaval fără sfârşit. Al unei feste fabuloase. Sau poate, cine ştie, are abilitatea de a-şi camufla mai bine tectonica plăcilor sale interioare, aflate într-o continuă dinamică. Oricum, însă echilibrul molcom, plin de bunătate, generozitatea caldă, cumsecădenia discretă ale pictorului coborât din înaltul Moldovei, adunate la un loc, reprezintă un panaceu pentru orice nevrotic care i s-ar putea întâmplă prin preajmă. Apoi, puțină lume ştie că Mihail Gavril a „sanctificat” pur şi simplu un sat de lângă Fălticeniul natal, o aşezare mirifică, al cărei nume incredibil, Antileşti, a intrat deja în paremiologia sa artistică personală. Aici, artistul a pus bazele unei tabere de pictură, intitulate „Flori de măr la Antileşti” (nu se poate să uiți ciclul neobosit şi nesfârşit al peisajelor lui Gavril, cu merii în floare la Antileşti, iar cine nu l-a văzut încă, trebuie să şi-l închipuie!). Poate să fie şi acesta un reper al esteticii sale personale. Una dintre vibrațiile bune (good vibs!) ale weltanschauung-ului său mereu surprinzător.
Însă revenind la încatenarea semantică a acestei expoziții (geografie-mişcare-călătorie-peisaj), un lucru este cert în ceea ce-l priveşte pe Mihail Gavril: nu stă locului. Se mişcă tot timpul, purtând după sine întregul său calabalâc mitologic. Are o dinamică amețitoare. E când la Bucureşti, când la Antileşti (apropo, n-am întâlnit un om care să vorbească aşa de mult, până la obsesie aproape, şi atât de simțit, aproape până la lacrimi, despre locul său de baştină!), când în insulele greceşti, când în Franța, când în Belgia, când la Ierusalim… Mihail Gavril poate fi numit lesne un cetățean al planetei, pe care o străbate, purtând în legendara sa straiță toate bucatele plămădite din sufletul lui bun, din mintea sa isteață şi din încordările destinului său (pe alocuri, deloc fericit!). De aceea, peisajele lui sunt diverse, alternante, pe măsura stărilor sale pe care caută şi le câştigă, cu multă vioiciune a exprimării (chiar şi când se apleacă peste teme evlavioase!) şi cu ochiul limpede. Un ochi cât p-aici să fie hedonist!
Două nuanțe mi se pare că predomină peisajele sale: albul şi albastrul. Taman bine: albul semnifică vindecare, purificare, nou, neatins, calm. Este culoarea purității şi exprimă pace, împăcare, linişte, inocență, curățenie, sobrietate, sinceritate. Şi are efecte „curative” deosebite: expansivitate, uşurință, suavitate, robustețe, puritate, răceală. Iar albastrul, cum se ştie, este o culoare liniştitoare, fiind nuanța de bază a intelectualului. Apoi, este şi simbolul unei iubiri ascunse. Albastrul favorizează, pe de altă parte, dezvoltarea proceselor de inhibiție şi de încetinire a ritmului activității. Cu alte cuvinte, îndeamnă la extaz, relaxare, vacanță (ați observat că toate pliantele de reclamă pentru vacanță sunt create pe fond albastru?!), la calm şi reverie, la concentrare şi linişte interioară, la seriozitate şi meditație. Atenție, însă: în exces, conduce la depresie.
Mihail Gavril aduce în acest trio un alt fel de privire: dreaptă, fără distorsiuni şi fără sfâşieri inutile. Senină. Clară. Străvezie. Precisă. Ca lumina de zi.
Ioan Oratie – aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori într-un grup de trei entități ce evoluează la paralele inegale – este calea de mijloc. Reprezintă sinteza celorlalte două componente ale terțetului. Secanta liniilor alăturate. Expresia punctului de echilibru. Intersecția de terapie intensivă. El este, fără ofensă, un autist(!).
De aceea, peisajele lui nu ies din sfera lui personală, nu se abat cu un milimetru măcar de umbra sa cathartică (sau, cum spunea, undeva, Ortega y Gasset: „Eu sunt eu şi împrejurările mele”!). Deci, peisajele lui sunt aidoma felului său de a fi. Ardeleanul de dincolo de munți este politicos cu sine şi prietenii, reținut cu duşmanii, afabil cu societatea, prudent cu linguşirea şi cumpătat cu trufia (vorbim de cei normali!). La fel sunt şi tablourile lui Oratie. Dacă, aşa cum spunea, colegul său de galerie, Florin Bârză, peisajul este „…viziunea (…) unei stări interioare”, atunci n-avem ce face şi vom conchide că peisajele lui Ioan Oratie sunt aidoma „interioarelor” sale. Adică politicoase, reținute, afabile, prudente şi cumpătate. Aproape chiar economicoase. Parcimonia cu care priveşte locul, spațiul, realitatea – geografia dacă vreți, că tot ar trebui să păstrăm tema expoziției – derivă nu din sărăcia privirii, nu din neajunsul ductului pe pânză, ci se trage din strămoşeasca sa cumințenie, cu care are pact străbun de a scruta lumea.
Peisajele lui Oratie respectă la perfecție rânduielile. Au o anume solemnitate. În sensul că ele promit că suficiente pentru a cuceri definitiv nervul privirii. Nu e nevoie de niciun adaos. De niciun efort în plus. De niciun exces de zel sau de bunăvoință.
Luați, de pildă, satul transilvan (el este, de cele mai multe ori, în fapt, „naratorul” tabloului, purtătorul de perspectivă al expedițiilor imaginative pe pânză ale artistului), pe care-l ghicim imediat, după semnul disctinctiv al colinelor din fundal. Satul surprins în diverse anotimpuri (dar peisajul de iarnă, care, deşi e simplu construit şi, de aici, extrem de eficient, este extraordinar de sugestiv, pur şi simplu se „agață” de ochi!), apoi ipostazele sale implicite, curtea casei, livada cu bunicul în mijlocul ei, ieşirea în capul satului, spre coasta podgoriei, vederea de sus a aşezării structurate în jurul bisericii, dar, mai ales, fabuloasa „expoziție” cu cai şi călăreți (ale căror siluete longiline amintesc de neuitatele tablouri „de familie” ale nobilimii engleze!) – înseamnă, în ultimă instanță, spațiul minimal, amprenta originară, pattern-ul retoricii sufleteşti a autorului. Modelul arhetipal. Tiparul după care el îşi croieşte existența ulterioară.
Într-un fel, dacă vreți ceva mai literar, peisajul sufletesc al lui Ioan Oratie este o monografie personală a satului ardelean. Ce se aseamănă cu romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Adică începe cu un ocol al împrejurimilor, până când descrierea intră pe drumul ce se înfige în aşezarea unde are loc acțiunea şi se termină tot cu o descriere, de astă dată însă – după ce întregul scenariu se va fi isprăvit – a drumului în sens invers. Ce se extrage. Adică iese din sat. Prin urmare, locul sacru al acțiunii, Centrul, rămâne acolo, în memorie. În illo tempore-le autorului. Şi, implicit, al cititorului.
Ioan Oratie nu iese din cuvântul spațiului său originar. Ceva îmi spune că l-a luat după el. L-a aşezat în spinarea sinelui său(!). Şi îl povesteşte. Întruna.
Expoziția geo-Grafii a însemnat nu doar o încercare de sinteză a trei stiluri diferite de a picta geografia sau o reuniune de straşnici „băieți” – fermecători artişti cu mesaje vizuale originale – ori, de ce nu, o încercare de resuscitare a peisajului ca formă definitorie a emoției văzului. Ci cronicart-ul crede mult mai mult. De aceea, el împinge, aproape inconştient, presupunerea înspre direcția aluzivă a parabolei. Despuiată, fireşte, de orice intenție anecdotică.
În fața acestor vremuri, dacă nu apocaliptice, atunci măcar îngrijorătoare, în fața acestei alarmante scăderi a potențelor de susținere a artei şi culturii, inițiativa celor trei pictori seamănă cumva cu legendara expediție biblică a lui Taica Noe.
Florin Bârză, Mihail Gavril şi Ioan Oratie susțin proba de salvare de la dezastru a unei specii a Frumosului.