Spectator
Nicolae Prelipceanu
Jocul de-a vacanța pentru hipoacuzici
Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016
Se înmulțesc spectacolele pentru hipoacuzici, probabil în proporția în care se înmulțesc şi hipoacuzicii. Hipoacuzia este, după cum sper că se ştie deja, o boală provocată, prea adesea, de mediul extrem de zgomotos în care unii sunt siliți să muncească şi să trăiască, iar alții se silesc cu căştile în urechi, pe stradă, în autobuze şi tramvaie, metrouri şi troleibuze, la şcoală şi acasă (pe vremuri ni se băga pe gât o carte pentru copii, rusească, pardon, sovietică, Vitea Maleev la şcoală şi acasă şi iată că experiența a reuşit, mai țin minte titlul şi azi, dar numai titlul…). Numesc spectacol pentru hipoacuzici acea reprezentare a unei piese de teatru, clasice, moderne sau postmoderne în care actorii se ceartă când s-ar prescrie o conversaie omenească, țipă când sunt uimiți, răcnesc şi când trebuie şi când nu trebuie. Iar în Jocul de-a vacanța, „adaptare după…”, în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu, totul începe cu răcnete şi se sfârşeşte la fel, cu câteva pauze fireşi, că nici actorii aceia nu sunt nişte maşinării. Replici pe care le-ai înețelege mai bine dacă ar fi rostite omeneşte zguduie mica sală Studio a Teatrului de Comedie şi agresează timpanele neagresate încă de bubuiturile muzicii noi.
Adaptarea constă în dispariția trei personaje din piesa omonimă a lui Mihail Sebastian, şi anume Maiorul, Agneş şi Mecanicul. Maiorul se topeşte în personajul pereche a sa din piesa originală, Domnul Bogoiu, dar celelalte rămân în aer. Mă rog, pentru cei care mai cultivă textele originale, pentru neofiți e plăcut aşa cum e. Cât despre cunoscuta poveste de dragoste de vară, cu aerul ei de incertitudine accentuat în mai toate episoadele ei, aceasta devine „un experiment social”, mă rog, nu numai ea, ci toată întâmplarea, că povestea de dragoste se rezolvă deloc à l’ancienne, ci à contemporaine, dacă pot crea o asemenea barbarie, în sensul că Ştefan Valeriu, personajul cu identitate completă, şi Corina cea al cărei nume de familie rămâne nespus, pentru a crea misterul, îşi consumă amorul, nu ca la Sebastian, unde lucrurile mergeau ca pe vremea aia, ceva mai lent. Dar de fapt, totul este în acest spectacol adus la numitorul comun, foarte comun al vremurilor noastre, încât nici nu-ți vine să crezi că se mai păstrează replicile despre mitocănia forțată a lui Ştefan Valeriu, când toți, chiar şi Corina, au reflexe ale acestei vremi, în care nu se mai vorbeşte decât rar de cei şapte ani de-acasă, pentru că nici cei de-acasă, în marea lor majoritate de votanți, nu-i au pe ai lor; de unde să li-i dea urmaşilor lor? (Deloc Văcăreşti.) Madam Vintilă cel puțin este coafată ca o țață din zilele noastre, se dă la bietul Valeriu cu forță şi furie, iar acesta-i răspunde cu aceeaşi monedă, dar apărându-se de avansurile ei. Țipete, răcnete, doar domnul Bogoiu, întruchipat de Florin Dobrovici,pare cu adevărat din piesa lui Mihail Sebastian. Nu zic, soluția scenografică e interesantă, nici nu ştiu dacă să v-o descriu sau nu, poate mai bine nu, bătaia cu perne ține loc şi de ping-pong şi de alte situații din piesa dinainte de a fi adaptată.
Mi-am adus aminte de spectracolul de la Brăila, pus în scenă de Erwin Şimsensohn, care părea cuminte, în orice caz atent şi cu textul autorului piesei, dar în acelaşi timp era chiar odihnitor, aşa cum îşi doreşte, de fapt şi în adaptare, personajul lor principal (vreau să zic şi al piesei şi al adaptării), Ştefan Valeriu, linişte şi calm, mult calm, lipsa ziarelor, a telefonului, a scrisorilor şi-a radioului. Din punctul acesta de vedere, adaptarea, aparținând probabil regizorului, trădează serios sensul piesei, care era tocmai experimentul, social sau nu, al unei lumi extrasse din cea în care personajele trăiesc tot restul anului. Sigur, e un text naiv acesta, replicile par deseori copilăreşti, precum şi comportamentul personajelol din piesa originală, naivitate pe care spectacolul o afirmă cumva în cuvinte, dar deloc în jocul de scenă, mişcarea, dansantă pe alocuri şi decibelii încinşi la maximum când trebuie şi mai ales când nu trebuie. O apropiere este realizată aici şi între cei doi curtezani ai Corinei, Valeriu şi elevul corigent Jeff, cel dintâi are acelaşi aer adolescentin, stenic şi degrab’ a se înfierbânta şi a da repede în clocot, ca şi adolescentul, sunt doi băieți drăguți, Ştefan chiar cu gropițe-n obraji, încât greu îți poți reprezenta în ce logică face el teoria lenei şi a liniştii şi a celorlalte lucruri pe care vrea să le impună la pensiunea Weber. Cuplul de rătăciți acolo se păstrează şi este o perfectă reprezentare a mitocanului cu oarecare pretenții care te calcă pe picioare şi pe nervi pretutindeni în Bucureştiul iubit… (Aici am reprodus o bucată dintr-un titlu de cântec de Mauriciu Vescan, din anii 50, cel mult 60.)
Privit din altă direcție, doar Florin Dobrovici, în Domnul Bogoiu, pare oarecum din piesa lui Sebastian. Ceilalți sunt nişte fantoşe din lumea de azi, în curs de infantilizare. Spectatori şi fani ai lui Star wars, seria nu ştiu cât, film care, într-o lume normală, n-ar fi frecventată decât de copii şi adolescenți şi de părinți doar ca să nu-i lase singuri pe copiii lor, dar în isteria de azi a cuprins tot spectrul social.
Fundalul inițial al scenei reproduce o vedere cu munți înzăpeziți, ceea ce cred că nici în timpul cruntului regim burghezo-moşieresc nu exista pe la noi. Tabla e care scrie Domnul Bogoiu este şi ea o proiecție pe calculator, ba şi în cele ce le lipsesc cleinților pensiunii se menționează mailurile, oarecum ilogic, pentru că pe astea n-ar fi putut să le blocheze un Ştafn Valeriu oarecare, că doar pe astea nu le aducea autobuzul ca pe plicurile rămase la Gheorghieni. Să mai menționez şi o eroare de geografie, dar asta aparținând autorului dinainte de după, că Singapor-ul (sic) este în Oceanul Pacific. Departe griva de iepure. Pesemne pe-atunci Marea Chinei de Sud şi Oceanul Indian erau neglijate… În fine, asta nu are nici o importanță. Spectacolul a plăcut unei părți din publicul de la premieră, care s-a distrat copios. Că nu toată lumea e atât de cusurgioaică…
Iată şi datele tehnice ale spectacolului:
Teatrul de Comedie, Sala Studio – Jocul de-a vacanța, adaptare după Mihail Sebastian. Corina – Florentina Năstase, Ştefan – Alexandru Bogdan, Domnul Bogoiu – Florin Dobrovici, Madame Vintilă – Smaranda Caragea, Jeff – Dan Baltag, un călător – Vladimir Purdel, nevassta lui – Ana Bianca Popescu. Regia: Dragoş Alexandru Moşoiu. Scenografia: Adeline Andreea Bădescu. Grafică proiecții: Alina Radu. Premiera a avut loc în seara de 3 februarie 2016.
Adaptarea constă în dispariția trei personaje din piesa omonimă a lui Mihail Sebastian, şi anume Maiorul, Agneş şi Mecanicul. Maiorul se topeşte în personajul pereche a sa din piesa originală, Domnul Bogoiu, dar celelalte rămân în aer. Mă rog, pentru cei care mai cultivă textele originale, pentru neofiți e plăcut aşa cum e. Cât despre cunoscuta poveste de dragoste de vară, cu aerul ei de incertitudine accentuat în mai toate episoadele ei, aceasta devine „un experiment social”, mă rog, nu numai ea, ci toată întâmplarea, că povestea de dragoste se rezolvă deloc à l’ancienne, ci à contemporaine, dacă pot crea o asemenea barbarie, în sensul că Ştefan Valeriu, personajul cu identitate completă, şi Corina cea al cărei nume de familie rămâne nespus, pentru a crea misterul, îşi consumă amorul, nu ca la Sebastian, unde lucrurile mergeau ca pe vremea aia, ceva mai lent. Dar de fapt, totul este în acest spectacol adus la numitorul comun, foarte comun al vremurilor noastre, încât nici nu-ți vine să crezi că se mai păstrează replicile despre mitocănia forțată a lui Ştefan Valeriu, când toți, chiar şi Corina, au reflexe ale acestei vremi, în care nu se mai vorbeşte decât rar de cei şapte ani de-acasă, pentru că nici cei de-acasă, în marea lor majoritate de votanți, nu-i au pe ai lor; de unde să li-i dea urmaşilor lor? (Deloc Văcăreşti.) Madam Vintilă cel puțin este coafată ca o țață din zilele noastre, se dă la bietul Valeriu cu forță şi furie, iar acesta-i răspunde cu aceeaşi monedă, dar apărându-se de avansurile ei. Țipete, răcnete, doar domnul Bogoiu, întruchipat de Florin Dobrovici,pare cu adevărat din piesa lui Mihail Sebastian. Nu zic, soluția scenografică e interesantă, nici nu ştiu dacă să v-o descriu sau nu, poate mai bine nu, bătaia cu perne ține loc şi de ping-pong şi de alte situații din piesa dinainte de a fi adaptată.
Mi-am adus aminte de spectracolul de la Brăila, pus în scenă de Erwin Şimsensohn, care părea cuminte, în orice caz atent şi cu textul autorului piesei, dar în acelaşi timp era chiar odihnitor, aşa cum îşi doreşte, de fapt şi în adaptare, personajul lor principal (vreau să zic şi al piesei şi al adaptării), Ştefan Valeriu, linişte şi calm, mult calm, lipsa ziarelor, a telefonului, a scrisorilor şi-a radioului. Din punctul acesta de vedere, adaptarea, aparținând probabil regizorului, trădează serios sensul piesei, care era tocmai experimentul, social sau nu, al unei lumi extrasse din cea în care personajele trăiesc tot restul anului. Sigur, e un text naiv acesta, replicile par deseori copilăreşti, precum şi comportamentul personajelol din piesa originală, naivitate pe care spectacolul o afirmă cumva în cuvinte, dar deloc în jocul de scenă, mişcarea, dansantă pe alocuri şi decibelii încinşi la maximum când trebuie şi mai ales când nu trebuie. O apropiere este realizată aici şi între cei doi curtezani ai Corinei, Valeriu şi elevul corigent Jeff, cel dintâi are acelaşi aer adolescentin, stenic şi degrab’ a se înfierbânta şi a da repede în clocot, ca şi adolescentul, sunt doi băieți drăguți, Ştefan chiar cu gropițe-n obraji, încât greu îți poți reprezenta în ce logică face el teoria lenei şi a liniştii şi a celorlalte lucruri pe care vrea să le impună la pensiunea Weber. Cuplul de rătăciți acolo se păstrează şi este o perfectă reprezentare a mitocanului cu oarecare pretenții care te calcă pe picioare şi pe nervi pretutindeni în Bucureştiul iubit… (Aici am reprodus o bucată dintr-un titlu de cântec de Mauriciu Vescan, din anii 50, cel mult 60.)
Privit din altă direcție, doar Florin Dobrovici, în Domnul Bogoiu, pare oarecum din piesa lui Sebastian. Ceilalți sunt nişte fantoşe din lumea de azi, în curs de infantilizare. Spectatori şi fani ai lui Star wars, seria nu ştiu cât, film care, într-o lume normală, n-ar fi frecventată decât de copii şi adolescenți şi de părinți doar ca să nu-i lase singuri pe copiii lor, dar în isteria de azi a cuprins tot spectrul social.
Fundalul inițial al scenei reproduce o vedere cu munți înzăpeziți, ceea ce cred că nici în timpul cruntului regim burghezo-moşieresc nu exista pe la noi. Tabla e care scrie Domnul Bogoiu este şi ea o proiecție pe calculator, ba şi în cele ce le lipsesc cleinților pensiunii se menționează mailurile, oarecum ilogic, pentru că pe astea n-ar fi putut să le blocheze un Ştafn Valeriu oarecare, că doar pe astea nu le aducea autobuzul ca pe plicurile rămase la Gheorghieni. Să mai menționez şi o eroare de geografie, dar asta aparținând autorului dinainte de după, că Singapor-ul (sic) este în Oceanul Pacific. Departe griva de iepure. Pesemne pe-atunci Marea Chinei de Sud şi Oceanul Indian erau neglijate… În fine, asta nu are nici o importanță. Spectacolul a plăcut unei părți din publicul de la premieră, care s-a distrat copios. Că nu toată lumea e atât de cusurgioaică…
Iată şi datele tehnice ale spectacolului:
Teatrul de Comedie, Sala Studio – Jocul de-a vacanța, adaptare după Mihail Sebastian. Corina – Florentina Năstase, Ştefan – Alexandru Bogdan, Domnul Bogoiu – Florin Dobrovici, Madame Vintilă – Smaranda Caragea, Jeff – Dan Baltag, un călător – Vladimir Purdel, nevassta lui – Ana Bianca Popescu. Regia: Dragoş Alexandru Moşoiu. Scenografia: Adeline Andreea Bădescu. Grafică proiecții: Alina Radu. Premiera a avut loc în seara de 3 februarie 2016.