Alianța Civică – 25

Nu puțini români – ci dimpotrivă – au fost atunci, care, acum 25 de ani, au crezut în miracol. Au crezut că este cu adevărat posibil. Au crezut, la fel ca orice minte normală, că timpul merge firesc, adică înainte. Nu înapoi. O parte a acestui miracol al naturaleții senine şi al entuziasmului clocotitor a constituit-o, fără îndoială şi Alianța Civică. Poate singura alianță viabilă ce a reuşit să continue, de un sfert de veac încoace, să unească toate speranțele într-o democrație autentică. Formula civică valorizantă care a izbutit să adune la un loc conştiințe limpezi şi treze, curate şi sincere. (NOTĂ: Că, mai târziu, unele dintre aceste „conştiințe” s-au dovedit precare şi chiar duşmănoase, asta se cuantifică, indiscutabil, însă ceva mai tolerant, întrucât face parte din marja de toleranță – în bine sau în rău – pe care istoria o aplică fiecărui eveniment notabil!). Şi iată că, odată cu împlinirea a 25 de ani de la înființarea Alianței Civice (în 8 noiembrie 1990) – da, cu uimire constatăm că timp de un sfert de veac această inițiativă a ținut vie flacăra încrederii şi speranței şi a nutrit ideea de solidaritate („Nu putem reuşi decât împreună” – este adevărul pe care se sprijină înțelepciunea activă a acestei mişcări!) – remarcăm două tendințe în destinul acestei mişcări. Mai întâi, o cernere şi lucidă discernere a istoriei ei, fiindcă orice organism social, civic sau politic e dinamic, e viu, se schimbă, se adaptează conjuncturilor, vremurilor. Există oameni, de pildă, care nu mai sunt alături de această mişcare. Fie s-au îndepărtat singuri, încet-încet îndreptându-se către alte formațiuni, în primul rând politice, cine ştie, poate nemulțumiți, poate suficienți, poate dezamăgiți. Fie s-au supus unui proces de selecție în persistență, raportat la evoluția concretă a istoriei României, dovedindu-se perseverenți în apărarea efervescenței cauzei. Dincolo însă de aşezările sale în istorie, de oscilațiile circumstanțiale, Alianța Civică a fost legată indisolubil de numele a doi dintre fondatorii ei, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Ei au purtat, timp de 25 de ani, nestinsă, făclia acestei instituții unice în acea perioadă în care democrația românească abia pâlpâia sub atacurile forțelor neocomuniste. Cei doi au îndurat cu stoicism toate poverile adverse, ofense inimaginabile, acuze fantasmagorice şi gesturi iraționale, care, în mod normal, ar fi făcut pe oricine să cedeze. Dar soții Blandiana-Rusan, prin tăria lor de caracter, prin perseverența lor şi prin intransigența vizionară a proiectelor Alianței Civice, s-au transformat într-o monadă a rezistenței, a puterii de a renaşte, a păstrării celor mai înalte standarde ale moralității, într-o societate care, din păcate, se va deteriora tot mai mult, îndepărtându-se de idealurile începutului. Alături de ei, nume ca Dan Grigore, Remus Mistreanu, Nicolae Prelipceanu, Constantin Ticu-Dumitrescu, Ion Vianu, Petre Mihai Băcanu, Mihai Şora, Rodica Palade, Alexandru Zub, Mircea Carp, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, Ovidiu Şimonca, Arman Goşu, Liviu Tofan, Stelian Tănase, Radu Filipescu, Doru Braia, Marius Ghilezan, Brânduşa Armanca şi alții (orice posibilă omisiune a altor nume nu trebuie să supere, ea este inerentă şi, deci, pardonabilă!) – au alcătuit nucleul de voință şi putere ce a plasat Alianța Civică printre instituțiile cele mai respectate din România. Iar asta, în ciuda eforturilor sălbatice ale armatei de detractori, aflate sub comanda forțelor reacționare de sorginte neocomunist-securistă. Un moment crucial în viața nu doar a Alianței Civice, dar, de fapt, a întregii societăți civile din România l-a reprezentat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței, de la Sighet, inițiativa celor doi lideri ai AC, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Memorialul (inaugurat la 20 iunie 1997), pe lângă un extraordinar şi emoționant act de reparație morală în memoria jertfei martirilor dictaturii comuniste, reprezintă şi o premieră ăn România. Acest proiect – realizat în doar patru ani – a fost, de fapt, succesul Fundației Academia Civică. Aceasta a luat naştere ca urmare a sugestiei Consiliului Europei de a crea o fundație care să realizeze şi să administreze proiectul Memorialului Sighet. La 21 aprilie 1994, Ana Blandiana şi alți 175 de membri fondatori au întemeiat Fundația Academia Civică, având ca scop general educația civică printr-o bună cunoaştere a trecutului apropiat al țării şi al Europei de Est, precum şi restituirea adevărurilor istoriei recente, falsificate în anii dictaturii comuniste. Principalul proiect al acesteia a fost, atunci, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței, de la Sighet, realizat, cum spuneam într-un interval foarte scurt (patru ani!). Astăzi, după 18 de ani de la inaugurarea sa, Memorialul de la Sighet, nominalizat, în 1998, printre primele trei locuri ale memoriei europene, după Memorialul Auschwitz şi după Memorialul francez al Păcii, a devenit loc de pelerinaj a sute şi sute de mii de vizitatori, spre pioasă aducere aminte a jertfei martirilor ororilor comuniste. Alături de vizitele organizate, nu trebuie omisă Şcoala de Vară de la Sighet, care se desfăşoară de peste 15 ani şi care numără, în fiecare serie, 100 de participanți (în majoritate tineri!) şi 80 de conferențiari. Alături de Memorialul Sighet, pe care Dennis Deletant (membru în Consiliul Ştiințific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului) îl consideră ca fiind „cea mai importantă readucere în memorie a dramelor provocate de comunism în Europa”, Fundația Academia Civică a asigurat şi asigură în continuare (remarcabilă şi inițiativa unei librării online!) apariția unui considerabil număr de memorii, studii şi mărturii asupra crimelor dictaturii comuniste din România.