Breviar editorial

Scrisori către T., de Aurel Dumitraşcu, colecția Postscriptum, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015,
172 p.
Între Lolita şi Zacharias Lichter… s-ar plasa corespondența (destul de unilaterală) a lui Aurel Dumitraşcu (1955-1990) adresată, pe parcursul a 8 ani, unei fete din Borca, Tudorița, care la moartea poetului abia dacă avea 20 de ani. Prima scrisoare din volum este împărtăşirea unei bucurii, reuşita lui la facultate, iar ultima este scrisă cu 3 zile înainte de moarte, restul fiind notații de jurnal, mici eseuri despre „idealuri, nerăbdare, minciună, bucurie, aşteptare”. În corespondența aceasta mereu chemătoare, exaltat-resemnată, nimic nu este lăsat deoparte, toate îşi au locul lor: toți oamenii care îl entuziasmează pe Aurel Dumitraşcu, începând cu Nichita, cu care se întâlneşte în vara anului 1983, toate discurile de vinil care se găseau mai greu – „muzică atât de bună, atâția muzicieni de excepție, începând cu Rory Gallagher şi Jimmy Hendrix şi terminând cu AC/DC” –, toate greşelile gramaticale din scrisorile fetei îndreptate cu sârg, toate încurajările, toate gândurile (ne)întemeiate îndreptate cu sârg – „Viața mea este profund exterioară mentalității oricărui om de pe această vale. Mama ta rămâne în gândul meu un om aparte şi frumos, încât nu mă poate deranja nici măcar un posibil gând nedrept pe care l-ar avea pentru mine. Singura mea vină rămâne marea dragoste pe care ți-o port. Tot ce s-a spus şi se spune nedrept în rest se datoreşte atitudinilor tale. Vezi, alor tăi (e o supoziție!) nu li se pare scandalos că, de exemplu, profesorul Alecu s-a căsătorit cu fosta lui elevă şi că între ei e o diferență de 18 ani. În schimb, li se pare (poate) imoral că un poet le iubeşte fata şi că a şi suferit din cauza asta sau, mai mult, deşi între noi nu s-a întâmplat nimic niciodată (şi nici nu s-ar putea întâmpla, chiar şi pentru simplul motiv că eu nu fac amor cu o fată care nu vrea să facă amor cu mine; deci orice „risc” este exclus!) mereu li s-a întreținut sentimentul că aş vrea (probabil) să te seduc.” (citat din scrisoarea datată 27 martie 1987). Ediția este îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, care s-a ocupat cu pietate şi devotament de postumitatea poetului, şi care semnează şi prefața acestei cărți. Scrisorile facsimilate constituie cam un sfert din acest volum, care se încheie imperativ: „Dar să nu distrugi ce-ți voi scrie! Sunt mulți oameni care sunt fericiți când mă citesc, oricât de mâhnit aş fi când scriu”. După 22 de ani de la ultima epistolă, Tudorița şi soțul acesteia îi încredințează poetului Adrian Alui Gheorghe întreaga corespondență.
Scrisori către sora Zoe: corespondență inedită (1901-1902), de Gala Galaction, colecția Postscriptum, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 280 p.
Prefață, note şi text stabilit de Marius Mazilu, prin consultarea fondului MNLR din Bucureşti. Cuprinde corespondența lui Gala Galaction, student teolog, cu Zoe Dimitriu-Marcoci, soră care făcea ascultare la Mănastirea Agapia (1901-1902, 51 scrisori) şi cu Olga Sacara-Tulbure, medic titrat, prietenă cu sora Zoe (1900-1901, 1903, 1913, 16 epistole). „Un roman de dragoste care se descoperă treptat” – cum sugerează şi prefața volumului.
O confesiune – „Mai mult decât o mamă dupe trup, am o soră dupe suflet [Zoe] şi încă o mamă, dupe suflet şi aceea [doamna Sacara]” – vine să se alăture unor contradicții vag intrigante (fără să le înlăture). Tânărului îndrăgostit are, în arsenalul său, pe lângă crini, liliac şi lăcrămioare, şi un hârdău cu apă rece (pentru detoxifiere, cf. Loius Kuhne), şi cugetări stoice de tipul „munca asurzeşte, în cuget, glasul de cucuvaie al Gândului”, dar şi vise în care gândul se iveşte nestingherit, ba chiar cu asupra de măsură – vede mânăstirea cu chilii „goale, ruinate, fără geamuri şi fără acoperiş” sau, tot în 2002, la două luni şi ceva distanță, vede, tot în vis, suicidul Zoei din cauza geloziei ori, în aceeaşi scrisoare, oasele oblojite ale bazinului (!) prietenei şi confidentei lui: „D-na Sacara e trântită atât de rău, că i se frâng picioarele tocmai din şolduri şi rămâne cârpă. Ce fac eu – nu mai mi-aduc aminte bine; mi-a rămas numai extrem de bizarul detaliu că parcă eu însumi, acolo, pe loc, cu un cuțit în mână am operat pe biata zdrobită şi i-am scos oasele cele frânte Şi apoi... pare că am aşezat-o într-un cărucior şi-am pornit cu dânsa în căutarea vreunui azil, vreunui spital – dar n-am găsit decât într-un târziu (căci parcă lumea ne respingea) un fel de covercă de câine, aidoma ca Jean Valjean în romanul Mizerabilii”.
În 17 aprilie 1903, Gala Galaction se căsătoreşte, la 24 de ani, cu fosta soră Zoe. În aceeaşi zi, mai pe seară, probabil, îi scrie confidentei sale unica lui scrisoare către ea din 1903, cu un P.S. al ambilor însurăței.

Iarna perfectă, de Iulian Moreanu, Editura Rafet, 2015, 126 p.
După prozele scurte publicate în 2007 în Ruleta mincinoasă, începând cu 2012 Iulian Moreanu (n. 1953, Moreni, Dâmbovița) a venit – anual sau chiar mai frecvent – către cititori (şi critici) cu volume premiabile sau premiate: Cerbul însetat (2012), Febra (2013), Năvala norilor (2014, roman), Neguțătorul de vise (2014), Povestiri cu un copil (2015). S-a vorbit despre „filiația eliadescă sau cea voiculesciană” (Mioara Bahna), despre insolitarea textelor cu mână sigură de strateg şi despre capacitatea de a concentra elemente precise pentru a glisa, pe nesimțite, spre o cu totul altă direcție decât se aştepta cititorul, chiar experimentat fiind acesta. Personajele sale sunt oameni marginali, prezențe spectrale aflate în relație compensatorie cu o altă lume, dacă tot nu s-au putut insera în lumea cea de toate zilele şi de toate regulile. Iarna perfectă cu sine aduce nu frigul spăimos şi uneori letal pentru oamenii străzii, care trăiesc de azi pe mâine, „acoperiți cu o rămăşiță de pătură”, ci o apariție siameză Fetei Morgana, îmbătrânită, fireşte, cu câteva anotimpuri, dar gata să îl aline pe un povestaş al nimănui. O apariție feminină fără cusur, o ființă vegetal-văratică, gata să îi dea când şi când mâncare, bani, să cheme o ambulanță la un moment-limită, să îl deszăpezească, să îl ferească de ger şi de răceala inimii: „Mă privea cu nişte ochi ce aveau în ei ceva de cărbuni încinşi la maximum care simțeam că îmi sfredelesc pieptul. Nu mai văzusem până atunci cărbuni verzi, dar asta nu avea nici o importanță.” La polul opus, se află relațiile întâmplătoare, carnale, reale: „se apuca, toanta, înainte de a-şi pune zdrențele pe trupul ca o bucată de scândură netrecută prin abric, să-mi mulțumească pentru «minunata» noapte petrecută împreună şi pe care nu o va uita niciodată. Mă uitam năuc la ea şi nu ştiam ce să cred. Pentru că nu mă credeam deloc a fi în stare de tot ce trăncănea pațachina aia urâtă în draci, de ai fi zis că era o sperietoare care ea ştie cum prinsese viață, şi mirosind cert şi obligatoriu a hazna. Că nu ştiu ce-i făcusem, de nu ştiu câte ori şi pe unde, că aşa şi pe dincolo, insista să-şi bage limba în gura mea, sau măcar în ureche, şi-şi exprima dorința arzătoare de a mă lua cât mai repede de bărbat. Mă dezgusta toată treaba în aşa măsură încât îmi venea să vomit. Odată chiar am făcut-o.”
În volum mai regăsim următoarele titluri: Omul pădurii, Accidentul, Doamna Nina, Acela care…, Umbrela, Florentina, Penalty.

Povestiri cu un copil, de Iulian Moreanu, Fundația Culturală Antares, 2015, 170 p.
Povestirile cu un copil ar fi 21 la număr. Copilul – acelaşi: ingenuu, fără a fi copilăros, ba dimpotrivă, aplecat spre scris şi citit, gata să observe o sumedenie experiențe semnificative ce țin de prezervarea (sau nu) a inocenței, de moarte, de sărăcie (cea specifică anilor ’60), de discrepanțe ce aparent nu pot fi remediate, de rivalitate sau solidaritate. Şi, fireşte, de sexualitatea inerentă desprinderii de copilărie şi de miturile ei. „Prozator de certă înzestrare, având în sânge codul meseriei de povestitor modern şi eleganța expresiei, într-o vreme în care proza scrută pare a fi ieşit din modă, Iulian Moreanu este unul dintre cei mai îndreptățiți apărători ai genului” – consideră Ştefan Ion Ghilimescu.

Rânduiala ființei româneşti. Studii de morfologie culturală, de Dumitru Cristian Amzăr, Editura EIKON, 2015, 400 p.
Ediție îngrijită de Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr. Traducerea textelor în limba germană: Aurel Teodorescu. Preocupat, ca şi Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica, de spiritul național, de ceea ce îl influențează şi de ceea ce îl bruiază, chiar şi din interior (mai ales), Dumitru Cristian Amzăr pledează pentru:
„Restabilirea ideii de rânduială în adevăratul ei înțeles:
ierarhia metafizică: integrarea omului în cosmos, în lume – principiul ei e Rânduiala, Dumnezeu;
ierarhia istorică: integrarea omului în istorie, în lumea oamenilor – principiul ei: Țara şi Neamul;
ierarhia socială: integrarea omului în lumea societății din care face parte – principiul ei: Iubirea, nu munca, profesiunea, libera concurență. Un principiu spiritual, nu material. între celelalte neamuri, la fel. Statul va veghea.”
Potrivit gânditorului, „Condițiile şi legile noii rânduieli: primatul muncii şi al disciplinei proprii; primatul caracterului şi al demnității personale şi naționale; primatul spiritualului.”
Dora Mezdrea apreciază că: „toți cei ce s-au aplecat asupra spiritului național au făcut-o ei înşişi din perspective critice, care urmau să producă un răspuns relevant la o întrebare evidentă; iar abordările lor asupra culturii şi spiritului național au fost făcute la nivel fenomenologic, pornind de la produsele culturale ale unei comunități, nu strict descriptiv şi statistic. În plus, a trece cu brutalitate egalizatoare, de factură stalinistă, peste realitatea sufletului național nu face ca acesta să existe mai puțin – chiar dacă mutilat.”