Eveniment
Vlad Ciobanu
Brâncuşi sau sculptura ca limbaj filosofic
Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016
Aşa cum se ştie, încă de la începutul schimbării sale de abordare a sculpturii, înfăptuită prin „Rugăciunea”, „Cumințenia pământului” şi prin „Sărutul”, Brâncuşi a stârnit nedumirire, a provocat uneori, revoltă. Acum mai bine de o sută de ani, sculptorul a expus la Bucureşti enigmatica şi concentrata „Cumințenie a pământului” dând prilejul unui scandal de presă aproape generalizat. Salutară şi plină de intuiție a fost atunci intervenția lui Alexandru Vlahuță care, probabil, înaintea tuturor, a anunțat că „pe firmamentul lumei s-a ivit un mare sculptor, Constantin Brâncuşi !” Au urmat: scoaterea din Salonul de la Paris a „Principesei X” şi reacția de solidarizare cu artistul a lumii artistice, celebrul proces cu Vama Stetelor Unite ale Americii, respingerea (în două şedințe!) de către Academia Republicii Populare Române a ideii de a-i expune sculpturile în cadrul Muzeului Național de Artă pe cale de a fi inaugurat în fostul Palat Regal (cu binecunoscutul discurs al lui G. Călinescu), încercarea de demolare a Coloanei din anii ’50, reuşita dărâmare a acesteia în anii ’90. Astăzi, încă mai „beneficiază” de calificative ca „inanalizabil şi inclasabil” !
Până la urmă, cine este Constantin Brâncuşi, de unde s-a ivit, cum a făcut, cu ce a venit atât de neaşteptat, cu această putere de a contraria pe unii şi de a-i îmbucura pe alții ? El însuşi, către crepusculul vieții sale, avea să-şi vadă trecerea prin această lume ca pe “un şir de miracole”.
Născut fiind şi trăind primii mai bine de zece ani într-un sat subcarpatic din Gorj, într-o zonă în care, la sfârşitul secolului al XIX-lea tradițiile erau încă nealterate, determinând cu putere viața oamenilor, copilul Costache avea să se impregneze cu toată încărcătura magico-religioasă a spațiului său de proveniență. Actant al ceremonialurilor de la naştere, nuntă, înmormântare, ale diferitelor rituri ciclice de trecere, el însuşi fiind descântat de baba Andochia, aflând că tatălui său i se făcuse ritualul de schimbare a numelui, copilul Brâncuşi a aflat în formă osmotică faptul că dincolo de ceea ce se vede există o realitate, despre revenirea ciclică a străbunilor, despre puterea înfăptuitoare a cuvântului, precum şi multe altele. Încă de la primii paşi, trecând prin zăvoiul Bistriței, urcându-se ca tânăr păstor în munții Parâng, a explorat un univers din ce în ce mai extins şi mai divers. Ca aproape orice copil al locului a purtat briceag cu ajutorul căruia a testat consistența diferitelor esențe de lemn, a cărat pietre frumoase în traistă, tactilizând materialitatea realității înconjurătoare, formându-şi o memorie indispensabilă unui trăitor al locului, extrem de utilă celui ce va deveni el într-un târziu. Tatăl lui, Nicolae-Radu fiind constructor de case, a făcut posibil contactul cu felul în care puteau fi folosite cu rost materialele din jur. În acest fel a înțeles existența stratificată şi ciclică, în forme vizibile şi palpabile dar şi invizibile, a unui univers pe cât de evident, tot atât de ocultat, de tainic. Aşa cum se ştie, un edificiu îşi sporeşte puterea de a fi, şansele de a dăinui, în măsura în care va fi aşezată pe o temelie, pe o fundație, pe o construcție care rămâne invizibilă sub firul ierbii. Acest univers, acest spațiu magic al satului românesc de sfârşit de secol XIX, se va constitui ca bază a minunatului edificiu numit Constantin Brâncuşi. Tot aici, după dispariția atât de timpurie a tatălui, s-a raportat la primul său model masculin, fratele mai mare şi protectorul său, întreprinzătorul Chijnea. Acesta îi va inocula dorința plecării „la căpătuială”.
În etape succesive, împreună cu un val important din populația rurală a României, copilul Costache a migrat la oraş, profitând de soluția alternativă de viață oferită de primenirea instituțională şi modernizarea economică prin care trecea România în acea perioadă. Treptat, copilul Brâncuşi s-a schimbat acoperindu-şi universul primelor aflări sub stratul unei viețuiri adaptate, din ce în ce mai urbană, prin obediența la criteriile de conviețuire impuse de noul mediu şi de noile sale ocupații. Aşa cum el însuşi mărturiseşte, Craiova a devenit matricea în care s-a „născut a doua oară”. Aici, ucenicind în lumea micilor întreprinzători, a meşteşugarilor şi comercianților s-a format omul Brâncuşi. În această lume se impuneau cei cu mintea ageră, ochiul sprinten, iuțeală de vorbă şi faptă, cei cu caracter. Este lumea pe care o nedreptățeşte Caragiale caricaturizând-o ! Ce şanse ar avea astăzi un copil plecat dintr-un sat oarecare la oraş în dorința de a deveni un om împlinit?! Întrebarea e, oricum, retorică. Aceşti oameni au negociat cu el, i-au oferit adăpost şi hrană, învățându-l tot ce ştiau. S-a dat şi el după lume! Încet, a renunțat la hainele de acasă şi s-a îmbrăcat nemțeşte, s-a lăsat sfătuit de cei care-i câştigaseră încrederea, devenindu-i modele. Ion Ciobanu din Godineştii Gorjului, de peste deal de Hobița, devenit prin schimbarea numelui Ion Georgescu Gorjan, nimeni altul decât tatăl inginerului Ştefan Georgescu Gorjan cu care, peste aproape jumătate de secol, va ridica la Târgu Jiu, poate cel mai important spațiu sculptural modern din lume. Neliniştitul Livadaru cu teatrul său de marionete, scurta întâlnire cu Traian Demetrescu şi volumul de poezii „Excelsior” , de-al lui Macedonski, împrejurarea cu construcția viorii, aveau să ofere lumii un om format în liniile sale generale. În tot acest timp, nu i-a lipsit contactul cu lemnul, briceagul fiindu-i de nelipsință, ținându-l în strânsă relație cu materialitatea. Din acest contact cu formele de materializare a lumii avea să vină şansa următorului pas în evoluția sa prin admiterea la Şcoala de Arte şi Meserii. Alt nivel de înțelegere şi manifestare, alte modele, printre care, cei doi profesori austrieci. Aceştia, aveau să-i înlesnească prima călătorie la Viena unde a văzut un mare oraş cu întreaga lui atmosferă, cu statuile sale, muzeele sale, deschizându-i un nou orizont, o țintă mai înaltă, un nou motiv de plecare. Craiova, care până atunci îi fusese țintă, a devenit strâmtă, insuficientă pentru a putea cuprinde noile sale aspirații. Astfel se explică faptul că peste un an, la absolvirea şcolii, tânărul Brâncuşi declină oferta directorului de a rămâne profesor solicitând în schimb o bursă la Paris. Zarurile erau aruncate, destinul îşi croise calea !
Bucureştiul a însemnat mult, dar n-a făcut altceva decât să împlinească o calitate dobândită la Craiova, să ofere argumente suplimentare, noi temeiuri, aspirației sale de a merge la Paris. Nici scurta prezență în viața sa a lui Ion Georgescu, primul său profesor de sculptură, nici Vladimir Hegel, nici măcar profesorul său de anatomie, Gerota, nu-l mai puteau reține. Acesta dealtfel, avea să-l sprijine în dorințele sale. Din punctul lui de vedere, Ecorşeul, diploma de absolvire, premiul obținut la Ateneu, bustul lui Carol Davilla, au fost etape intermediare şi confirmări ale hotărârii de a ajunge la Paris, locul în care în acel moment se confirmau vocații şi se sfărâmau destine.
Legendarul său drum către Paris a fost cu adevărat inițiatic, cu toate ingredientele călătoriei ucenicului medieval, mersul pe jos, popasuri pentru schimb de experiență şi cunoaştere de sine la Budapesta, Viena, Salsburg, München, boala şi agonia de la Luneville, au fost probe destul de dure chiar şi pentru un tânăr încercat ca el.
Parisul l-a întâmpinat cu indiferența unei glorioase curtezane aflată în centrul atenției unanime. Cei mai importanți artişti ai momentului erau acolo pentru a fi mângâiați de cea mai frivolă dintre confirmări, gloria! Se consumaseră curente şi experiențe artistice, artişti mari se stinseseră sau îşi trăiau momentul. Van Gogh, Gauguin, Monet, Cezanne, Renoir, Degas, Rodin, Bourdelle, Maillol, erau în plină (pentru unii, postumă) vogă. Alții, tineri din toate colțurile Europei şi ale lumii, precum fluturii la lampă, sub presiunea vocației, veneau aici plini de iluzii. Picasso, Modigliani, De Chirico, Max Ernst, nume depline astăzi pentru cultura lumii. Aşa cum se ştie, după cursurile de la Academia de Belle Arte de la Paris, Brâncuşi a nimerit într-o capcană de aur, atelierul lui August Rodin. Ce putea să iasă din el dacă rămânea în acel loc? Un artist interesant, cu probleme şi răspunsuri preformulate, în cel mai bun caz un „al doilea” dintr-un şir ! Providențială, credem noi, a fost întâlnirea cu Erik Satie, cel care în 1898 a compus un ciclu de piese muzicale inspirat de folclorul românesc intitulat “Sunete fundamentale”. Acesta, venea în mod obişnuit în atelierul lui Brâncuşi împreună cu cel care traducea în acel moment în franceză „Dialogurile” lui Platon. Aveau loc discuții pe această temă, traducătorul arătându-le celor doi, Satie şi Brâncuşi, dificultățile cu care se confrunta în demersul său, explicând termeni, concepte, raționamente. Pentru nevoia de împlinire a tânărului artist această împrejurare a fost providențială. Tot Erik Satie l-a pus în contact cu artiştii contestatari din Montparnasse. Aici avea să se împrietenească cu Rousseau-Vameşul, cu Modigliani şi toată pleiada, avea să-i întâlnească pe Apollinaire, Gertrude Stein, Ezra Pound, James Joyce, prin care a luat contact cu freamătul epocii şi generației sale. Peste acest şir de fapte, aşa cum se ştie, a venit acea expoziție de artă congoleză care a avut acelaşi rol, acelaşi efect cu descoperirea stampelor japoneze pentru artişii post-impresionişti. În acest mediu s-au creat condițiile marii sale schimbări !
Numai că, în timp ce pentru aproape toți cei care au văzut-o, această expoziție era o descoperire intelectuală şi o revelație stilistică încărcată de exotism, pentru tânărul sculptor Brâncuşi era o regăsire de sine, o reîntoarcere la primul său univers, cel al copilăriei sale hobițene. Ea va produce consecințe, deoarece lumea culturală şi artistică a Parisului a receptat această expoziție ca pe o întâlnire cu un illo tempore îngropat sub straturile de civilizație greco-latină, iudeo-creştină, Renaştere, Baroc, Romantism, etc. Mai mulți artişti au reacționat prin creațiile lor. Poate cel mai elocvent în acest sens este Pablo Picasso cu „Domnişoarele din Avignon”. Doar că, în timp ce marele iberic reacționează formal, printr-o reorientare stilistică, fără semnificative schimbări tematice, la român schimbările țin de esență. El nu se putea mulțumi cu o reconsiderare stilistică întrucât expoziția de artă africană a fost, în fapt, o reîntâlnire cu universul formal al satului în care copilărise, a fost prilejul unei submersiuni în straturile sale cele mai adânci, ale iraționalului său. El era produsul acelui illo tempore, era co-substanțial cu el ! Brâncuşi ştia cum sunt folosite acele măşti, participase la ritualurile pentru care aceste obiecte fuseseră gândite, văzuse tragoii ascunşi în spatele măştilor, se înfiorase de strigătele vitale şi cântecele care ieşeau dintr-un lăuntru profund, fusese cuprins de tensiunea ritualică pe care acestea erau în stare să o provoace! Această expoziție coroborată cu intrarea într-un mediu fremătător, plin de discuții despre artă, filosofie, literatură, psihanaliză, civilzații “exotice”, mai vechi sau încă vii, a creat presiunea necesară pentru ca stratul “geologic” al universului copilăriei să se cristalizeze şi să se semnifice. Spre deosebire de alții, Brâncuşi nu afla, ci se afla ! Afla ceea ce, într-o formă osmotică aflase în copilărie. Pentru el, lecturile din Platon, întâlnirile intelectuale, erau grila de lecturare a universului său hobițean acoperit de straturile de trai orăşenesc, de viață universitară, de diplome şi confirmări sociale. Textele sacre egiptene şi tibetane cu care va lua contact, îi spuneau acelaşi lucru pe care-l spuneau în copilărie textele ritualice din vatra Hobiței. Prin lecturile din Platon, Bergson dar, mai ales din gânditori asiatici - Lao Tse, Milarepa – artistul îşi va îmbogăți, îşi va nuanța şi îşi va cristaliza ceea ce aflase. Materia esențială cu care va lucra Brâncuşi este cea a propriului său irațional, al primului strat de memorie, al universului primordial din satul său de baştină, excavat cu ajutorul lecturilor şi al contactelor intelectuale. Lecturile au creat presiunea necesară pentru a cristaliza acest material, semnificându-l, confirmându-l. Ele nu sunt sursa, ci calea prin care a ajuns la înțelesul sursei.
Prin călătoriile sale în India şi în Egipt, Brâncuşi a putut lua contact cu mărturiile unor civilizații care îşi formulaseră întrebările, uimirile, perplexitățile, speranțele şi capacitatea speculativă, nu în cuvânt ci în formă sculpturală şi arhitecturală, în puterea formei de a relaționa cu spațiul şi, împreună, de a intra în relație cu Cerul. Nu ştim dacă a avut cunoştință de existența Sarmisegetuzei de lângă care au migrat strămoşii săi nu prea îndepărtați. Anumite asemănări cu Ansamblul de la Târgu Jiu fac ipoteza plauzibilă, dar e bine să avansăm cu precauție în această idee. Oricum, noi credem că sculptorul a căutat mai puțin contactul cu filosofia occidentală de tip analitic, cu felul ei de a disecționa realitatea vie; el a părut atras, dacă este să ne raportăm la lista cărților şi revistelor din biblioteca sa, mai degrabă de tot ceea ce putea să-l pună în contact cu Cuvântul viu şi cu puterea lui de înfăptuire, cu primul înțeles furnizat de mirarea copilului descântat de baba Andochia. În felul acesta, prin cărțile sacre ale diferitelor vechimi, prin textele folclorice pe care şi le amintea, prin cărțile compariotului său Matila Ghyca, citind din Pytagora, Rudolf Steiner („La science occulte”, „Le mystere chretien et les Mysteres antiques”), Phabre d’Olivet („Les vers dorés de Pythagore”), Elena Petrovna Blavatski, Ovidiu, Lin Yutang („La sagesse de la Chine”, „Nevoia de a trăi”) şi, mai ales, Schuré cu „Les grands inities” şi „Sanctuaires d’Orient, Egypte, Grece, Palestine” căuta confirmarea a ceea ce ştia.
Brâncuşi preia universul formelor simple ale satului său văzut în copilărie, îl ridică de acolo, din illo tempore, traversându-l prin succesivele straturi de memorie culturală, ale lui şi ale lumii, le înțelege şi le investeşte astfel cu valoare arhetipală şi putere de exprimare universală. Împlineşte astfel afirmația cu calitate de profeție a lui Rousseau-Vameşul – „Dumneata faci străvechiul modern!” Întoarce astfel registrul formal al lumii la momentul cosmogonic inițial şi, prin asta, la menirea lui etimologică, la vocația şi destinația lui. Cu ajutorul acetor forme aparținătoare ale „infinitivului lung”, el sondează lumea şi timpul până în chiar momentul său inițial, formulează în sculptură marile întrebări şi sugerează astfel mari răspunsuri.
În diferite momente, m-am întrebat dacă exprimarea unui gând este condiționată de limbă, de cuvânt. Împingând demersul într-o zonă mai strictă, mai specializată, mi-am pus problema în ce măsură actul reflecției filosofice este în mod strict condiționat de exprimarea verbală? Nu ştiu dacă şi-a mai pus cineva problema în acest fel, probabil că da, nu ştiu la ce rezultate a ajuns ! Ştiu că eu n-am nici o şansă în a da un răspuns demn de luat în seamă. Dar dacă, mi-am mai spus, această posibilitate de exprimare nu ar fi existat, nu ne-ar fi fost dată şi am fi rămas numai cu celelalte posibilități, care ar fi fost calea de manifestare a impulsului de a descifra, de a înțelege lumea în parte şi în întreg, de a filosofa? Cum este de presupus, nu am ajuns la un răspuns. Ar putea, m-am întrebat, desenul, pictura, sculptura, arhitectura, şi celelalte, să se constituie în căi de formulare şi comunicare a unor raționamente cu încărcătură filosofică? În ce fel ar pute-o face? Care ar fi resursele de exprimare la nivel filosofic pe care le are, spre exemplu, sculptura?
Cu ce ar putea sculptura (să ne restrângem la ea) suplini absența cuvântului şi a capacității lui de a conceptualiza, raționa şi defini? Cum ar putea sculptura, cu puținele forme pe care le are la dispoziție, să formuleze puncte de vedere şi să le argumenteze?
Poate, ar fi mai bine să căutăm un sculptor susceptibill de a fi încercat măcar un asemenea demers temerar !
Beneficiar al unor mari întâlniri în plan uman şi intelectual cu valoare inițiatică, Brâncuşi a fost bântuit de marile interogații, a ars sub tensiunea întrebărilor prime/ultime, întrbări care vizează sensul etimologic, rostul prim şi ultim al existenței. Existența individuală, colectivă, a lumii noastre, a întregului cosmos. Unele dintre sculpturile sale par să bată în peretele invizibil şi impenetrabil dintre „a fi” şi “a nu fi”, par a formula întrebarea pe care Heidegger o consideră întrebarea primă – “„de ce este de fapt ființare, şi nu, mai curând, nimic? ”
Până la urmă, cine este Constantin Brâncuşi, de unde s-a ivit, cum a făcut, cu ce a venit atât de neaşteptat, cu această putere de a contraria pe unii şi de a-i îmbucura pe alții ? El însuşi, către crepusculul vieții sale, avea să-şi vadă trecerea prin această lume ca pe “un şir de miracole”.
Născut fiind şi trăind primii mai bine de zece ani într-un sat subcarpatic din Gorj, într-o zonă în care, la sfârşitul secolului al XIX-lea tradițiile erau încă nealterate, determinând cu putere viața oamenilor, copilul Costache avea să se impregneze cu toată încărcătura magico-religioasă a spațiului său de proveniență. Actant al ceremonialurilor de la naştere, nuntă, înmormântare, ale diferitelor rituri ciclice de trecere, el însuşi fiind descântat de baba Andochia, aflând că tatălui său i se făcuse ritualul de schimbare a numelui, copilul Brâncuşi a aflat în formă osmotică faptul că dincolo de ceea ce se vede există o realitate, despre revenirea ciclică a străbunilor, despre puterea înfăptuitoare a cuvântului, precum şi multe altele. Încă de la primii paşi, trecând prin zăvoiul Bistriței, urcându-se ca tânăr păstor în munții Parâng, a explorat un univers din ce în ce mai extins şi mai divers. Ca aproape orice copil al locului a purtat briceag cu ajutorul căruia a testat consistența diferitelor esențe de lemn, a cărat pietre frumoase în traistă, tactilizând materialitatea realității înconjurătoare, formându-şi o memorie indispensabilă unui trăitor al locului, extrem de utilă celui ce va deveni el într-un târziu. Tatăl lui, Nicolae-Radu fiind constructor de case, a făcut posibil contactul cu felul în care puteau fi folosite cu rost materialele din jur. În acest fel a înțeles existența stratificată şi ciclică, în forme vizibile şi palpabile dar şi invizibile, a unui univers pe cât de evident, tot atât de ocultat, de tainic. Aşa cum se ştie, un edificiu îşi sporeşte puterea de a fi, şansele de a dăinui, în măsura în care va fi aşezată pe o temelie, pe o fundație, pe o construcție care rămâne invizibilă sub firul ierbii. Acest univers, acest spațiu magic al satului românesc de sfârşit de secol XIX, se va constitui ca bază a minunatului edificiu numit Constantin Brâncuşi. Tot aici, după dispariția atât de timpurie a tatălui, s-a raportat la primul său model masculin, fratele mai mare şi protectorul său, întreprinzătorul Chijnea. Acesta îi va inocula dorința plecării „la căpătuială”.
În etape succesive, împreună cu un val important din populația rurală a României, copilul Costache a migrat la oraş, profitând de soluția alternativă de viață oferită de primenirea instituțională şi modernizarea economică prin care trecea România în acea perioadă. Treptat, copilul Brâncuşi s-a schimbat acoperindu-şi universul primelor aflări sub stratul unei viețuiri adaptate, din ce în ce mai urbană, prin obediența la criteriile de conviețuire impuse de noul mediu şi de noile sale ocupații. Aşa cum el însuşi mărturiseşte, Craiova a devenit matricea în care s-a „născut a doua oară”. Aici, ucenicind în lumea micilor întreprinzători, a meşteşugarilor şi comercianților s-a format omul Brâncuşi. În această lume se impuneau cei cu mintea ageră, ochiul sprinten, iuțeală de vorbă şi faptă, cei cu caracter. Este lumea pe care o nedreptățeşte Caragiale caricaturizând-o ! Ce şanse ar avea astăzi un copil plecat dintr-un sat oarecare la oraş în dorința de a deveni un om împlinit?! Întrebarea e, oricum, retorică. Aceşti oameni au negociat cu el, i-au oferit adăpost şi hrană, învățându-l tot ce ştiau. S-a dat şi el după lume! Încet, a renunțat la hainele de acasă şi s-a îmbrăcat nemțeşte, s-a lăsat sfătuit de cei care-i câştigaseră încrederea, devenindu-i modele. Ion Ciobanu din Godineştii Gorjului, de peste deal de Hobița, devenit prin schimbarea numelui Ion Georgescu Gorjan, nimeni altul decât tatăl inginerului Ştefan Georgescu Gorjan cu care, peste aproape jumătate de secol, va ridica la Târgu Jiu, poate cel mai important spațiu sculptural modern din lume. Neliniştitul Livadaru cu teatrul său de marionete, scurta întâlnire cu Traian Demetrescu şi volumul de poezii „Excelsior” , de-al lui Macedonski, împrejurarea cu construcția viorii, aveau să ofere lumii un om format în liniile sale generale. În tot acest timp, nu i-a lipsit contactul cu lemnul, briceagul fiindu-i de nelipsință, ținându-l în strânsă relație cu materialitatea. Din acest contact cu formele de materializare a lumii avea să vină şansa următorului pas în evoluția sa prin admiterea la Şcoala de Arte şi Meserii. Alt nivel de înțelegere şi manifestare, alte modele, printre care, cei doi profesori austrieci. Aceştia, aveau să-i înlesnească prima călătorie la Viena unde a văzut un mare oraş cu întreaga lui atmosferă, cu statuile sale, muzeele sale, deschizându-i un nou orizont, o țintă mai înaltă, un nou motiv de plecare. Craiova, care până atunci îi fusese țintă, a devenit strâmtă, insuficientă pentru a putea cuprinde noile sale aspirații. Astfel se explică faptul că peste un an, la absolvirea şcolii, tânărul Brâncuşi declină oferta directorului de a rămâne profesor solicitând în schimb o bursă la Paris. Zarurile erau aruncate, destinul îşi croise calea !
Bucureştiul a însemnat mult, dar n-a făcut altceva decât să împlinească o calitate dobândită la Craiova, să ofere argumente suplimentare, noi temeiuri, aspirației sale de a merge la Paris. Nici scurta prezență în viața sa a lui Ion Georgescu, primul său profesor de sculptură, nici Vladimir Hegel, nici măcar profesorul său de anatomie, Gerota, nu-l mai puteau reține. Acesta dealtfel, avea să-l sprijine în dorințele sale. Din punctul lui de vedere, Ecorşeul, diploma de absolvire, premiul obținut la Ateneu, bustul lui Carol Davilla, au fost etape intermediare şi confirmări ale hotărârii de a ajunge la Paris, locul în care în acel moment se confirmau vocații şi se sfărâmau destine.
Legendarul său drum către Paris a fost cu adevărat inițiatic, cu toate ingredientele călătoriei ucenicului medieval, mersul pe jos, popasuri pentru schimb de experiență şi cunoaştere de sine la Budapesta, Viena, Salsburg, München, boala şi agonia de la Luneville, au fost probe destul de dure chiar şi pentru un tânăr încercat ca el.
Parisul l-a întâmpinat cu indiferența unei glorioase curtezane aflată în centrul atenției unanime. Cei mai importanți artişti ai momentului erau acolo pentru a fi mângâiați de cea mai frivolă dintre confirmări, gloria! Se consumaseră curente şi experiențe artistice, artişti mari se stinseseră sau îşi trăiau momentul. Van Gogh, Gauguin, Monet, Cezanne, Renoir, Degas, Rodin, Bourdelle, Maillol, erau în plină (pentru unii, postumă) vogă. Alții, tineri din toate colțurile Europei şi ale lumii, precum fluturii la lampă, sub presiunea vocației, veneau aici plini de iluzii. Picasso, Modigliani, De Chirico, Max Ernst, nume depline astăzi pentru cultura lumii. Aşa cum se ştie, după cursurile de la Academia de Belle Arte de la Paris, Brâncuşi a nimerit într-o capcană de aur, atelierul lui August Rodin. Ce putea să iasă din el dacă rămânea în acel loc? Un artist interesant, cu probleme şi răspunsuri preformulate, în cel mai bun caz un „al doilea” dintr-un şir ! Providențială, credem noi, a fost întâlnirea cu Erik Satie, cel care în 1898 a compus un ciclu de piese muzicale inspirat de folclorul românesc intitulat “Sunete fundamentale”. Acesta, venea în mod obişnuit în atelierul lui Brâncuşi împreună cu cel care traducea în acel moment în franceză „Dialogurile” lui Platon. Aveau loc discuții pe această temă, traducătorul arătându-le celor doi, Satie şi Brâncuşi, dificultățile cu care se confrunta în demersul său, explicând termeni, concepte, raționamente. Pentru nevoia de împlinire a tânărului artist această împrejurare a fost providențială. Tot Erik Satie l-a pus în contact cu artiştii contestatari din Montparnasse. Aici avea să se împrietenească cu Rousseau-Vameşul, cu Modigliani şi toată pleiada, avea să-i întâlnească pe Apollinaire, Gertrude Stein, Ezra Pound, James Joyce, prin care a luat contact cu freamătul epocii şi generației sale. Peste acest şir de fapte, aşa cum se ştie, a venit acea expoziție de artă congoleză care a avut acelaşi rol, acelaşi efect cu descoperirea stampelor japoneze pentru artişii post-impresionişti. În acest mediu s-au creat condițiile marii sale schimbări !
Numai că, în timp ce pentru aproape toți cei care au văzut-o, această expoziție era o descoperire intelectuală şi o revelație stilistică încărcată de exotism, pentru tânărul sculptor Brâncuşi era o regăsire de sine, o reîntoarcere la primul său univers, cel al copilăriei sale hobițene. Ea va produce consecințe, deoarece lumea culturală şi artistică a Parisului a receptat această expoziție ca pe o întâlnire cu un illo tempore îngropat sub straturile de civilizație greco-latină, iudeo-creştină, Renaştere, Baroc, Romantism, etc. Mai mulți artişti au reacționat prin creațiile lor. Poate cel mai elocvent în acest sens este Pablo Picasso cu „Domnişoarele din Avignon”. Doar că, în timp ce marele iberic reacționează formal, printr-o reorientare stilistică, fără semnificative schimbări tematice, la român schimbările țin de esență. El nu se putea mulțumi cu o reconsiderare stilistică întrucât expoziția de artă africană a fost, în fapt, o reîntâlnire cu universul formal al satului în care copilărise, a fost prilejul unei submersiuni în straturile sale cele mai adânci, ale iraționalului său. El era produsul acelui illo tempore, era co-substanțial cu el ! Brâncuşi ştia cum sunt folosite acele măşti, participase la ritualurile pentru care aceste obiecte fuseseră gândite, văzuse tragoii ascunşi în spatele măştilor, se înfiorase de strigătele vitale şi cântecele care ieşeau dintr-un lăuntru profund, fusese cuprins de tensiunea ritualică pe care acestea erau în stare să o provoace! Această expoziție coroborată cu intrarea într-un mediu fremătător, plin de discuții despre artă, filosofie, literatură, psihanaliză, civilzații “exotice”, mai vechi sau încă vii, a creat presiunea necesară pentru ca stratul “geologic” al universului copilăriei să se cristalizeze şi să se semnifice. Spre deosebire de alții, Brâncuşi nu afla, ci se afla ! Afla ceea ce, într-o formă osmotică aflase în copilărie. Pentru el, lecturile din Platon, întâlnirile intelectuale, erau grila de lecturare a universului său hobițean acoperit de straturile de trai orăşenesc, de viață universitară, de diplome şi confirmări sociale. Textele sacre egiptene şi tibetane cu care va lua contact, îi spuneau acelaşi lucru pe care-l spuneau în copilărie textele ritualice din vatra Hobiței. Prin lecturile din Platon, Bergson dar, mai ales din gânditori asiatici - Lao Tse, Milarepa – artistul îşi va îmbogăți, îşi va nuanța şi îşi va cristaliza ceea ce aflase. Materia esențială cu care va lucra Brâncuşi este cea a propriului său irațional, al primului strat de memorie, al universului primordial din satul său de baştină, excavat cu ajutorul lecturilor şi al contactelor intelectuale. Lecturile au creat presiunea necesară pentru a cristaliza acest material, semnificându-l, confirmându-l. Ele nu sunt sursa, ci calea prin care a ajuns la înțelesul sursei.
Prin călătoriile sale în India şi în Egipt, Brâncuşi a putut lua contact cu mărturiile unor civilizații care îşi formulaseră întrebările, uimirile, perplexitățile, speranțele şi capacitatea speculativă, nu în cuvânt ci în formă sculpturală şi arhitecturală, în puterea formei de a relaționa cu spațiul şi, împreună, de a intra în relație cu Cerul. Nu ştim dacă a avut cunoştință de existența Sarmisegetuzei de lângă care au migrat strămoşii săi nu prea îndepărtați. Anumite asemănări cu Ansamblul de la Târgu Jiu fac ipoteza plauzibilă, dar e bine să avansăm cu precauție în această idee. Oricum, noi credem că sculptorul a căutat mai puțin contactul cu filosofia occidentală de tip analitic, cu felul ei de a disecționa realitatea vie; el a părut atras, dacă este să ne raportăm la lista cărților şi revistelor din biblioteca sa, mai degrabă de tot ceea ce putea să-l pună în contact cu Cuvântul viu şi cu puterea lui de înfăptuire, cu primul înțeles furnizat de mirarea copilului descântat de baba Andochia. În felul acesta, prin cărțile sacre ale diferitelor vechimi, prin textele folclorice pe care şi le amintea, prin cărțile compariotului său Matila Ghyca, citind din Pytagora, Rudolf Steiner („La science occulte”, „Le mystere chretien et les Mysteres antiques”), Phabre d’Olivet („Les vers dorés de Pythagore”), Elena Petrovna Blavatski, Ovidiu, Lin Yutang („La sagesse de la Chine”, „Nevoia de a trăi”) şi, mai ales, Schuré cu „Les grands inities” şi „Sanctuaires d’Orient, Egypte, Grece, Palestine” căuta confirmarea a ceea ce ştia.
Brâncuşi preia universul formelor simple ale satului său văzut în copilărie, îl ridică de acolo, din illo tempore, traversându-l prin succesivele straturi de memorie culturală, ale lui şi ale lumii, le înțelege şi le investeşte astfel cu valoare arhetipală şi putere de exprimare universală. Împlineşte astfel afirmația cu calitate de profeție a lui Rousseau-Vameşul – „Dumneata faci străvechiul modern!” Întoarce astfel registrul formal al lumii la momentul cosmogonic inițial şi, prin asta, la menirea lui etimologică, la vocația şi destinația lui. Cu ajutorul acetor forme aparținătoare ale „infinitivului lung”, el sondează lumea şi timpul până în chiar momentul său inițial, formulează în sculptură marile întrebări şi sugerează astfel mari răspunsuri.
În diferite momente, m-am întrebat dacă exprimarea unui gând este condiționată de limbă, de cuvânt. Împingând demersul într-o zonă mai strictă, mai specializată, mi-am pus problema în ce măsură actul reflecției filosofice este în mod strict condiționat de exprimarea verbală? Nu ştiu dacă şi-a mai pus cineva problema în acest fel, probabil că da, nu ştiu la ce rezultate a ajuns ! Ştiu că eu n-am nici o şansă în a da un răspuns demn de luat în seamă. Dar dacă, mi-am mai spus, această posibilitate de exprimare nu ar fi existat, nu ne-ar fi fost dată şi am fi rămas numai cu celelalte posibilități, care ar fi fost calea de manifestare a impulsului de a descifra, de a înțelege lumea în parte şi în întreg, de a filosofa? Cum este de presupus, nu am ajuns la un răspuns. Ar putea, m-am întrebat, desenul, pictura, sculptura, arhitectura, şi celelalte, să se constituie în căi de formulare şi comunicare a unor raționamente cu încărcătură filosofică? În ce fel ar pute-o face? Care ar fi resursele de exprimare la nivel filosofic pe care le are, spre exemplu, sculptura?
Cu ce ar putea sculptura (să ne restrângem la ea) suplini absența cuvântului şi a capacității lui de a conceptualiza, raționa şi defini? Cum ar putea sculptura, cu puținele forme pe care le are la dispoziție, să formuleze puncte de vedere şi să le argumenteze?
Poate, ar fi mai bine să căutăm un sculptor susceptibill de a fi încercat măcar un asemenea demers temerar !
Beneficiar al unor mari întâlniri în plan uman şi intelectual cu valoare inițiatică, Brâncuşi a fost bântuit de marile interogații, a ars sub tensiunea întrebărilor prime/ultime, întrbări care vizează sensul etimologic, rostul prim şi ultim al existenței. Existența individuală, colectivă, a lumii noastre, a întregului cosmos. Unele dintre sculpturile sale par să bată în peretele invizibil şi impenetrabil dintre „a fi” şi “a nu fi”, par a formula întrebarea pe care Heidegger o consideră întrebarea primă – “„de ce este de fapt ființare, şi nu, mai curând, nimic? ”