Două opinii despre o carte
Irina Petraş
Fabuloasa lume intertextuală a Elisabetei Lăsconi
Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016
Nu e nicio îndoială că această carte s-a ivit „dintr-o mare iubire față de literatura română şi din pasiunea constantă pentru literatura universală şi literatura contemporană.” Autoarea ştie prea bine că „admirația provoacă imaginația”. Am urmărit mereu cu încântare şi un pic de invidie textele sale spumoase, amestec de erudiție şi elegantă dezinvoltură. Elisabeta Lăsconi trăieşte deplin în „zumzetul bibliotecii” şi sunt sigură că aude vocile cărților care îşi vorbesc unele altora, de la un raft la celălalt, indiferent de limba în care sunt scrise ori de epoca în care au ieşit la lumină. Tot astfel, e sigur că, într-o casă de atât de pasionat şi liber cititor, cărțile se citesc singure (cum ar zice Umberto Eco), în complicitate bogată cu Cititoarea. „Cărțile au suflet”, îmi suflă Nicolae Manolescu. E de înțeles că, în atmosfera de club privat de lectură, „a descoperit dialogul cărților care, scrise în culturi şi epoci diferite, intrau în rezonanțe neobişnuite, inexplicabile, într-un proces complet diferit față de comparatismul clasic.” Fanteziile comparatiste, cum le numeşte singură E.L., țes, pe deasupra şi în răspăr cu lectura blazată, apropieri, afinități, analogii şi coincidențe. Nesocotirea anume şi temporară a granițelor teoretice nu ține neapărat de spiritul postmodern, căci eseurile Elisabetei Lăsconi nu sunt doar surprinzătoare şi ingenioase recuperări de trecut, ci şi excelente propuneri de viitor.
Îmi place trimiterea din argument la Mircea Zaciu şi studiul său Ion Luca Caragiale şi Edgar Allan Poe, din Viaticum, 1983. Şi pentru Profesorul clujean, lectura se petrecea pe o vastă scenă, după scenarii mişcătoare, flexibile, cu voci din off şi din culise răspunzând în subtil canon celor de sub reflectoare. În cazul „cărților pereche”, cele din umbră sunt, de cele mai multe ori, mari cărți româneşti, aşa încât e de reținut aici neapărat şi ținta discretă, dar deloc fragilă a cărții: „Eseurile sunt o pledoarie pentru cunoaşterea şi recunoaşterea capodoperelor literaturii noastre, chiar dacă au lipsit traducerile prompte, care să le pună în circuitul literaturii europene. Poate româniştii vor găsi aici noi sugestii de abordare, poate mai multe nuvele şi romane îi vor tenta să le traducă şi să le interpreteze. Poate că în viitoarele manuale ale literaturii europene (primul, de altfel, a şi apărut!) îşi vor găsi locul şi capodoperele prozei româneşti”.
Simpla înşiruire a perechilor identificate vorbeşte deja despre noutatea cartografică pe care o aduce cartea în spațiul literaturii. Iată doar câteva dintre vecinătăți: Ştefan Bănulescu şi Milorad Pavi?; Costache Negruzzi şi Jorge Luis Borges; Mihai Eminescu şi Julio Cortásar; I.L. Caragiale şi Puşkin; Gala Galaction şi Herman Hesse; I.D. Sîrbu şi Hemingway; Liviu Rebreanu şi John Steinbeck sau William Faulkner; Mihail Sadoveanu şi Italo Calvino sau Dino Buzzati; G. Călinescu şi Goethe; Camil Petrescu şi Tim O’Brien. În fine, Mircea Eliade şi un lanț de intersectări, de la Hong Ying la Ernst Jünger.
Situarea autoarei față în față cu propriile descoperiri nu poate fi decât dublă. Pe de-o parte, observațiile sale atente şi imaginante identifică motive, patternuri, recurențe, precum un naturalist uimit de supunerea lumii vii la un număr oarecum limitat de formule, în ciuda uriaşei diversități. Sau cum reuşeşte să identifice Propp noduri coerente şi ordonabile în plasa imensă şi aparent haotică a basmelor lumii. Pe de altă parte, se strecoară încet şi bănuiala că ochiul criticului comparatist vede, de la un punct încolo, şi ce nu există cu adevărat. Aşa cum i se întâmpla lui Saussure: uluit de uşurința cu care versurile ieşeau în întâmpinarea teoriei sale, a renunțat să mai numere anagrame şi hypograme. Ajunsese să descopere sub cuvintele poemelor mai mult decât o latență, un veritabil complot verbal, o conspirație.
Până la urmă, cartea e şi mai creatoare, mai inventivă decât pare. Atingerile pe care le descoperă comparatista devin pretexte pentru dezlănțuiri savuroase de cunoştințe puse la lucru în jurul bobului de nisip inițial până la a-l conduce, pas cu pas, cu risipă de ape şi văluriri, spre luciul cald al perlei. Iată numărul fatidic 47. Aleg acest exemplu şi fiindcă e vorba de anul meu de naştere. Alexandru Lăpuşneanul, nuvela lui Negruzzi, conține „ospățul încheiat cu uciderea a 47 de boieri în cursul măcelului îngrozitor poruncit de voievod”. La distanță de un secol, apare Istoria universală a infamiei de Jorge Luis Borges. Narațiunea Necuviinciosul maestru de ceremonii Kotsuké no Suké „se încheie cu sinuciderea tradițională a 47 de samurai după ce îşi răzbună stăpânul, reabilitându-i şi reabilitându-şi astfel onoarea”. Nu despre influență poate fi vorba aici: „Singura verigă de legătură a narațiunilor ar fi numărul fatidic patruzeci şi şapte. O privire atentă, eliberată de prejudecata diferenței, descoperă că acest număr constelează în jurul său aceleaşi sugestii: răzbunare ca urmare a unei trădări aducătoare de nenorocire sau moarte, cruzime fără margini pe măsura ticăloşiei trădătorilor, exemplară pentru contemporani şi memorabilă în posteritate, o aşteptare îndelungată până soseşte ceasul prielnic pentru pedepsirea celor vinovați.”. Numerologia nu are nimic de spus despre numărul cu pricina. Dar el „este suma unor numere cu maximă încărcătură simbologică: patruzeci şi şapte”. Patruzeci este „numărul aşteptării şi al pregătirii, al încercării şi al pedepsei”, iar şapte, numărul „cel mai bogat în semnificații mistice şi ezoterice, număr al totalității cosmice, reprezentând perfecțiunea şi armonia, norocul şi fericirea”; şi „Ca o consecință a interferenței celor două evantaie de conotații simbolice, numărul patruzeci şi şapte ar reprezenta un punct critic, un moment ireversibil, pragul dintre o stare veche, încheiată şi plonjonul în necunoscut”. Cu această nouă temelie, cele două proze sunt supuse unei re-citiri dirijate, plină de surprize.
Lectura se petrece, aşadar, în doi timpi. În prima fază, ochiul acceptă adevărul ştiințific al funcțiilor sale, adică se lasă impregnat, oarecum pasiv, de semnalele emise de un text, apoi de celălalt. În faza următoare, readuce în prim-plan ochiul de odinioară, cel desenat de antici cu raze pornind ele spre obiectul privit. Textele se luminează neaşteptat, sunt aduse la suprafață sub-sensuri şi sub-ansambluri. „Atingerea” identificată – în cazul acesta, 47 – devine, ca-n hypograma saussureană, cuvânt-temă, care ordonează, leagă textul, mânat de un scop difuz şi implacabil, liber şi impus, deopotrivă. Coincidența îşi oferă substanța unei invenții interpretative infinite, într-un ecou prelungit. Literatura lumii, aflăm încă o dată, se naşte din stranii latențe verbale care lucrează misterios în inconştientul umanității. Nu întâmplător trimite autoarea la Jung şi la sincronicitate. Lecturile ei extrem de elaborate şi pedante nu ajung la explicații matematice, pipăibile ale coincidențelor, ci se lasă în voia magiei pe care o secretă această veritabilă constelare de arhetipuri. Proza astfel citită devine text exemplar şi filosofie a existenței.
Punând față în față pe Ibrăileanu şi Buzzati, de pildă, autoarea conchide: „Dincolo de coincidențe, similitudini şi corespondențe, cele două romane interesează azi cel puțin tot atât cât la data apariției. Comparatismul cu dublul său fascicul de raze luminează lucruri nebănuite, atât despre personaje şi universul lor, cât şi despre fantasmele de care cei doi scriitori s-au eliberat prin scris.” Dincolo de plăcerea lecturii, această carte e de recomandat tuturor din mai multe motive. Mai întâi, fireşte, e vorba de beneficiul pe care dublul fascicul de raze al comparatistei îl aduce literaturii române, punând-o în companii selecte fără teama că nu va face față onorabil. Apoi, mulțimea de coincidențe sugerează posibilitățile imense pe care le conține un text literar de raftul întâi şi invită la explorări interpretative pe cont propriu. Tocmai faptul că, uneori, coincidențele par forțate, excesive stârneşte gândirea sceptică, cel mai bun instructor de cunoaştere. Nu în ultimul rând, deschiderea arcului hermeneutic cu atât de molipsitoare pasiune detectivistă furnizează o bibliografie vastă, transmisă într-un stil de mare rafinament. E, cu alte cuvinte, şi o carte de învățătură.
Îmi place trimiterea din argument la Mircea Zaciu şi studiul său Ion Luca Caragiale şi Edgar Allan Poe, din Viaticum, 1983. Şi pentru Profesorul clujean, lectura se petrecea pe o vastă scenă, după scenarii mişcătoare, flexibile, cu voci din off şi din culise răspunzând în subtil canon celor de sub reflectoare. În cazul „cărților pereche”, cele din umbră sunt, de cele mai multe ori, mari cărți româneşti, aşa încât e de reținut aici neapărat şi ținta discretă, dar deloc fragilă a cărții: „Eseurile sunt o pledoarie pentru cunoaşterea şi recunoaşterea capodoperelor literaturii noastre, chiar dacă au lipsit traducerile prompte, care să le pună în circuitul literaturii europene. Poate româniştii vor găsi aici noi sugestii de abordare, poate mai multe nuvele şi romane îi vor tenta să le traducă şi să le interpreteze. Poate că în viitoarele manuale ale literaturii europene (primul, de altfel, a şi apărut!) îşi vor găsi locul şi capodoperele prozei româneşti”.
Simpla înşiruire a perechilor identificate vorbeşte deja despre noutatea cartografică pe care o aduce cartea în spațiul literaturii. Iată doar câteva dintre vecinătăți: Ştefan Bănulescu şi Milorad Pavi?; Costache Negruzzi şi Jorge Luis Borges; Mihai Eminescu şi Julio Cortásar; I.L. Caragiale şi Puşkin; Gala Galaction şi Herman Hesse; I.D. Sîrbu şi Hemingway; Liviu Rebreanu şi John Steinbeck sau William Faulkner; Mihail Sadoveanu şi Italo Calvino sau Dino Buzzati; G. Călinescu şi Goethe; Camil Petrescu şi Tim O’Brien. În fine, Mircea Eliade şi un lanț de intersectări, de la Hong Ying la Ernst Jünger.
Situarea autoarei față în față cu propriile descoperiri nu poate fi decât dublă. Pe de-o parte, observațiile sale atente şi imaginante identifică motive, patternuri, recurențe, precum un naturalist uimit de supunerea lumii vii la un număr oarecum limitat de formule, în ciuda uriaşei diversități. Sau cum reuşeşte să identifice Propp noduri coerente şi ordonabile în plasa imensă şi aparent haotică a basmelor lumii. Pe de altă parte, se strecoară încet şi bănuiala că ochiul criticului comparatist vede, de la un punct încolo, şi ce nu există cu adevărat. Aşa cum i se întâmpla lui Saussure: uluit de uşurința cu care versurile ieşeau în întâmpinarea teoriei sale, a renunțat să mai numere anagrame şi hypograme. Ajunsese să descopere sub cuvintele poemelor mai mult decât o latență, un veritabil complot verbal, o conspirație.
Până la urmă, cartea e şi mai creatoare, mai inventivă decât pare. Atingerile pe care le descoperă comparatista devin pretexte pentru dezlănțuiri savuroase de cunoştințe puse la lucru în jurul bobului de nisip inițial până la a-l conduce, pas cu pas, cu risipă de ape şi văluriri, spre luciul cald al perlei. Iată numărul fatidic 47. Aleg acest exemplu şi fiindcă e vorba de anul meu de naştere. Alexandru Lăpuşneanul, nuvela lui Negruzzi, conține „ospățul încheiat cu uciderea a 47 de boieri în cursul măcelului îngrozitor poruncit de voievod”. La distanță de un secol, apare Istoria universală a infamiei de Jorge Luis Borges. Narațiunea Necuviinciosul maestru de ceremonii Kotsuké no Suké „se încheie cu sinuciderea tradițională a 47 de samurai după ce îşi răzbună stăpânul, reabilitându-i şi reabilitându-şi astfel onoarea”. Nu despre influență poate fi vorba aici: „Singura verigă de legătură a narațiunilor ar fi numărul fatidic patruzeci şi şapte. O privire atentă, eliberată de prejudecata diferenței, descoperă că acest număr constelează în jurul său aceleaşi sugestii: răzbunare ca urmare a unei trădări aducătoare de nenorocire sau moarte, cruzime fără margini pe măsura ticăloşiei trădătorilor, exemplară pentru contemporani şi memorabilă în posteritate, o aşteptare îndelungată până soseşte ceasul prielnic pentru pedepsirea celor vinovați.”. Numerologia nu are nimic de spus despre numărul cu pricina. Dar el „este suma unor numere cu maximă încărcătură simbologică: patruzeci şi şapte”. Patruzeci este „numărul aşteptării şi al pregătirii, al încercării şi al pedepsei”, iar şapte, numărul „cel mai bogat în semnificații mistice şi ezoterice, număr al totalității cosmice, reprezentând perfecțiunea şi armonia, norocul şi fericirea”; şi „Ca o consecință a interferenței celor două evantaie de conotații simbolice, numărul patruzeci şi şapte ar reprezenta un punct critic, un moment ireversibil, pragul dintre o stare veche, încheiată şi plonjonul în necunoscut”. Cu această nouă temelie, cele două proze sunt supuse unei re-citiri dirijate, plină de surprize.
Lectura se petrece, aşadar, în doi timpi. În prima fază, ochiul acceptă adevărul ştiințific al funcțiilor sale, adică se lasă impregnat, oarecum pasiv, de semnalele emise de un text, apoi de celălalt. În faza următoare, readuce în prim-plan ochiul de odinioară, cel desenat de antici cu raze pornind ele spre obiectul privit. Textele se luminează neaşteptat, sunt aduse la suprafață sub-sensuri şi sub-ansambluri. „Atingerea” identificată – în cazul acesta, 47 – devine, ca-n hypograma saussureană, cuvânt-temă, care ordonează, leagă textul, mânat de un scop difuz şi implacabil, liber şi impus, deopotrivă. Coincidența îşi oferă substanța unei invenții interpretative infinite, într-un ecou prelungit. Literatura lumii, aflăm încă o dată, se naşte din stranii latențe verbale care lucrează misterios în inconştientul umanității. Nu întâmplător trimite autoarea la Jung şi la sincronicitate. Lecturile ei extrem de elaborate şi pedante nu ajung la explicații matematice, pipăibile ale coincidențelor, ci se lasă în voia magiei pe care o secretă această veritabilă constelare de arhetipuri. Proza astfel citită devine text exemplar şi filosofie a existenței.
Punând față în față pe Ibrăileanu şi Buzzati, de pildă, autoarea conchide: „Dincolo de coincidențe, similitudini şi corespondențe, cele două romane interesează azi cel puțin tot atât cât la data apariției. Comparatismul cu dublul său fascicul de raze luminează lucruri nebănuite, atât despre personaje şi universul lor, cât şi despre fantasmele de care cei doi scriitori s-au eliberat prin scris.” Dincolo de plăcerea lecturii, această carte e de recomandat tuturor din mai multe motive. Mai întâi, fireşte, e vorba de beneficiul pe care dublul fascicul de raze al comparatistei îl aduce literaturii române, punând-o în companii selecte fără teama că nu va face față onorabil. Apoi, mulțimea de coincidențe sugerează posibilitățile imense pe care le conține un text literar de raftul întâi şi invită la explorări interpretative pe cont propriu. Tocmai faptul că, uneori, coincidențele par forțate, excesive stârneşte gândirea sceptică, cel mai bun instructor de cunoaştere. Nu în ultimul rând, deschiderea arcului hermeneutic cu atât de molipsitoare pasiune detectivistă furnizează o bibliografie vastă, transmisă într-un stil de mare rafinament. E, cu alte cuvinte, şi o carte de învățătură.