Memorii. Amintiri
Mircea Ciobanu
JURNAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
7 octombrie
Variantele unui poem. Roata olarului.
Iritat ori de cîte ori cineva (indiferent cine!) se ocupă de „fericirea” mea. Căci se ocupă vremelnic şi din mers.
“Cugeți asupra unui simplu cuvînt.”
Istorii VI (Addenda). Un glas către Marcu Palada: „Acum va trebui să ştii ce este cu adevărat taină în biografia ființei umane. Cealaltă viață a lui, pe care ar fi putut s-o trăiască, sau, mai bine zis – marele număr de vieți pe care ar fi putut să le trăiască şi nu le-a trăit. Vei vedea de ce m-am grăbit să adaug: marele număr de vieți. Deocamdată fii atent. Te-ai ascultat şi tu, fără îndoială, vorbind. Ei bine, dacă încă nu ți s-a întîmplat, cu siguranță că de-acum înainte ți se va întîmpla şi ție, ca şi nouă, celorlalți oameni, să te opreşti cu privirile în gol şi, brusc amuțit, să-ți dai seama că te afli în fața următorului cuvînt (încă nerostit) ca un călător înaintea unui număr uriaş de posibilități de a-şi continua călătoria. Etc.”
Un om căruia i se pare mereu că nu se află în locul unde-ar trebui să se afle; că nu vorbeşte ce-ar trebui să vorbească.
Acum îmi este clar că după exercițiile de vorbire (dr. C.I. Bogdan) tensiunea se reglementează.
8 octombrie
Fanache
Ambasadorul Isidro Figuerva (un personaj al domnului Borges), renunță la carieră sub cuvînt că „în epoca telegrafului şi telefonului, ambasadele constituie anacronisme şi reprezintă o povară inutilă”. Îmi aduc aminte că acum vreo zece ani, crezusem încercând să rezum activitatea lui G. Macovescu – l-am numit telefonistă.
Acum ştiu (acest acum ştiu revine, observ, din ce în ce mai des în însemnările mele – şi chiar în vorba obişnuită), acum ştiu ce-mi reproşez a doua zi după cîte-o întîlnire cu ai mei – patetismul (adică despuierea aceea la care priveşti peste umăr cu neliniştea ce se cheamă silă) şi atunci doar cuvintele tale îți sună în auz, nu ale celuilalt – ale celuilalt ți se par fireşti.
Noi suntem fiii lui Aşa a fost să fie : ai unui oftat.
Poeziile lui N. Stănescu, din Antimetafizica – decerebrate cu desăvîrşire. Şi cartea întreagă – o furlondiseală, un găgăuzism atroce. Cineva spunea că nu-l reprezintă, că A.T. Dumitrescu a făcut o greşeală publicînd-o. Îl reprezintă.
9 octombrie
Vremea e încă bună.
Îmi amintesc (pe o şosea din Hanoi): multă lume, senzația că dintr-o clipă într-alta mă voi pierde prin mulțime, că nu voi mai şti să aleg drumul spre casă – şi dintr-o dată liniştea şi gîndul că totul e posibil, chiar şi rătăcirea mea pentru totdeauna în numărul acesta viu şi mişcător.
Nemulțumit de mine însumi.
Dimineață – lectură pentru Editură. Cristian Simionescu. Cred că m-am grăbit acum cîtăva vreme – nu de căderea tonusului vital e vorba, ci de o oboseală firească a receptivității mele căci: după Maratonul, care excela şi prin cantitate, mi-e greu să cred în puterea autorului de-a mai emite din lăuntrul aceleiaşi materii (sigur că teascul mai poate fi pus la lucru încă odată, dar din resturile primei zdrobiri.)
Proiect de poem
Pe Lazăr să-l prindem cît mai degrabă,
O cursă lui Lazăr să-i facem şi să i-o întindem
cît mai e timp,
El umblă liber pe uliți, el este mîhnit,
pentru că a-nviat este foarte mîhnit,
umblă cu ochii-n pămînt, nu scoate o singură vorbă,
să-l ucidem, cît mai e timp, să-l scăpăm de mîhnire.
10 octombrie
Tatăl Rodicăi – 86 ani.
Un drum într-o pădure de cîmpie – ar fi nimerit acum.
Operație la cele două degete. A fost năpraznic (pe viu), dar parcă numai cu prețul acestei dureri pot să scap de o durere care amenință să devină permanentă.
Întîlnire cu dl. Al. Zamfirescu (inginer), nepotul lui Duiliu Zamfirescu. Discuție (şi cu Grigore Traian Pop) despre manuscrisele rămase de la M. Simionescu-Râmniceanu.
Linge Blide, Gură Spartă, Vorbă Lungă (Limbă Lungă), Tîrîie Brîu, Coate Goale, Zgîrîie Brînză, Lasă-mă să te las, Gură Spartă, Mînă Spartă, Mînă Lungă, Încurcă Lume şi aşa mai departe (ca dintr-un sac fără fund!) – tipologiile toate pe care le-a lăsat Dumnezeu pe fața pămîntului, la îndemînă, în chiar interiorul limbii române! Limbă Dulce, Gură bogată, Burtă Verde, Mațe Fripte, Cur Viclean, Duce Vorbă, Fluieră Vînt, Mînă Întinsă, Talpă Lată, Oase Frînte, Gură Pocită, Spună Miercuri, Mînă Seacă, Trage-n Vînt.
Frunzăratic.
Seara, pe la opt şi jumătate, Florin Mugur ne anunță moartea Danei Dumitriu. Scriitorul român s-a născut fără noroc.
Proiect de poem
O singură ploaie, de-o clipă,
e cu putință să-mbete, dar şi să sfarme oraşul.
12 octombrie
E vreme încă bună.
Variante. Eminescu
Ce s-a petrecut în opinia noastră despre literatură, de vreme ce producția cantitativă de versuri nu mai tulbură pe nimeni.
Seria şi unicatul.
Falsul monumentalism.
Poezia obiect.
Materia în care lucrezi?
Poezia leneşă.
Mai multe poeme decît oale la un olar. (Ce face focul?)
Otilia Nicolescu
(Arefu. N. – surpriză de-a dreptul plăcută)
Scrisoare de la Gatze. Neconcludentă. Pare să-mi facă reproşuri că nu i-am scris. Dar el nu mi-a trimis niciodată adresa!
Lectură Cristian Simionescu. Încerc să-i reorganizez sumarul – sper să izbutesc o construcție plauzibilă.
La masă cu Arefu. Îmi place mintea lui limpede. Omul prinde totul din zbor – iar ceea ce ştie, ştie bine. Aş spune că aproape e o bucurie să gîndeşti în preajma lui. (Preotul H. şi soția lui – devin obiectul unei posibile pagini de literatură.)
Sunt vremuri grele – cine-şi poate ține
un cuget ne-ntinat fără să piară?
„Comme toujours, la manie des grandeurs, alterne avec le délire mélancolique” – Lombroso. Da, dar bietul Lombroso şi-a permis să-l amestece în bucătăria lui şi pe Hristos – (citîndu-l pe oligofrenul E. Renan, cel care şi-a închipuit că-şi poate salva (astupa) mediocra înzestrare scriind despre Hristos ca despre fitecine!).
A vorbi – a pierde energie.
Le dessin, c’est le probité, le dessin, c’est l’honneur” (Borges)
De ce simt unii oameni (filosofi, artişti ai cuvântului ) nevoia de-a-l vorbi de rău pe Hristos (în cazul în care cred în realitatea lui istorică) sau de a-l nega pur şi simplu? Ca şi cum n-ar mai fi loc destul pentru scurta lor glorie. Dar rolul lui Hristos este de neinvidiat. Şi nici locul pentru care pleda el nu se mănîncă şi nici nu se bea, oricum nu fată statui umblătoare. Cioran – în fața cui, de dragul cui, pe mîna cui şi-a permis să-l numească un „cadavru care pute”? Bieți poeți, incapabili să-şi țină suflarea în piept mai mult de o clipă! Pe care-i auzi răsuflînd în felul maimuțelor, repede, repede, gîfîind spre o țintă care se mută în fiecare clipă în altă direcție!
Proiect de poem
Confuz, în depărtare, un strigăt omenesc.
Sau poate un lătrat. Sau poate vîntul.
Cine are cu adevărat intuiția magnificenței? Fără îndoială acum ştiu că sclavul, cel ce priveşte de pe margine şi visează cu ochii deschişi, prostituata Teodora laolaltă cu toți cei ce au fost ocoliți la naştere de atingerea purpurei (dar nici nu iubesc libertatea) – cei ce-şi spun în inima lor: „De-aş fi măcar o singură zi calif!” Omul liber e tot atît de rar cît şi prinții care nu pun preț pe aurul coroanelor lor.
Să fii poet într-o țară unde trăiesc un miliard şi ceva de oameni.
Istorii (VI)
Săpătorii în piatră „fără o singură greşeală în scriere” (N. Iorga)
„După 1830, pe vremea influenței ruseşti (!), se aduseră cu grămada din Rusia icoane îmbrăcate în argint, caiere cu fir, odoare şi odăjdii, care nu semănau cu lucru vechi moschicesc, ci erau lucru prost de fabrică…. Toate bisericile noastre sunt pline de ele. (N.I.)
Proiect de poem
Pe-acelaşi cer: şi soarele şi luna.
Şi frig şi cald. Din dreapta vîntul nopții,
Din stînga vîntul veşted al amiezii.
Răul, care nu ne lasă întreaga libertate (de acțiune) este concretizarea – în afara noastră – a gîndurilor celor mai ascunse, pe care nici nouă înşine nu ni le mărturisim.
N. Manolescu – singur, stîngaci, neştiind ce să facă cu mîinile – plîns. Speriat, înainte de toate.
14 octombrie
De ieri şi vremea s-a stricat. E toamnă de-a binelea, vecine. Ieri, cînd morții se mai aflau sub bolți în aşteptare. Lumina zilei mai cădea – puțină cu toate acestea, ah, era lumină!
Dar cînd i-au scos afară – ce-ntuneric…
Madopolis. O madopoliteni…
În aşteptare.
Evreul este istoric prin destin. El consemnează. N-are pămînt, n-are patrie. Cu ochii pîndind la naşteri şi agonii.
Va trebui să mă adun pentru scrierea Istoriilor VI. Poveşti de iarnă. (Poate că aici voi avea loc şi pentru cel ce citeşte şi face, mai vechiul proiect de-a scrie despre relația cititor-poet.
Mi-e urît.
Între nişte oameni (care scriu) despre cîteva versuri ale lui L. Blaga. Ale cui sînt? mă întreabă oamenii (care scriu) – şi dacă le-am răspuns a fost pentru ca tăcerea mea să nu li se pară un act de violență (neştiutorului nu i se năzare că e nedreptățit atunci cînd, la întrebarea învățătorului, rămîne mut şi cu mîinile de-a lungul trupului?) Ei trăiesc. Şi li se pare că pot s-o facă, în toată liniştea, în afara faptului că Blaga a trăit!
15 octombrie
Ca să nu uite omul consemnează? Ar trebui să ți-l imaginezi, atunci, răsfoind necontenit în urmă, treaz, muncindu-se să-ți descifreze memoria nu în funcție de ceea ce s-a întîmplat cu adevărat ci în funcție de ceea ce s-a păstrat preschimbat în cuvinte. De teamă ca nu cumva memoria să rețină realitatea cu pricina şi să-şi facă jocul mistificator cu ea (ceea ce ar dovedi că realitatea trecută este încă vie şi aptă oricînd de a-şi executa facultatea proteică), el preferă imaginea unică (şi sterilă, adică moartea) pe care o impune consemnarea.
La ora 14, flame
Istorii VI
Din veac şi veac, fiii lui au dat naştere unor fii din ce în ce mai aproape de veacul în care trăiesc şi eu – iar eu îi cunosc pe fiii lui Hiram cei de azi. Ce-am aflat despre bătrînul Hiram, cel de pe vremea lui Solomon, pe care Solomon l-a chemat la sine pentru a-i clădi templul? Că era iscusit în toate privințele. Da, dar asta o ştiau Solomon şi cei de-o seamă cu el. Omul de colo, însă, care învățase că nu i s-a dat să trăiască pe lume decît o singură oară (pentru ca apoi să coboare în locuința morților), omul de colo nu ştie nimic despre prețul pe care ştiința lui Hiram l-a dobîndit printre ziditori şi printre puternicii acestei lumi. El ştie doar atît: că pîinea lui s-a împuținat din ziua cînd Hiram şi ai lui au intrat în cetate. (Viermii! a spus cu mîhnire Solomon, eu vreau să le fac un templu, eu vreau ca de-acum într-o mie de veacuri să se ştie că în veacul lor anume şi nu într-altul a fost să se nască un om ca mine şi că omului acestuia i s-a poruncit să poarte povara unei astfel de zidiri – şi ei vor să mănînce, să bea, să danseze şi-n zorii zilei să-şi miroasă sudoarea şi să-şi aducă aminte că s-au săturat cu pîine dulce, cu carne, cu usturoi – şi chiar pentru atîta lucru să fie fericiți. Oh, îi urăsc. Din toată inima mea îi urăsc pe toți aceşti viermi care au aflat că nu vor mai trăi pe lume şi a doua oară.
16 octombrie
Va trebui să scriu despre V. Voiculescu. Şi asta numai pentru că ineditele au fost trecute cu vederea – şi pentru că e un prilej de a apăra o credință (pe care n-o împărtăşesc) despre arta ca mijloc.
Aceeaşi agitație, în edituri, care revine periodic. La data asta se caută iarăşi în dosarele oamenilor. Părinți chiaburi, rude în străinătate, făcători de politică în arborele genealogic.
X. – o artă frățească. Şi puțina îndrăzneală a celor ce se pricep la poezie (şi care în adîncul inimii lor îi disprețuiesc retorica) de-a recunoaşte pe față că de sub numele lui începe şirul practicanților unei poezii pe care doar lenevia de cuget o mai poate justifica. Lut netrecut prin cuptor – lăsat să se usuce doar, şi dus repede la lustruit (e şi ăsta un efort!). Cît priveşte pe cei ce au văzut în strofăria lui un semn al rigorii – pe ei nu-i vom lua niciodată în serios – întrucît sînt mulți şi n-a avut ani să-i învețe că elementul de bază al oricărei înalte prozodii este silaba, şi nici pe departe cuvîntul. Textul obez şi răsfrînt peste chingi al unui vorbăreț! Ceea ce săvîrşeşte în poezie baladistul nici un prozator nu-şi va îngădui după ce a aflat (sau numai intuit) ce se cheamă a construi şi deosebirile fundamentale ce pot fi numărate între a construi şi a te exprima (a grohăi ca porcul) după legea guşii prea pline! (De la începutul verii omul se arătă nemulțumit – dezamăgit chiar – de poezia lui V. Voiculescu, cea din caietul aşa-zis negru. I-am replicat că el nu va putea niciodată să înțeleagă o astfel de artă, care, pentru a sta, n-are nevoie de nici un artificiu retoric – întrucît el este practicantul unei poezii violente adică o poezie cu toate mijloacele de persuasiune puse la bătaie „împotriva” cititorului: metafore, comparații, epitete. Acum i-aş spune mai simplu: o poezie cu de toate, ca la carte, bună să intre în manualele oricărei epoci de creație. Arsenalul inepuizabil al poeziei obeze!)
”docilă febră a universului”- omul lui Ungaretti
”supliciul meu/e când/nu mă scocot/ în armonie”
17 octombrie
Vreme închisă.
„Şi mă sigilez în mine
Şi mă întunec într-un cuib al meu.”
( )
Acest mă întunec al fericitului Eminescu nu ştiu dacă aparține italianului (voi verifica) sau este una din dovezile de obediență ale traducătorului român (în cazul acesta, M.R.P şi Balaci). Căci Ştef. Aug. Doinaş îl traduce pe Mallarmé în sintaxa lui Barbu, Philippide îl traduce pe Baudelaire în sintaxa lui Arghezi – o formă de xenofilie rău înțeleasă, căci străinului nu-i dai moşia vecinului, ci – dacă te apucă – propria palmă de pămînt! De se s-a silit răposatul Şuli să-l traducă pe Lampedusa în sintaxa lui Mateiu I. Caragiale? Ca să-i sporească străinului greutatea specifică? El ştia textul Crailor pe de rost – şi s-o fi gîndit să nu moară pînă nu i-o folosi la ceva aceasta, pînă una alta inutilă avere.
Iarăşi întîlnire cu un psiholog (V.P.) din Iaşi, angajat de mai mulți ani la Socola. Îmi vorbeşte despre culoarea violet (pe care o prefer). Îmi vorbeşte cîtăva vreme despre comportamentul de sectă al sodomiților (limbaj, sisteme de recunoaştere şi avertizare, preferințe, ritualuri, ş.a.m.d.). Impresia mea e că omul nu l-a citit pe Proust (sau, dacă l-a citit îşi închipuie că n-a avut nimic de cîştigat de la el în domeniul pe care-l cercetează!, ceea ce e o naivitate).
În jurul unui mormînt (al cărui loc îl va cumpăra Avraam cu mari şi doveditoare de înțelepciune insistențe.) creşte țara făgăduinței. (E mormîntul Sarei).
Revin la nota de mai sus. Eu însumi am tradus şi am observat că mă străduiam adesea să acopăr cu cîte-o expresie fericită slăbiciunile autorului. Doar pentru că eu semnam traducerea? Să nu se creadă cumva că slăbiciunile cu pricina țin de nepriceperea mea? Să existe un complex al traducătorului (atunci cînd traducătorul nu e prost sadea sau nu trăieşte în virtutea procesului „ia-le banii!”) sub presiunea căruia textul să iasă mai întotdeauna mistificat în bine? Oricum – falsul pare să fie inevitabil în procesul oricărei traduceri.
19 octombrie
An lung – an greu.
A stîrni lumea; a născoci opoziții; a provoca, în sfîrşit.
Liberare-iertare-pomană
Robul şi
Roboaia!
Doar femeia şi fetele rumânului sunt libere!
(C. Giurescu)
„Ungaretti – din ce în ce mai aproape, deşi au trecut ani de cînd l-am citit întîia oară (şi încă într-o traducere ai cărei autori mi s-au părut unul slab de cuget şi de-a dreptul antipatic (B.), iar celălalt un mistificator bălos profitor de prostia (sau indiferența la adevăr) a celorlalți.
La Constantin Giurescu: Boieri, cnezi, vlahi. „Boieri – spune istoricul – sunt aici slujbaşii domneşti, iar cnezii oameni liberi, adică proprietari în floare. Vlahii, care corespund săracilor din scrisoarea lui Ştefan (Io CTe …), sunt, cea ce a arătat Ioan Bogdan, rumânii, adică țărani neliberi”. Orbire! Boierii şi cnezii sunt, într-adevăr, slujbaşii domneşti şi, respectiv, proprietarii în genere” – trebuie să recunoaştem pe față, însă, că aceasta era elita sau urmarea elitei de sorginte slavă (în cea mai mare parte de origine slavă!) a epocii. Iar rumâni, „adică țăranii neliberi”, vlahii nu puteau fi altceva decît populația autohtonă (românească, valahă.). Întîia noastră elită (ca şi elita Rusiei kievene) n-a fost românească.
Descălecatorul e mai întotdeauna militar străin. (Însuşirea rumânului de om neliber, de om cu stăpîn, se numeşte rumânie.)
Moşie stearpă – moşie fără rumâni! Siliştea pustie.
Jupîneasca Calea, Lăudat, Tatul, Brătiiana, Socol Rămescul, Fiera, Manea Gaulea, Vlaicu Nanciu, Năsturel Radu,
STÎNGACEA, GOEŞTI, DRAGODăNEŞTI, ŞTIUBEIA, CLăTEŞTI, CăRăRENI, VăDăSTRIȚA, BELCINI, CORBII DE VLAŞCA, ŞOTINGA, GRăDIŞTEA
„Din cîmp, din uscat şi din apă,
Şi de peste tot hotarul”.
„Din cîmp, din pădure, din apă, din
Şezutul satului, de peste tot hotarul.”
„De pretutindenea, şi din sat şi din cîmp.”
„De bună voia mea fără de nici o silă şi cu ştirea vecinilor.”
20 octombrie
Abia acum văd cît de repede se lasă întunericul
„Tinerețe împietrită
O, statuie, o, statuie a abisului uman…”
(Ungaretti)
O fi murit Ungaretti? Nu ştiu, nu m-am interesat, n-am auzit (şi chiar dacă am auzit, n-am reținut). Dar Quasimodo?
Pentru E.Negrici, un final de poem: „Din această poezie/ mă aleg/ cu acel nimic/ al nesecatei taine”. (Ungaretti: Portul înmormântat )
Un salariu de nimic. Adică puțini bani.
Cu mîna suspendată deasupra hârtiei.
Într-un document, parcă din sec. XVI (act de vînzare al unei moşii) – Biserica Curvelor. Ieri, sau alaltăieri cineva vorbea de un „parastas al curvelor” (era vorba de răposata soție a lui T.F., la pomenirea căreia n-au venit decît femei.)
21 octombrie
Vreme închisă.
Întîile copii după natură le-au făcut romanticii – dar după o natură de excepție.
I.Stratan – bolnav şi protocolar. Îmi oferă un manuscris de peste 200 de poezii.
Apele vinete
Baladele lui Şt.A.D. conțin acea materie din care poate fi obținut lirismul – prelucrarea ei ține de puterea de închipuire a cititorului. Basmele versificate ale romantismului!
Lirismul se hrăneşte din materia nedesluşită a mîhnirii (nu spun melancolia, întrucît vorba aceasta, deşi o aud din copilărie, n-o înțeleg, nu izbutesc adică s-o pun în relație cu nici una din stările mele de suflet).
Eu-l şi realitatea. Anton Pann poezea, ca de altminteri, toate inteligențele clasicismului. Din poezie nu va ieşi niciodată lirism. (Mai degrabă din relatarea cea mai seacă!) (din practica prozei se naşte lirism. V. Mazilescu a ținut seamă de aptitudinea prozei de a naşte lirism în regim fragmentat.) Depinde ce face eul; dacă stă pe W.C. Şi se uită în oglindă, n-are nici o şansă de-a atinge marginea lirismului. Dacă umblă prin birturi şi se gîndeşte la o femeie, atunci întîmplător, poate să-l ocupe şi, culmea, fără vreun mare efort, cu acea dezinvoltură şi simplicitate a nepriceputului care calcă pe tărîmuri interzise.
Ştiu să deosebesc mîhnirea de rîsul sănătos al unui măcelar sătul (şi chiar de surîsul unui copil), dar ce se cheamă aceea mîhnire nu pot să spun. Şi nici unde locuieşte ea: în creier, inimă, în sînge – nedumeririle noastre nu sunt altele decît ale celor ce se nelinişteau din pricina aceloraşi întrebări. Repudierea lirismului. Pentru că s-a practicat şi se va mai practica un fel de gesticulație care vrea să poarte numele lirismului (uzurpîndu-l, de fapt) nu înseamnă că trebuie să speculezi în felul nătîngei care azvîrle odată cu apa din albie şi albia, şi copilul.
22 octombrie
Cît rău a făcut (mi-a făcut!) aceea femeie cu mintea de găină, femeia ş…ț. N-o pot urî – şi de acea voi scrie despre ea – şi despre haita de cîini care i-a adulmecat murdăria pînă acum. Doamna Unrat!
Tren de noapte (ora 1) spre Deva
Cu P. Anghel
„Pedepseşte-mă, Doamne, dar cu măsură, şi nu cu mînia Ta, ca să mă nimiceşti” (Ieremia 10, 24).
„Cortul îmi este dărîmat, toate funiile îmi sunt rupte, fiii mei m-au părăsit, nu mai sînt; n-am pe nimeni care să-mi întindă cortul din nou sau să-mi ridice pînzele” (Ieremia 10, 20)
Cantate.
23 octombrie. Deva
(Dacă proştii n-au nevoie de istorie, de ce n-o transformă într-un loc de agrement: ar putea aduce bani!). Şi mi s-a năzărit că nu de prostie e vorba, ci de acel duh rău care persecută dovezile trecute (nu-mi mai aduc aminte cine spunea vorba asta) (sau de crima cu bună ştiință a celor ce-şi închipuie că istoria începe cu ei şi că lumea poate fi convinsă întru această nerozie.)
Cumpărat din librărie (depozit) Virgina Wolf – Noapte şi zi, M. Bulgakov – Teatru, Döblin Alexanderplatz (2 ex), Georgio Arpino – Mireasa ascunsă, Vittorio Gorresio – Viața ingenuă, Adolfo Bioy Casares – Celălalt labirint, Barbara Pronen – Povara, Gustavo A. Gardeazahal – Bazarul; Medicina naturistă
Întîlnire cu Marian Papahagi. Seara, la cenaclul condus (cam din topor) de Valeriu Bârgău citesc Melissos. La masa de seară, îi cunosc pe Ioan Petru, filosof (logician) şi pe Stănciulescu.
(Întîlnire, înainte de mica festivitate din librărie, cu Otilia, nepoata Bulgărilor, locuitoare în Deva.) Aici, în librărie, vorbesc fără chef, puțin în dorul lelii; în schimb, Petre – aplecat, dovedindu-şi iarăşi răceala de cuget) (şi puterea de-a vorbi despre nimic, pe care eu, vai, nu cred c-o voi dobîndi vreodată.)
MIRCEA CIOBANU
Text îngrijit de MARIA GRACIOV
Variantele unui poem. Roata olarului.
Iritat ori de cîte ori cineva (indiferent cine!) se ocupă de „fericirea” mea. Căci se ocupă vremelnic şi din mers.
“Cugeți asupra unui simplu cuvînt.”
Istorii VI (Addenda). Un glas către Marcu Palada: „Acum va trebui să ştii ce este cu adevărat taină în biografia ființei umane. Cealaltă viață a lui, pe care ar fi putut s-o trăiască, sau, mai bine zis – marele număr de vieți pe care ar fi putut să le trăiască şi nu le-a trăit. Vei vedea de ce m-am grăbit să adaug: marele număr de vieți. Deocamdată fii atent. Te-ai ascultat şi tu, fără îndoială, vorbind. Ei bine, dacă încă nu ți s-a întîmplat, cu siguranță că de-acum înainte ți se va întîmpla şi ție, ca şi nouă, celorlalți oameni, să te opreşti cu privirile în gol şi, brusc amuțit, să-ți dai seama că te afli în fața următorului cuvînt (încă nerostit) ca un călător înaintea unui număr uriaş de posibilități de a-şi continua călătoria. Etc.”
Un om căruia i se pare mereu că nu se află în locul unde-ar trebui să se afle; că nu vorbeşte ce-ar trebui să vorbească.
Acum îmi este clar că după exercițiile de vorbire (dr. C.I. Bogdan) tensiunea se reglementează.
8 octombrie
Fanache
Ambasadorul Isidro Figuerva (un personaj al domnului Borges), renunță la carieră sub cuvînt că „în epoca telegrafului şi telefonului, ambasadele constituie anacronisme şi reprezintă o povară inutilă”. Îmi aduc aminte că acum vreo zece ani, crezusem încercând să rezum activitatea lui G. Macovescu – l-am numit telefonistă.
Acum ştiu (acest acum ştiu revine, observ, din ce în ce mai des în însemnările mele – şi chiar în vorba obişnuită), acum ştiu ce-mi reproşez a doua zi după cîte-o întîlnire cu ai mei – patetismul (adică despuierea aceea la care priveşti peste umăr cu neliniştea ce se cheamă silă) şi atunci doar cuvintele tale îți sună în auz, nu ale celuilalt – ale celuilalt ți se par fireşti.
Noi suntem fiii lui Aşa a fost să fie : ai unui oftat.
Poeziile lui N. Stănescu, din Antimetafizica – decerebrate cu desăvîrşire. Şi cartea întreagă – o furlondiseală, un găgăuzism atroce. Cineva spunea că nu-l reprezintă, că A.T. Dumitrescu a făcut o greşeală publicînd-o. Îl reprezintă.
9 octombrie
Vremea e încă bună.
Îmi amintesc (pe o şosea din Hanoi): multă lume, senzația că dintr-o clipă într-alta mă voi pierde prin mulțime, că nu voi mai şti să aleg drumul spre casă – şi dintr-o dată liniştea şi gîndul că totul e posibil, chiar şi rătăcirea mea pentru totdeauna în numărul acesta viu şi mişcător.
Nemulțumit de mine însumi.
Dimineață – lectură pentru Editură. Cristian Simionescu. Cred că m-am grăbit acum cîtăva vreme – nu de căderea tonusului vital e vorba, ci de o oboseală firească a receptivității mele căci: după Maratonul, care excela şi prin cantitate, mi-e greu să cred în puterea autorului de-a mai emite din lăuntrul aceleiaşi materii (sigur că teascul mai poate fi pus la lucru încă odată, dar din resturile primei zdrobiri.)
Proiect de poem
Pe Lazăr să-l prindem cît mai degrabă,
O cursă lui Lazăr să-i facem şi să i-o întindem
cît mai e timp,
El umblă liber pe uliți, el este mîhnit,
pentru că a-nviat este foarte mîhnit,
umblă cu ochii-n pămînt, nu scoate o singură vorbă,
să-l ucidem, cît mai e timp, să-l scăpăm de mîhnire.
10 octombrie
Tatăl Rodicăi – 86 ani.
Un drum într-o pădure de cîmpie – ar fi nimerit acum.
Operație la cele două degete. A fost năpraznic (pe viu), dar parcă numai cu prețul acestei dureri pot să scap de o durere care amenință să devină permanentă.
Întîlnire cu dl. Al. Zamfirescu (inginer), nepotul lui Duiliu Zamfirescu. Discuție (şi cu Grigore Traian Pop) despre manuscrisele rămase de la M. Simionescu-Râmniceanu.
Linge Blide, Gură Spartă, Vorbă Lungă (Limbă Lungă), Tîrîie Brîu, Coate Goale, Zgîrîie Brînză, Lasă-mă să te las, Gură Spartă, Mînă Spartă, Mînă Lungă, Încurcă Lume şi aşa mai departe (ca dintr-un sac fără fund!) – tipologiile toate pe care le-a lăsat Dumnezeu pe fața pămîntului, la îndemînă, în chiar interiorul limbii române! Limbă Dulce, Gură bogată, Burtă Verde, Mațe Fripte, Cur Viclean, Duce Vorbă, Fluieră Vînt, Mînă Întinsă, Talpă Lată, Oase Frînte, Gură Pocită, Spună Miercuri, Mînă Seacă, Trage-n Vînt.
Frunzăratic.
Seara, pe la opt şi jumătate, Florin Mugur ne anunță moartea Danei Dumitriu. Scriitorul român s-a născut fără noroc.
Proiect de poem
O singură ploaie, de-o clipă,
e cu putință să-mbete, dar şi să sfarme oraşul.
12 octombrie
E vreme încă bună.
Variante. Eminescu
Ce s-a petrecut în opinia noastră despre literatură, de vreme ce producția cantitativă de versuri nu mai tulbură pe nimeni.
Seria şi unicatul.
Falsul monumentalism.
Poezia obiect.
Materia în care lucrezi?
Poezia leneşă.
Mai multe poeme decît oale la un olar. (Ce face focul?)
Otilia Nicolescu
(Arefu. N. – surpriză de-a dreptul plăcută)
Scrisoare de la Gatze. Neconcludentă. Pare să-mi facă reproşuri că nu i-am scris. Dar el nu mi-a trimis niciodată adresa!
Lectură Cristian Simionescu. Încerc să-i reorganizez sumarul – sper să izbutesc o construcție plauzibilă.
La masă cu Arefu. Îmi place mintea lui limpede. Omul prinde totul din zbor – iar ceea ce ştie, ştie bine. Aş spune că aproape e o bucurie să gîndeşti în preajma lui. (Preotul H. şi soția lui – devin obiectul unei posibile pagini de literatură.)
Sunt vremuri grele – cine-şi poate ține
un cuget ne-ntinat fără să piară?
„Comme toujours, la manie des grandeurs, alterne avec le délire mélancolique” – Lombroso. Da, dar bietul Lombroso şi-a permis să-l amestece în bucătăria lui şi pe Hristos – (citîndu-l pe oligofrenul E. Renan, cel care şi-a închipuit că-şi poate salva (astupa) mediocra înzestrare scriind despre Hristos ca despre fitecine!).
A vorbi – a pierde energie.
Le dessin, c’est le probité, le dessin, c’est l’honneur” (Borges)
De ce simt unii oameni (filosofi, artişti ai cuvântului ) nevoia de-a-l vorbi de rău pe Hristos (în cazul în care cred în realitatea lui istorică) sau de a-l nega pur şi simplu? Ca şi cum n-ar mai fi loc destul pentru scurta lor glorie. Dar rolul lui Hristos este de neinvidiat. Şi nici locul pentru care pleda el nu se mănîncă şi nici nu se bea, oricum nu fată statui umblătoare. Cioran – în fața cui, de dragul cui, pe mîna cui şi-a permis să-l numească un „cadavru care pute”? Bieți poeți, incapabili să-şi țină suflarea în piept mai mult de o clipă! Pe care-i auzi răsuflînd în felul maimuțelor, repede, repede, gîfîind spre o țintă care se mută în fiecare clipă în altă direcție!
Proiect de poem
Confuz, în depărtare, un strigăt omenesc.
Sau poate un lătrat. Sau poate vîntul.
Cine are cu adevărat intuiția magnificenței? Fără îndoială acum ştiu că sclavul, cel ce priveşte de pe margine şi visează cu ochii deschişi, prostituata Teodora laolaltă cu toți cei ce au fost ocoliți la naştere de atingerea purpurei (dar nici nu iubesc libertatea) – cei ce-şi spun în inima lor: „De-aş fi măcar o singură zi calif!” Omul liber e tot atît de rar cît şi prinții care nu pun preț pe aurul coroanelor lor.
Să fii poet într-o țară unde trăiesc un miliard şi ceva de oameni.
Istorii (VI)
Săpătorii în piatră „fără o singură greşeală în scriere” (N. Iorga)
„După 1830, pe vremea influenței ruseşti (!), se aduseră cu grămada din Rusia icoane îmbrăcate în argint, caiere cu fir, odoare şi odăjdii, care nu semănau cu lucru vechi moschicesc, ci erau lucru prost de fabrică…. Toate bisericile noastre sunt pline de ele. (N.I.)
Proiect de poem
Pe-acelaşi cer: şi soarele şi luna.
Şi frig şi cald. Din dreapta vîntul nopții,
Din stînga vîntul veşted al amiezii.
Răul, care nu ne lasă întreaga libertate (de acțiune) este concretizarea – în afara noastră – a gîndurilor celor mai ascunse, pe care nici nouă înşine nu ni le mărturisim.
N. Manolescu – singur, stîngaci, neştiind ce să facă cu mîinile – plîns. Speriat, înainte de toate.
14 octombrie
De ieri şi vremea s-a stricat. E toamnă de-a binelea, vecine. Ieri, cînd morții se mai aflau sub bolți în aşteptare. Lumina zilei mai cădea – puțină cu toate acestea, ah, era lumină!
Dar cînd i-au scos afară – ce-ntuneric…
Madopolis. O madopoliteni…
În aşteptare.
Evreul este istoric prin destin. El consemnează. N-are pămînt, n-are patrie. Cu ochii pîndind la naşteri şi agonii.
Va trebui să mă adun pentru scrierea Istoriilor VI. Poveşti de iarnă. (Poate că aici voi avea loc şi pentru cel ce citeşte şi face, mai vechiul proiect de-a scrie despre relația cititor-poet.
Mi-e urît.
Între nişte oameni (care scriu) despre cîteva versuri ale lui L. Blaga. Ale cui sînt? mă întreabă oamenii (care scriu) – şi dacă le-am răspuns a fost pentru ca tăcerea mea să nu li se pară un act de violență (neştiutorului nu i se năzare că e nedreptățit atunci cînd, la întrebarea învățătorului, rămîne mut şi cu mîinile de-a lungul trupului?) Ei trăiesc. Şi li se pare că pot s-o facă, în toată liniştea, în afara faptului că Blaga a trăit!
15 octombrie
Ca să nu uite omul consemnează? Ar trebui să ți-l imaginezi, atunci, răsfoind necontenit în urmă, treaz, muncindu-se să-ți descifreze memoria nu în funcție de ceea ce s-a întîmplat cu adevărat ci în funcție de ceea ce s-a păstrat preschimbat în cuvinte. De teamă ca nu cumva memoria să rețină realitatea cu pricina şi să-şi facă jocul mistificator cu ea (ceea ce ar dovedi că realitatea trecută este încă vie şi aptă oricînd de a-şi executa facultatea proteică), el preferă imaginea unică (şi sterilă, adică moartea) pe care o impune consemnarea.
La ora 14, flame
Istorii VI
Din veac şi veac, fiii lui au dat naştere unor fii din ce în ce mai aproape de veacul în care trăiesc şi eu – iar eu îi cunosc pe fiii lui Hiram cei de azi. Ce-am aflat despre bătrînul Hiram, cel de pe vremea lui Solomon, pe care Solomon l-a chemat la sine pentru a-i clădi templul? Că era iscusit în toate privințele. Da, dar asta o ştiau Solomon şi cei de-o seamă cu el. Omul de colo, însă, care învățase că nu i s-a dat să trăiască pe lume decît o singură oară (pentru ca apoi să coboare în locuința morților), omul de colo nu ştie nimic despre prețul pe care ştiința lui Hiram l-a dobîndit printre ziditori şi printre puternicii acestei lumi. El ştie doar atît: că pîinea lui s-a împuținat din ziua cînd Hiram şi ai lui au intrat în cetate. (Viermii! a spus cu mîhnire Solomon, eu vreau să le fac un templu, eu vreau ca de-acum într-o mie de veacuri să se ştie că în veacul lor anume şi nu într-altul a fost să se nască un om ca mine şi că omului acestuia i s-a poruncit să poarte povara unei astfel de zidiri – şi ei vor să mănînce, să bea, să danseze şi-n zorii zilei să-şi miroasă sudoarea şi să-şi aducă aminte că s-au săturat cu pîine dulce, cu carne, cu usturoi – şi chiar pentru atîta lucru să fie fericiți. Oh, îi urăsc. Din toată inima mea îi urăsc pe toți aceşti viermi care au aflat că nu vor mai trăi pe lume şi a doua oară.
16 octombrie
Va trebui să scriu despre V. Voiculescu. Şi asta numai pentru că ineditele au fost trecute cu vederea – şi pentru că e un prilej de a apăra o credință (pe care n-o împărtăşesc) despre arta ca mijloc.
Aceeaşi agitație, în edituri, care revine periodic. La data asta se caută iarăşi în dosarele oamenilor. Părinți chiaburi, rude în străinătate, făcători de politică în arborele genealogic.
X. – o artă frățească. Şi puțina îndrăzneală a celor ce se pricep la poezie (şi care în adîncul inimii lor îi disprețuiesc retorica) de-a recunoaşte pe față că de sub numele lui începe şirul practicanților unei poezii pe care doar lenevia de cuget o mai poate justifica. Lut netrecut prin cuptor – lăsat să se usuce doar, şi dus repede la lustruit (e şi ăsta un efort!). Cît priveşte pe cei ce au văzut în strofăria lui un semn al rigorii – pe ei nu-i vom lua niciodată în serios – întrucît sînt mulți şi n-a avut ani să-i învețe că elementul de bază al oricărei înalte prozodii este silaba, şi nici pe departe cuvîntul. Textul obez şi răsfrînt peste chingi al unui vorbăreț! Ceea ce săvîrşeşte în poezie baladistul nici un prozator nu-şi va îngădui după ce a aflat (sau numai intuit) ce se cheamă a construi şi deosebirile fundamentale ce pot fi numărate între a construi şi a te exprima (a grohăi ca porcul) după legea guşii prea pline! (De la începutul verii omul se arătă nemulțumit – dezamăgit chiar – de poezia lui V. Voiculescu, cea din caietul aşa-zis negru. I-am replicat că el nu va putea niciodată să înțeleagă o astfel de artă, care, pentru a sta, n-are nevoie de nici un artificiu retoric – întrucît el este practicantul unei poezii violente adică o poezie cu toate mijloacele de persuasiune puse la bătaie „împotriva” cititorului: metafore, comparații, epitete. Acum i-aş spune mai simplu: o poezie cu de toate, ca la carte, bună să intre în manualele oricărei epoci de creație. Arsenalul inepuizabil al poeziei obeze!)
”docilă febră a universului”- omul lui Ungaretti
”supliciul meu/e când/nu mă scocot/ în armonie”
17 octombrie
Vreme închisă.
„Şi mă sigilez în mine
Şi mă întunec într-un cuib al meu.”
( )
Acest mă întunec al fericitului Eminescu nu ştiu dacă aparține italianului (voi verifica) sau este una din dovezile de obediență ale traducătorului român (în cazul acesta, M.R.P şi Balaci). Căci Ştef. Aug. Doinaş îl traduce pe Mallarmé în sintaxa lui Barbu, Philippide îl traduce pe Baudelaire în sintaxa lui Arghezi – o formă de xenofilie rău înțeleasă, căci străinului nu-i dai moşia vecinului, ci – dacă te apucă – propria palmă de pămînt! De se s-a silit răposatul Şuli să-l traducă pe Lampedusa în sintaxa lui Mateiu I. Caragiale? Ca să-i sporească străinului greutatea specifică? El ştia textul Crailor pe de rost – şi s-o fi gîndit să nu moară pînă nu i-o folosi la ceva aceasta, pînă una alta inutilă avere.
Iarăşi întîlnire cu un psiholog (V.P.) din Iaşi, angajat de mai mulți ani la Socola. Îmi vorbeşte despre culoarea violet (pe care o prefer). Îmi vorbeşte cîtăva vreme despre comportamentul de sectă al sodomiților (limbaj, sisteme de recunoaştere şi avertizare, preferințe, ritualuri, ş.a.m.d.). Impresia mea e că omul nu l-a citit pe Proust (sau, dacă l-a citit îşi închipuie că n-a avut nimic de cîştigat de la el în domeniul pe care-l cercetează!, ceea ce e o naivitate).
În jurul unui mormînt (al cărui loc îl va cumpăra Avraam cu mari şi doveditoare de înțelepciune insistențe.) creşte țara făgăduinței. (E mormîntul Sarei).
Revin la nota de mai sus. Eu însumi am tradus şi am observat că mă străduiam adesea să acopăr cu cîte-o expresie fericită slăbiciunile autorului. Doar pentru că eu semnam traducerea? Să nu se creadă cumva că slăbiciunile cu pricina țin de nepriceperea mea? Să existe un complex al traducătorului (atunci cînd traducătorul nu e prost sadea sau nu trăieşte în virtutea procesului „ia-le banii!”) sub presiunea căruia textul să iasă mai întotdeauna mistificat în bine? Oricum – falsul pare să fie inevitabil în procesul oricărei traduceri.
19 octombrie
An lung – an greu.
A stîrni lumea; a născoci opoziții; a provoca, în sfîrşit.
Liberare-iertare-pomană
Robul şi
Roboaia!
Doar femeia şi fetele rumânului sunt libere!
(C. Giurescu)
„Ungaretti – din ce în ce mai aproape, deşi au trecut ani de cînd l-am citit întîia oară (şi încă într-o traducere ai cărei autori mi s-au părut unul slab de cuget şi de-a dreptul antipatic (B.), iar celălalt un mistificator bălos profitor de prostia (sau indiferența la adevăr) a celorlalți.
La Constantin Giurescu: Boieri, cnezi, vlahi. „Boieri – spune istoricul – sunt aici slujbaşii domneşti, iar cnezii oameni liberi, adică proprietari în floare. Vlahii, care corespund săracilor din scrisoarea lui Ştefan (Io CTe …), sunt, cea ce a arătat Ioan Bogdan, rumânii, adică țărani neliberi”. Orbire! Boierii şi cnezii sunt, într-adevăr, slujbaşii domneşti şi, respectiv, proprietarii în genere” – trebuie să recunoaştem pe față, însă, că aceasta era elita sau urmarea elitei de sorginte slavă (în cea mai mare parte de origine slavă!) a epocii. Iar rumâni, „adică țăranii neliberi”, vlahii nu puteau fi altceva decît populația autohtonă (românească, valahă.). Întîia noastră elită (ca şi elita Rusiei kievene) n-a fost românească.
Descălecatorul e mai întotdeauna militar străin. (Însuşirea rumânului de om neliber, de om cu stăpîn, se numeşte rumânie.)
Moşie stearpă – moşie fără rumâni! Siliştea pustie.
Jupîneasca Calea, Lăudat, Tatul, Brătiiana, Socol Rămescul, Fiera, Manea Gaulea, Vlaicu Nanciu, Năsturel Radu,
STÎNGACEA, GOEŞTI, DRAGODăNEŞTI, ŞTIUBEIA, CLăTEŞTI, CăRăRENI, VăDăSTRIȚA, BELCINI, CORBII DE VLAŞCA, ŞOTINGA, GRăDIŞTEA
„Din cîmp, din uscat şi din apă,
Şi de peste tot hotarul”.
„Din cîmp, din pădure, din apă, din
Şezutul satului, de peste tot hotarul.”
„De pretutindenea, şi din sat şi din cîmp.”
„De bună voia mea fără de nici o silă şi cu ştirea vecinilor.”
20 octombrie
Abia acum văd cît de repede se lasă întunericul
„Tinerețe împietrită
O, statuie, o, statuie a abisului uman…”
(Ungaretti)
O fi murit Ungaretti? Nu ştiu, nu m-am interesat, n-am auzit (şi chiar dacă am auzit, n-am reținut). Dar Quasimodo?
Pentru E.Negrici, un final de poem: „Din această poezie/ mă aleg/ cu acel nimic/ al nesecatei taine”. (Ungaretti: Portul înmormântat )
Un salariu de nimic. Adică puțini bani.
Cu mîna suspendată deasupra hârtiei.
Într-un document, parcă din sec. XVI (act de vînzare al unei moşii) – Biserica Curvelor. Ieri, sau alaltăieri cineva vorbea de un „parastas al curvelor” (era vorba de răposata soție a lui T.F., la pomenirea căreia n-au venit decît femei.)
21 octombrie
Vreme închisă.
Întîile copii după natură le-au făcut romanticii – dar după o natură de excepție.
I.Stratan – bolnav şi protocolar. Îmi oferă un manuscris de peste 200 de poezii.
Apele vinete
Baladele lui Şt.A.D. conțin acea materie din care poate fi obținut lirismul – prelucrarea ei ține de puterea de închipuire a cititorului. Basmele versificate ale romantismului!
Lirismul se hrăneşte din materia nedesluşită a mîhnirii (nu spun melancolia, întrucît vorba aceasta, deşi o aud din copilărie, n-o înțeleg, nu izbutesc adică s-o pun în relație cu nici una din stările mele de suflet).
Eu-l şi realitatea. Anton Pann poezea, ca de altminteri, toate inteligențele clasicismului. Din poezie nu va ieşi niciodată lirism. (Mai degrabă din relatarea cea mai seacă!) (din practica prozei se naşte lirism. V. Mazilescu a ținut seamă de aptitudinea prozei de a naşte lirism în regim fragmentat.) Depinde ce face eul; dacă stă pe W.C. Şi se uită în oglindă, n-are nici o şansă de-a atinge marginea lirismului. Dacă umblă prin birturi şi se gîndeşte la o femeie, atunci întîmplător, poate să-l ocupe şi, culmea, fără vreun mare efort, cu acea dezinvoltură şi simplicitate a nepriceputului care calcă pe tărîmuri interzise.
Ştiu să deosebesc mîhnirea de rîsul sănătos al unui măcelar sătul (şi chiar de surîsul unui copil), dar ce se cheamă aceea mîhnire nu pot să spun. Şi nici unde locuieşte ea: în creier, inimă, în sînge – nedumeririle noastre nu sunt altele decît ale celor ce se nelinişteau din pricina aceloraşi întrebări. Repudierea lirismului. Pentru că s-a practicat şi se va mai practica un fel de gesticulație care vrea să poarte numele lirismului (uzurpîndu-l, de fapt) nu înseamnă că trebuie să speculezi în felul nătîngei care azvîrle odată cu apa din albie şi albia, şi copilul.
22 octombrie
Cît rău a făcut (mi-a făcut!) aceea femeie cu mintea de găină, femeia ş…ț. N-o pot urî – şi de acea voi scrie despre ea – şi despre haita de cîini care i-a adulmecat murdăria pînă acum. Doamna Unrat!
Tren de noapte (ora 1) spre Deva
Cu P. Anghel
„Pedepseşte-mă, Doamne, dar cu măsură, şi nu cu mînia Ta, ca să mă nimiceşti” (Ieremia 10, 24).
„Cortul îmi este dărîmat, toate funiile îmi sunt rupte, fiii mei m-au părăsit, nu mai sînt; n-am pe nimeni care să-mi întindă cortul din nou sau să-mi ridice pînzele” (Ieremia 10, 20)
Cantate.
23 octombrie. Deva
(Dacă proştii n-au nevoie de istorie, de ce n-o transformă într-un loc de agrement: ar putea aduce bani!). Şi mi s-a năzărit că nu de prostie e vorba, ci de acel duh rău care persecută dovezile trecute (nu-mi mai aduc aminte cine spunea vorba asta) (sau de crima cu bună ştiință a celor ce-şi închipuie că istoria începe cu ei şi că lumea poate fi convinsă întru această nerozie.)
Cumpărat din librărie (depozit) Virgina Wolf – Noapte şi zi, M. Bulgakov – Teatru, Döblin Alexanderplatz (2 ex), Georgio Arpino – Mireasa ascunsă, Vittorio Gorresio – Viața ingenuă, Adolfo Bioy Casares – Celălalt labirint, Barbara Pronen – Povara, Gustavo A. Gardeazahal – Bazarul; Medicina naturistă
Întîlnire cu Marian Papahagi. Seara, la cenaclul condus (cam din topor) de Valeriu Bârgău citesc Melissos. La masa de seară, îi cunosc pe Ioan Petru, filosof (logician) şi pe Stănciulescu.
(Întîlnire, înainte de mica festivitate din librărie, cu Otilia, nepoata Bulgărilor, locuitoare în Deva.) Aici, în librărie, vorbesc fără chef, puțin în dorul lelii; în schimb, Petre – aplecat, dovedindu-şi iarăşi răceala de cuget) (şi puterea de-a vorbi despre nimic, pe care eu, vai, nu cred c-o voi dobîndi vreodată.)
MIRCEA CIOBANU
Text îngrijit de MARIA GRACIOV