Viața ca o... paradă!

 Când am intrat în curte, l-am luat în brațe, l-am pupat şi am început să insist să meargă cu noi la Craiova. Chiar dacă nu se internează, stă la mine şi, dacă i se mai face rău, îl ducem repede la spital, e mult mai aproape,
– Nu merg, tată, s-a opus el cu înverşunare, gata, am văzut eu, nici doctorii, săracii, nu mai au ce să mai îmi facă... M-am săturat de spitale şi de injecții... Până aici a fost viața mea... Vreau să mor la mine acasă, nu la spital... Vreau să mor cu capul pe căpătâiul meu...
Oricât m-am rugat de el, n-a fost chip să-l înduplec, să-i schimb hotărârea.
În tot acest timp, când eu mă abțineam cu greu să nu plâng, Gheorghe Alexandru mă tot omora cu povestitul aventurilor lui cu amanta. Nu-mi venea însă să-l ascult, cu toate poveştile lui picante, numai de asta nu-mi ardea, mă făceam numai, gândul meu era cu totul în altă parte. Nu pricepeam deloc cum nu-şi dă seama de situație. Că mie, în momentele acelea, numai de aventurile lui nu-mi ardea.
Am stat până s-a întunecat după care, eu şi Gheorghe Alexandru, ne-am urcat în maşină şi am plecat la Craiova. Aş m-ai fi stat, însă Gheorghe Alexandru mă tot presa că are întâlnire cu amanta. I-am promis tatălui meu că sâmbătă seara o să vin cu Tamara şi cu copilul acasă, la Sălcuța, o să ne învoim la serviciu şi-o să stăm la el chiar vreo două zile.
– Neapărat să veniți şi cu copilul, m-a rugat el, şi să aveți grijă de mamă-ta...
Am plecat la Craiova cum numai eu ştiu cu câtă îngrijorare, iar tot drumul, Gheorghe Alexandru m-a tocat cu poveşti despre amanta lui. Sâmbătă şi duminică trebuia să scriu neapărat un articol mai amplu pentru Radio Craiova, de înregistrat luni dimineața. În fiecare miercuri aveam o emisiune care se difuza la aceeaşi oră, iar tata nu-mi scăpa niciuna, mă asculta de fiecare dată cu o mare bucurie. Nu se transmitea însă niciodată în direct. Mai întâi trebuia ascultată de redactor, cenzurată, dacă era cazul, tăiau săracii redactori cu foarfeca la bandă de le ieşeau ochii, după care înregistrarea trebuia ascultată, de regulă, de nea Cornel Sorescu, înainte de-a intra pe post.
N-am putut să mă duc la țară, cum promisesem şi am amânat pentru sâmbăta următoare. Toată viața am regretat acest lucru. Aşteptam cu nerăbdare să treacă mai repede săptămâna şi chiar mă învoisem la serviciu, să mă duc de vineri şi să stau acolo până luni seara.
Joi, 18 iunie, pe la ora cinci după masa, am luat copilul de mână şi am plecat cu el la un fotograf de pe „Madona”, Tudor Marin, fotograful perioadei mele de liceu, să iau de la el nişte poze de-ale copilului şi de-ale Tamarei, pe care o primiseră la serviciu în partid şi îi trebuiau poze pentru carnet. Mihai, fiu-meu, făcuse doi ani. Era leneş şi îl duceam pe stradă mai mult în brațe decât de mână. Făceam câțiva paşi cu el de mână, după care se punea în fața mea şi nu se mai mişca de-acolo:
– Ia-mă..., ia-mă..., întindea brațele să-l iau.
Câțiva ani de zile, cred că toată Craiova l-am purtat în spinare. Îmi era drag de el şi-l iubeam ca pe ochii din cap. Dacă-l duceam la țară, nu rezistam mai mult de două, trei zile fără el.
Am luat pozele de la fotograf şi, ca să-l mai plimb puțin, am zis să facem o vizită în apropiere, în zona de la Ciupercă, la vară-mea Florina, care mă şi cununase şi-l botezase pe Mihai, stătea în aceeaşi curte cu fratele ei, nenea Lie. Mă simțeam totdeauna bine la ei şi îi vizitam destul de des. Cum am ajuns la vară-mea acasă, s-a pus un potop de ploaie de nu credeam că mai pot pleca cu copilul. După un timp însă ploaia s-a oprit. Văru-meu Ilie a ieşit de la el din casă şi a început să facă şanțuri prin curte cu sapa, să se scurgă apa în grădină. Tot dând el cu sapa prin curte, s-a auzit poarta. Era naşu-meu, Marin Curcă, soțul verişoarei mele Florina, venea de la țară, de la Sălcuța. Apoi, din casă, i-am auzit şi vocea:
– Ilie, a strigat la cumnatul lui încă de la poartă, bă, muri nenea Tită!
Am crezut că pic din picioare. Mi-am luat copilul în brațe şi am luat-o la fugă pe stradă ca nebunul. Plângeam în hohote şi fugeam cât puteam să ajung mai repede acasă. De câteva ori, m-a întrebat copilul de ce plâng.
– A murit tataie, puiul meu..., am încercat eu să-i explic pe drum, era însă prea mic să înțeleagă.
– Moare şi băiatul..., mi-a zis el.
– Nu, nu, copilul meu, băiatul va creşte, se va face mare, tata şi mama or să aibă grijă de el...
Înainte de hotelul „Jiul”, când mai aveam câteva sute de metri până acasă, ne-am întâlnit cu Mirela, fata naşei şi verişoarei mele, venea chiar de la noi. Fusese pe la Tamara în vizită. I-am dat copilul în brațe, aproape nu mai puteam să-l duc, şi am rugat-o să-l aducă ea acasă, că eu trebuie să ajung repede, fiindcă a murit tăticul. Am luat-o la fugă şi mai tare, uşurat de greutatea copilului, şi am intrat în casă țipând:
– A murit, a murit!
Tamara, când m-a auzit, a început să țipe şi mai tare decât mine:
– Unde e copilul, unde e copilul?! Ce s-a întâmplat!? Cine a murit!? Unde e copilul?!
Mi-am dat seama în cele din urmă de confuzia care se iscase, fiindcă eu nu mă puteam abține şi o țineam întruna tot într-un plâns şi țipând, a murit, a murit..., şi atunci, printre lacrimi şi suspine, i-am explicat Tamarei ce se întâmplase, copilul nu are nimic, vine Mirela cu el în urma mea, şi că tata a murit. N-aveam încă telefon, m-am dus la un vecin şi l-am rugat să-mi de voie să-l sun şi să-l anunț pe frate-meu. Mi-a zis că ştie un tren care pleacă din Bucureşti pe la nouă seara şi ajunge în Craiova pe la douăsprezece şi încearcă să vină cu ăla.
– De doisprezece ani, am stat în mine cu frică de clipa asta, Jean! mi-a mai zis Fănuş.
Nu ştiam dacă mama are suficienți bani pentru înmormântare deşi, în ultimul timp, acceptase şi tata să-şi cumpere tot felul de lucruri necesare pentru un astfel de moment, şi l-am sunat pe Gheorghe Alexandru, i-am povestit ce s-a întâmplat şi i-am cerut o mie de lei împrumut. A fost amabil omul, m-am dus la el şi am luat banii, după care m-am întors acasă. L-am lăsat pe copil cu tanti Marița şi am plecat la vară-mea Florina, împreună cu Tamara, să ne sfătuim ce trebuie pentru pomană, ce cumpărături trebuie să facem. Nu înainte însă de-a lua legătura cu mama. Le-am lăsat acolo să se sfătuiască, să facă liste pentru cumpărături, iar eu am plecat singur în stația de la Lunca Jiului, la ieşirea din Craiova, să încerc să găsesc o maşină de ocazie şi să mă duc la țară. Ultimul autobuz trecuse de mult. Toți s-au temut pentru mine, să nu plec, mă sfătuiau ei, că acolo sunt mulți țigani, se înnoptase deja, să nu-mi fure banii. Nu i-am ascultat însă şi m-am dus la Luncă. Cum am ajuns acolo, s-a pus o ploaie torențială de parcă se spărsese cerul. N-aveam umbrelă, n-aveam nimic. Am scos banii din buzunar şi i-am băgat în sân, pe sub cămaşă, să stau aplecat, să nu mi-i ude ploaia. Şi m-am pus pe aşteptat. Stăteam aplecat de spate, să nu ajungă apa la bani. Hainele pe mine, din cap până-n picioare, erau deja leoarcă. La un moment dat, prin ploaie, a trecut pe lângă mine o țigancă.
– Băiatule, mi-a zis ea, nu mai sta în mijlocul străzii în ploaia asta, bagă-te măcar sub copaci...
Nu mă băgasem sub copaci, fiindcă mă temeam de trăsnete.
Pe stradă, nu se vedea nici roată de maşină. Era un pustiu cum nu mi se mai întâmplase să văd niciodată. După aproape o oră de aşteptat în ploaie, au apărut nişte faruri. M-am dat în marginea străzii şi am făcut cu mâna să oprească. A oprit şi l-am întrebat pe şofer, era singur în maşină, unde merge.
– La Plenița..., mi-a zis el.
– Luați-mă şi pe mine, vă rog frumos, până la Sălcuța, cobor în margine, la Plopşor... Mi-a murit tatăl şi trebuie să ajung neapărat acasă...
– Urcă..., mi-a zis şoferul şi m-am aşezat lângă el.
Deşi de la Craiova la Sălcuța se plăteau zece lei, treisprezece lei era cursa, şoferul, înainte de a pleca cu maşina de pe loc, mi-a zis autoritar:
– Te costă cinci sute de lei...
Am stat puțin şi mi-am făcut nişte socoteli, trebuia totuşi să ajung neapărat în seara aia, n-am mai ținut cont, deşi îmi ceruse o sumă colosală pentru treizeci de kilometri, pe un drum pe care oricum îl făcea, şi i-am răspuns:
– Da, dom’ne, îți plătesc..., n-am mai ținut eu cont, dominat de disperarea de-a ajunge cât mai repede acasă.
Când să plece de pe loc, doi oameni ne-au apărut în fața maşinii cu un altul culcat pe un cearceaf plin de sânge, veneau dinspre resataurantul „Stejarul”.
– Dom’ne, s-au adresat ei şoferului, avem un om aici cu mațele scoase. L-au tăiat țiganii... Cât ne iei să-l ducem şi pe el la spital?
– Trei sute de lei..., a zis şoferul fără nicio emoție, deloc impresionat de ceea ce vedea şi s-a întors apoi către mine: Cu dumneata ce fac acum?
– Dom’ne, am coborât eu din maşină, omul ăsta poate mai are zile, tatăl meu e deja mort... Du-l pe el la spital...
Am rămas din nou singur în ploaie şi întuneric, hotărât să aştept altă maşină. La câteva minute, m-am pomenit cu văru-meu Ilie lângă mine cu două umbrele. Venise să vadă dacă am reuşit să plec sau încă mai sunt acolo.
– N-are rost să mai aştepți, Jean, întoarce-te cu mine acasă şi mergem dimineață toți... Pe bietul nenea Tită oricum nu-l mai poți învia...
Ne-am luat în brațe şi am început să plângem amândoi. L-am ascultat şi m-am întors cu el. M-am uitat la ceas, mai era o oră şi se făcea douăsprezece. Am luat-o pe Tamara şi am dus-o acasă, am lăsat-o la uşă şi, de-acolo, am plecat la gară să-l aştept pe Fănuş la tren. Pe peron, m-am luat cu frate-meu în brațe şi am început să plângem amândoi în hohote şi toată lumea se uita la noi.
– De doisprezece ani, m-am temut de clipa asta..., mi-a spus frate-meu printre lacrimi ceea ce îmi spusese şi la telefon, şi cât am fost în Grecia, numai cu gândul la el am stat...
Adică de când se îmbolnăvise, la patruzeci şi şase de ani. Acum avea cincizeci şi opt.
Începusem chiar să mă simt vinovat de moartea tatălui meu, nu i-am spus lui Fănuş decât mult mai târziu, şi-mi făceam tot felul de reproşuri. Cu ceva timp mai înainte, apăruse o carte la „Scrisul Românesc”, semnată de doctorița care îl tratase o bună perioadă, Comişel parcă o chema. I-am cerut-o lui nea Florică Ionescu şi i-am dat-o tatălui meu fără să o citesc înainte. După o săptămână, mi-a zis:
– Tată, dintre toți care au fost cu mine la spital atunci când m-am îmbolnăvit de inimă, sunt singurul care mai trăieşte... Am citit în cartea asta...
– Dacă ai ținut regimul cum trebuie, i-a întors-o mama, care nu-l ierta în nicio ocazie, n-ai fumat, n-ai băut...
Tata nu s-a abținut niciodată de la fumat şi de la băutură, cum îi recomandase doctorul, şi mereu era în ceartă cu mama pentru asta.
– Păi, mă, Florino, să nu bei, să nu fumezi, să nu mănânci decât ce-ți spune doctorul, asta mai e viață? Şi să-ți spun ceva: ştii de ce am rezistat eu atâta timp? Tocmai că nu l-am ascultat pe doctor şi n-am ținut regim... Eu sunt de părere că, dacă vrei să te simți bine, trebuie să-i dai corpului ce-i place... Dacă-l chinui cu regimul dat de doctor, n-ai făcut nicio brânză... De câte ori mănânci regim, te gândeşti la boală... Şi decât să duci o viață chinuită, mai bine nu iei în seamă, consumi orice, ca un om sănătos, şi p... mă-si, ce-o fi o fi, cât o ține, o ține... La mine asta e: i-am dat corpului ce-i place...
– Ce să-ți spun..., îl contrazicea şi nu-l ierta mama niciodată, tu eşti mai deştept ca doctorii...
Cartea aceea însă, deşi nu s-a arătat, mi-am dat seama că l-a afectat mult şi am regretat multă vreme că i-am dus-o. Parcă-l înrăise şi mai mult şi era şi mai înverşunat împotriva regimului alimentar:
– Cât crezi c-o să mai am eu de trăit, Florino?
Din gară, i-am dat telefon unui unchi, nea Nicuşor Firoiu. Nea Nicuşor fusese milițian în sat la noi pe timpul colectivizării, se căsătorise cu tanti Jeana şi fusese mutat undeva pe lângă Caracal. Îmi spunea, hei, mult mai târziu, că avea în permanență în supraveghere pe foştii țărănişti şi liberali din sat şi periodic trebuia să dea declarații despre ei. Făcuse pe dracu-n patru şi, cu mare greutate, după câțiva ani, ieşise din miliție. Acum lucra la o întreprindere de reparat vagoane. Tanti Jeana, rămăsese la un an numai cu mamă-sa, tatăl său, fratele bunicului meu şi al unchiului Aurel, nu se mai întorsese de pe frontul din Rusia, primiseră doar o scrisoare că era dat dispărut, iar tanti Aurica, soția lui, l-a aşteptat toată viața că va veni, va veni. N-a mai venit însă. Pe tanti Jeana o cresuse mai mult mama, iar pe la optsprezece ani, a luat-o tata cu el şi a învățat-o contabilitate. Ea era acum, în locul tatălui meu, contabil şef la colectivul din Sălcuța. Făcuse şi liceul la Calafat, la fără frecvență, în vacanțe zilnic mergeam la ea şi-i arătam la matematică şi la trigonometrie, unde se descurca mai greu. Chiar tatăl meu îi făcuse cunoştință cu nea Nicuşor şi, nu după mult timp, se căsătoriseră. Nea Nicuşor, care-şi cumpărase maşină de vreo doi ani, ținea mult la tata.
Cum spuneam, din disperarea de-a ajunge mai repede la Sălcuța, i-am dat telefon, i-am spus c-a murit tăticul şi l-am rugat să ne ducă la țară. Mi-a zis că-i pare nespus de rău de neica Tită, nici n-ar sta pe gânduri, din păcate însă n-are cu ce, fiindcă avea maşina la un atelier de reparații. Atunci l-am sunat, tot din gară, pe colegul meu, Viorel Ceauşu. Viorel îşi cumpărase de curând o Skoda, veche de vreo douăzeci de ani, să nu mai apeleze tot timpul la unchiu-său.
– Da, bă, nu mai încape discuție, mi-a zis el la telefon aşa somnoros cum era, îl sculasem din somn, stați acolo la gară că vin să vă iau imediat...
În zece minute, cât am mai plâns noi în fața gării, Viorel a şi venit.
– Pe Hermina, mi-a zis Fănuş, am lăsat-o să vină mâine cu o familie vecină, ca să poată să aducă şi nişte coroane... Şi-i era şi greu cu trenul însărcinată cum e...
Ne-am urcat la Viorel în maşină, am mers mai întâi la mine acasă, i-am spus Tamarei c-o să mă întorc dimineața, trebuia oricum să facem cumpărături pentru pomană, după care am plecat la Sălcuța.
– Eu am avut toată bunăvoința, ne-a zis Viorel când am plecat din fața blocului, dar nu ştiu dacă ajungem...
– De ce? i-am zis eu cu frica în sân când l-am auzit.
– Nu ştiu de ce, îmi fierbe apa în radiator şi o pierd pe la furtun... Merg câțiva kilometri şi rămân fără apă... Încercăm s-ajungem însă, nu pot să vă las aşa...
– Hai, ne e în drum, să dăm pe la vărul nostru, Ilie, e şofer de meserie şi poate ştie el ceva..
Am ajuns la nenea Lie, l-am sculat din somn şi i-am spus despre ce era vorba.
– Probabil curge pe undeva..., a zis văru-meu. Să punem nişte mălai în radiator şi mălaiul astupă găurile...
Aşa a făcut, a umplut apoi radiatorul maşinii cu apă, după care am plecat spre Sălcuța. Era ora unu şi jumătate, două noaptea. Am mers bine până ce am trecut de pădurea Bucovățului, după care maşina s-a umplut de aburi şi n-am mai putut să mergem. Ne-am învârtit toți trei pe lângă ea până a început să se facă ziuă. Pe la şase dimineața, a trecut o maşină spre Sălcuța şi Fănuş i-a făcut cu mâna şi a plecat singur la țară. Viorel a oprit şi el o alta, care mergea la Craiova, şi a plecat să caute un mecanic, să cumpere un furtun nou pentru radiator, iar eu am rămas în câmp să-i păzesc maşina până la întoarcere. Pe la zece, s-a întors cu furtun şi cu Gore, şoferul Bibliotecii de pe bibliobuz. Am schimbat furtunul, Gore s-a întors la Craiova, iar noi am luat-o spre Sălcuța. Maşina însă făcea la fel. La fiecare fântână, ne opream să umplem radiatorul maşinii cu apă.
În Desnățui, în spatele satului, când am ajuns în dreptul fântânii lui Iorgu Baja Riță, nu ştie nimeni cine a fost Iorgu Boja Riță, dar aşa era cunoscută cişmeaua aceea, m-am dat şi eu jos din maşină şi m-am uitat la motor. N-aveam nici cel mai mic habar despre maşini, cu toate astea mi-am dat seama de ce i se spărgea furtunul şi pierdea apa din radiator.
– Viorele, la tine fierbe apa în radiator şi aburul n-are pe unde să iasă şi de-aia îți sparge furtunul... Din cauza presiunii aburului... Nu mai pune capacul la radiator şi să vedem ce se întâmplă...
Viorel m-a ascultat, n-a mai pus capacul, iar maşina nu ne-a mai făcut nicio problemă. A mai mers Viorel cu ea aşa aproape un an.
În sfârşit, am ajuns acasă şi am găsit curtea plină de lume. Am luat-o pe mama în brațe, care se bătea cu pumnii în cap şi se jelea de-i plângeai de milă, apoi am intrat în casa mică, unde tata se trăsese să moară, era întins pe spate, în patul lui şi cu mâinile pe piept, îmbrăcat în hainele în care apucaseră să-l îmbrace mama şi cu o vară de-a tatei, tanti Măria lu’ Nică. Parcă dormea. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că tata era mort. M-am prăbuşit deasupra lui, l-am înconjurat cu brațele şi nu mai terminam cu pupatul pe obraji şi pe frunte, îi pupam, de asemenea, mâinile, când pe una, când pe alta, cu lacrimile şiroindu-mi. Abia m-a ridicat Fănuş de pe el. Până şi mama a venit la mine să-mi spună să mă țin tare, că nu mai avem ce să facem, să mă încurajeze şi să-mi spună că am copil de crescut şi nu vrea să mă vadă bolnav, asta a fost soarta lui şi s-o luăm aşa cum e. Murise cu doi ani înainte de a împlini şaizeci de ani, când se putea pensiona definitiv, cum îşi dorea atât de mult, să nu mai fie nevoit să se mai ducă în fiecare an la control la comisia de medici şi să-l treacă de fiecare dată, când de la gradul doi la gradul trei de invaliditate, când de la gradul trei la gradul doi, în funcție de cât era curcanul de mare, pe care îl ducea, de fiecare dată, doctorului Mitroi, şeful de comisie.
După ce m-am mai liniştit, am făcut o listă cu mama de ce mai trebuia să cumpărăm, ea era deja pregătită de mult timp pentru un astfel de eveniment, mi-a dat şi bani, strânşi de ea pe furiş de tata, şi am plecat cu Viorel înapoi la Craiova. Oricum, trebuia s-o iau pe Tamara, căreia îi lăsasem şi eu o listă ca, între timp, să cumpere coroană, cămăşi negre pentru mine şi pentru Fănuş, ulei, zahăr şi ce mai ştiam că trebuie la o înmormântare. Dar nu înainte de a-l pune pe tata în coşciug şi de a-l muta în casa cealaltă, pe sală, la intrare, unde era mai mult loc pentru oamenii care veneau cu lumânări.
M-am întors de la Craiova cu Tamara şi cu vară-mea Florina, tot cu Viorel cu maşina, încărcată cu toate cele necesare, între timp ajunsese de la Bucureşti şi Hermina cu vecinii ei, soț şi soție, care locuiau uşă-n uşă cu Fănuş şi Hermina, pe care îi cunoscusem şi eu şi-i întâlnisem de multe ori, mai ales la câte o petrecere.
Înmormântarea tatălui am făcut-o după toate tradițiile satului. În biserică, atunci când preotul ne-a pus să-i dăm sărutarea cea din urmă, Fănuş i-a întors ceasul de la mână, iar la goapă, înainte de a începe oamenii să arunce cu pământ peste el, preotul ne-a întrebat, pe mine şi pe Fănuş, dacă vrem să spunem, careva dintre noi, câteva vorbe. L-am împins pe Fănuş în față, era şi primul născut şi se arăta mai tare decât mine, oricum, eu n-aş fi fost în stare să scot nici măcar o vorbă. A făcut încă un pas până spre marginea gropii şi, cu ochii fixați pe tata, căruia încă nu i se pusese capacul pe coşciug, a reuşit să vorbească despre cât de om bun a fost, cât de mult şi-a iubit familia, cât de multe eforturi a făcut să ne crească pe noi, copiii lui, şi cât de prieten cu toată lumea a fost.
– Tata n-a făcut niciun rău la nimeni în toată viața lui, a mai spus Fănuş. N-a duşmănit pe nimeni... Dimpotrivă, a iubit enorm de mult oamenii şi viața... Cu toată lumea a dat mâna... Şi acum, cu mâna întinsă, cum a rămas, şi cum îl vedeți, parcă stă să dea noroc...
Într-adevăr, eu nu observasem până atunci, mâna dreaptă a tatălui nostru înțepenise cu palma întinsă şi puțin săltată deasupra pieptului, exact parcă vrând să dea noroc cu toată lumea.
Groparii apoi au fixat capacul pe coşciug şi l-au bătut în cuie, după care au început să arunce pământ peste el. Mama era încă neîmpăcată în sufletul ei că nu-l convinsese, cât se rugase, să-şi facă şi ei o boltă din ciment în cimitir, cum făcea aproape toată lumea.
– Nu, Florino, nu vreau să stau băgat în ciment... Cum zice şi popa, din pământ am ieşit, în pământ vreau să intru... Nu în ciment...
Lumea din cimitir a început să plece acasă, iar eu şi Fănuş ne-am dat mai înapoi şi ne-am aşezat pe iarbă, hotărâți să aşteptăm până se termina de aranjat mormântul.
– Jean, mi-a zis frate-meu la un moment dat, răvăşit de durere, acum eu sunt primul în fața morții...
– Nu vorbi aşa..., i-am zis. Dacă lucrurile ar decurge normal, ai fi după mămica, de care, de-acum încolo, trebuie să avem grijă... Nimeni însă nu ştie zilele omului...
– Nu, nu, o ținea el întruna, eu urmez la rând... Am aşa o presimțire că, la vârsta lui, mă voi duce şi eu...
Ne-a mai scos din starea în care intrasem, că am şi râs la un moment dat, cu toată durerea noastră din suflet, un fin, finul Vică, cum îi spuneam noi, unul din cei patru gropari care aranjau mormântul.
– Lane, i-a zis finul Vică, bun de glume, unui alt gropar, vecin şi prieten bun cu el, în timp ce trăgeau cu sapele pământul, tu, la viața ta, n-ai fost bun de nimic...
– Dar tu ce-ai făcut, de ce-ai fost bun la viața ta, Vică a lu’ Godă al nebun?
– Bă, taci, nici n-ai dreptul să vorbeşti..., i-a-ntors-o finul Vică, tu şi când, din armată, ai venit în concediu, ți-au dat ăia însoțitor, că nu ştiai s-ajungi singur acasă... Aşa de prost ai fost...
– Mie, mă? s-a arătat intrigat Lane. De unde ai aflat tu, Vică a lu’ Godă, asta?
– Tot satul ştie... Şi eu mă mir de cum te-au făcut ăştia pe tine membru de partid... Zău nu ştiu... S-a milit săracul naşul de tine că, dacă nu era el...
– Dar pe tine cum te-au făcut, Roşule? Nu tot Tită, săracul, de-l îngroparăm noi acum, te-a ajutat şi pe tine?
– Eu am avut merite... Dar tu?
– Ce merite ai avut tu, Vică a lu’ Godă, fire-al dracu cu meritele mâin-ta! Doamne ia-mă, ce zisei eu, noi îl îngropăm pe bietul Tită şi tu mă aduci în stare să vorbesc cu-al necurat...
– Bă, taci... Cel mai prost din satul ăsta, tu ai fost... Nu mai ştiu altul ca tine... Eu n-am vrut să spun atunci în şedință că, după ce că eşti prost, mai eşti şi necinstit... Crezi că nu ştiu c-ai fost încurcat şi cu Viorica mea?
– Doamne, ia-mă tu pe mine, Doamne, ia-mă tu pe mine, a îngenunchiat Lane, s-a închinat şi a început să pupe pământul de pe mormântul tatălui meu, ce vorbă aud eu, Vică, colea să intru acum lângă Tită dacă cel puțin m-aş fi gândit vreodată, Vică, fratele meu, ce vorbe sunt astea pe tine..., se da Lane de ceasul morții că nu e adevărat.
– Vezi, Jean, cum e viața făcută? mi-a zis Fănuş la un moment dat. Între râs şi plâns, şi invers, nu e decât un pas...
În toată supărarea noastră, n-am putut să ne abținem atunci, eu şi Fănuş, şi să nu râdem. I-am lăsat să aranjeze mormântul, să pună coroanele de flori apoi deasupra, şi am luat-o amândoi printre cruci să mergem acasă. În drum, până să ieşim din cimitir, le-am căutat şi pe-ale bunicilor, pe-a lui nenea Nati, fratele mamei, pe-ale mai toate rudelor noastre, să le punem şi lor o lumânare la cap.
Mama, acasă, după ce s-a mai liniştit puțin, ne-a povestit cum s-a-ntâmplat. Deşi ne mai povestise de câteva ori, făcea parte din ritual.
– Ce te-a mai aşteptat sâmbătă seara şi duminică! mi-a zis la un moment dat mama. Toată ziua a stat cu ochii pe fereastră, c-ai veni, c-ai veni...
– N-am putut, mamă, am avut ceva de scris pentru Radio şi cine se gândea că se va întâmpla asta... Eu nu mi l-am putut niciodată închipui pe tăticul mort... Oricum, am să regret toată viața că n-am venit sâmbătă seara cu Tamara şi cu copilul acasă... Îi şi promisesem...
– N-aveai de unde să ştii, şi ai şi tu treburile tale..., mi-a luat apărarea într-un fel mama. Marți şi miercuri te-a ascultat la Radio. Doamne, ce drag îi era, c-a şi zis:
„I-auzi-l, Florino, pe Jenică al nostru... Ne luasem noi de grijă cu el că nu va face nimic în viața lui şi acum, uite... A avut ambiția lui şi şi-a făcut-o... Nu credeam, zău, nu credeam...”
– Îmi pare aşa de rău...
– Miercuri s-a simțit mai binişor, a continuat mama să povestească, joi dimineața însă, m-am pomenit cu el că se scoală înainte de cinci şi s-a aşezat pe marginea patului şi cu coatele pe masă. S-a uitat în oglindă, s-a pieptenat şi tot stătea cu mâinile pe masă şi privea pe fereastră.
„Ce, mă, nu te simți bine?” m-am sculat şi eu, să m-apuc de treabă.
„I-auzi, trece cursa la Craiova, mi-a răspuns el, e ora cinci...”
„Păi, şi ce-ai tu cu cursa?”
„Spuneam şi eu, ca s-auzi...”
Pe urmă, când s-a luminat mai bine, s-a îmbrăcat, şi-a luat bastonul ăsta în mână, ne-a arătat mama un baston după uşă, adus de Fănuş cu mai mulți ani în urmă, şi-a ieşit afară. A dat ocol prin curte, s-a uitat prin grădini, pe urmă a ieşit pe uliță şi s-a dus prin spatele grădinii, în țarină, şi tot timpul se uita numai încoa’, spre casă şi spre curte. S-a întors şi s-a aşezat pe pat.
„Ce, mă, nu te simți bine?” l-am întrebat iar.
„Nu prea mă simt, Florino...”
„Culcă-te colea în pat...”, i-am aşezat perina bine sub cap şi l-am ajutat să se culce. Am stat cu el un pic şi-am plecat în vie, că începusem de miercuri să legăm la ea, s-o prindem de araci. A venit şi el după mine.
„Ce e, mă, de ce nu stai în casă? Nu te mai osteni tu, c-o leg eu...”
„Lasă, Florino, s-a aşezat pe un scaun cu care venise în mână, că nu fac nu ştiu ce efort... Ete, stau pe scaun şi leg şi eu la vie... Ce efort e ăsta?”
A legat ce-a legat şi m-am pomenit cu el că a căzut pe spate.
„Doamne, ia-mă, am început să țip, Tită, Tită, ce e cu tine!?”
Dăduse ochii peste cap. Din țipetele mele însă, până la urmă, s-a trezit. Am zis să strig la oamenii de la colectiv, aci unde au sediul şi grajdurile, în spatele grădinii noastre, să vină cineva şi să mă ajute să-l bag în casă, dar nu m-a lăsat. Mi-a zis să-mi văd de treabă, să nu mai afle lumea, că se scoală el binişor. L-am ajutat să se ridice, l-am dus uşurel în casă şi m-a trimis după vară-sa Măria aci la colectiv şi să vină neapărat până la el. Când am venit cu Măria, l-am găsit pe scaun la masă, scria pe-o hârtie.
„Ce e, Tită, ce e cu tine?” l-a întrebat Măria.
„Mărie, eu mor... Te chemai să te rog ca tu să-mi găteşti la pomană, c-am văzut că găteşti curat... Să nu le fie silă la oameni să mănânce...”
„Hai, Tită, nu mai vorbi ce nu trebuie, că tu nu eşti de moarte...”
Ştia că Măria gătea pe la nunți, pe la pomeni. Apoi s-a întors spre mine cu foaia aia de caiet pe care scrisese ce acte îmi trebuie să mă pensionez după moartea lui şi unde să mă duc cu ele. Că am dreptul la pensie de urmaş.
„Dacă nu te descurci, mi-a zis el, te duci la juristul Vulpe la Craiova, îl ştii, prieten bun cu mine, şi te-ajută el...”
„Hai, mă, i-am dat foaia la o parte, că nu la pensia aia mă gândesc eu acum...”
„Să faci ce ți-am spus, n-o curma el, uite, îți pun hârtia colea...”
A lăsat-o apoi pe masă şi s-a aşezat lângă noi pe pat.
„Iar tu, Mărie, să-mi găteşti...”
„Ce e, mă, Tită, cu vorbele astea pe tine, nu te simți bine? l-a luat Măria de gât şi a început să-l pupe. Lasă, că-ți trece...”
„Oooff..., Florino, copiii noştri, iar tu rămâi singură... Să te duci la Vulpe... Trimiteți şi după dada, soră-mea... Să vină şi ea încoa’...” a mai spus, a pus ochii ficşi într-un colț al casei şi s-a lăsat pe spate în pat.
„Tită, Tită...”, am început să ne jelim pe el, şi eu, şi Măria, dar degeaba... N-a fost chip să-l mai întoarcem...
Am dat fuga şi i-am adus țoalele, i-am aprins lumânarea şi l-am primenit cu Măria. Degeaba... Nu şi-a mai revenit... Eu cred că el a ştiut precis că moare... De-aia n-a mai vrut să meargă nici la spital...

...Am suferit cumplit după moartea tatălui meu. Nu puteam să mi-l scot din minte nici când dormeam. M-am hotărât să nu mă mai bărbieresc şi să-mi las barbă, pe care, totuşi, am tăiat-o la pomana de şase săptămâni, la insistențele mamei.
– N-o să ții doliu toată viața, copilul meu... Bărbiereşte-te... Suntem bătrâni...
– Cum să fii bătrână la cincizeci şi şase de ani, mămică? Eşti încă tânără...
S-a dus tinereața, fata mea, de-acum încolo te-aştepți la orice...
În „Flacăra”, la sfârşitul săptămânii aceleia în care a murit tata, a apărut răspunsul Ministerului Muncii în legătură cu pensia tatălui meu. Pentru că nu fusese salariat, nu lucrase cu contract de muncă, ci ocazional, pe zile muncă de la colectiv, din pensie i se reținuse abuziv. Şi era acolo, în răspunsul din „Flacăra”, şi articolul de lege în care se încadra. Cu atât mai mult am fost supărați toți, măcar să fi trăit şi să fi apucat să citească, să fi murit împăcat că el a avut dreptate şi că ceea ce i se pusese în cârcă fusese un abuz. Atunci ne-am dat seama că tata murise şi de supărare. Poate, dacă nu-l reclamau din sat şi nu-i rețineau din pensie, cine ştie, poate ar mai fi trăit. Cu cine însă să te iei de piept şi ce sens mai avea...