Bipolar

 Gloria se trezi cu o apăsare puternică în piept. Ceasul de pe perete ticăia  altfel... Era ceasul bunicului. Tic-tac... tic-tac... auzea cu urechile, cu ochii închişi, cu buricele degetelor transformate în limbile ceasului. Tic...tac... ticăiau arătătorul şi mijlociul. Tic...tac... ticăiau firele de păr la rădăcină. Tic... tac... ticăiau tâmplele. A început să ticăie muşcata din fereastră, apoi mica vază chinezească, pe care spera să o ducă undeva prin Belgia, ca să facă testul de luminiscență şi să i se dea o valoare în bani, aşa cum o sfătuise anticarul acela, de 80 de ani, din Firenze şi pe care dăduse fabuloasa sumă de 20 de euro. Tic tac... ticăia aerul pe care îl respira...
Pierduse grația... pierduse frumusețea. I se închiseseră canalele energetice. Încercă să nu intre în panică şi se ridică încet din pat. Deschise sertarul biroului şi găsi cutia în care se afla nisip din Zakynthos. Cu vârful degetelor luă câte un fir de nisip şi îl aşeză în capacul cutiei. Începu să numere... fir cu fir, iar şi iar... Înotase în apa turcoaz şi când obosise şi se urcase pe corabie, picăturile i se uscaseră pe pielea  frumoasă şi măslinie, topindu-se în cristale din ce în ce mai mici, până rămâneau stropi invizibili de sare. Şi luă nisipul fir cu fir.... Se aşezase pe spate întinsă în nisipul fin, mângâiată de razele soarelui, mângâiată de David...  Îşi trecuse  degetele peste obrazul ei, peste sânul ei micuț, peste abdomen, peste picioarele lungi şi frumoase. O privise ca şi cum toată lumea ar fi fost ea... doar ea... restul, un decor frumos creat doar pentru ea... Se simțise eternă. Acum... pierduse eternitatea, căci El revenise cu ironie, aşa cum o făcuse şi altădată.
– Ți-am dat un pic de timp, ca să vezi cum e... Însă gata cu vacanța! Ne întoarcem la treburile noastre serioase. Avem multe de făcut.
– Ca, de pildă? - îl întrebă Gloria serioasă, cu un licăr în ochi şi un zâmbet în colțul ochilor, care Lui i se păru impertinență.
– Hm... dar am discutat de atâtea ori. Acum ai avut paranteza asta, ca să nu zici după aceea că sunt egoist. Totul a fost prin mărinimia mea... Însă e timpul să te întorci acasă. O să facem lucruri mărețe împreună şi o să te uiți cu indulgență la părerea asta de rău a ta şi la flăcăul ăla, David, un plictisitor! Crede-mă, frumoaso, David este un insipid. Ai putea să te măriți cu el, să turnați doi-trei plozi urlători, să fii o casnică desăvârşită... până când... până când îți va veni să fugi... de plictiseală. Eu...eu îți ofer putere! Hai să stăpânim împreună lumea! Vom râde de tot şi de toate, vom râde de neputința celorlalți, de slugărnicia lor, ne vom hrăni cu minciunile lor, cu frica lor... Tu nu vei mai avea frică. Cu cât mai multă frică în jur, cu atât mai multă putere a noastră. Vei fi intangibilă, frumusețe zdrobitoare, regină a regatului meu. Ne vom îmbăta cu seva pământului şi, când ea va seca, vom fi destul de puternici să căutăm un alt pământ să ne hrănim... un pământ virgin pe care să îl modelăm noi după voința noastră. Vom face un program similar celui de acum în care ființele să se omoare între ele pentru hrană şi nu numai... deseori şi pentru plăcere. Un program care să blocheze gândirea şi judecata şi să le fie implementate ordinele noastre, pentru ca ei ca să ne hrănească pe noi, demiurgii şi să ne dea putere.  Poate părea plictisitor să avem totul la discreție după bunul plac... Însă vom permite acelei scântei de impertinență care îşi spune în mod pueril iubire să ne provoace şi să ne țină cu simțurile ascuțite. Şi acolo, va fi adevărata plăcere a noastră. Lupta cu ei în planul nevăzut de gloata creată în programul nostru... Tu nu eşti gloata, Gloria! Tu eşti regină! Te voi omagia chiar şi eu!
Gloria se gândi cum i-ar sta o coroană aurită pe cap, cu părul negru curgându-i în valuri pe umeri, veşnic tânără şi adulată de un popor pe un pământ încovoiat şi uscat de frică. Copacii erau goi de frunze, iarba în uscăciunea unei toamne secetoase, munții înalți cu vârfurile îndreptate în jos, asemeni sfârcurilor sânilor lăsați ai unei femei sterpe şi îmbătrânite prea devreme, supuşii cântându-i ode cu corzi vocale sparte, minunându-se toți de frumusețea ei... Se gândi că ei spuneau şi credeau că ea e frumoasă, pentru că ea aşa le crease programul. Îşi hrănea iluzia frumuseții prin program. Pentru câteva secunde, îi scoase din program ca să vadă cine sunt ei cu adevărat şi cum gândesc. Şi atunci, se cutremură de ea... Căci, în afara programului lor, era doar o gură de mlaştină, nimic mai mult... o mlaştină care începea să sece şi să dispară în neant, în întuneric... devenind una cu el... Îşi pierdea individualitatea şi devenea un decor hidos într-un spațiu supus eternității întunecoase, destinația finală a nemişcării.
Licărul din ochi îi dispăruse. El o luă ca pe un semn bun şi mare îi fu mirarea când ea îi spuse:
– Nu-mi doresc putere! Ci să rămân necunoscută şi să mă plictisesc. Nu vreau o lume de supuşi în robia programului nostru, ci  una în care fiecare ființă să  trăiască viața adevărată.
El îi răspunse că e o fraieră şi va regreta, însă el are în continuare răbdare, că a pierdut o bătălie şi nu un război şi că e sigur că ei îi va veni în scurt timp mintea la cap. Îi zâmbi cu subînțeles şi plecă. Gloria îşi simți mintea goală. O durere de tâmple şi o senzație de cufundare a ochilor în orbite persistau cât să o împiedice să se ridice din pat.
Intră în starea ei de conectare şi îl apelă pe David. Acesta îşi făcu instantaneu simțită prezența şi îi spuse că o iubeşte. Cu simplitatea lui caracteristică. Că lucrurile se mişcă greu şi că nu există scurtături ca să fie împreună. Gloria supărată îi spuse să găsească scurtătura. El îi zise că nu există această scurtătură şi va trebui să învețe în continuare lecția răbdării.
– Atunci pleacă! îi spuse. Şi găseşte scurtătura!
El se plimbă ca un suflu prin fiecare celulă a ei şi chiar şi la nivel subcelular, mângâind-o şi încercând să îi arate iubirea lui. Ea însă supărată îl respinse, nevrând să îl mai primească în intimitatea cea mai ascunsă a ființei ei, refuzându-i prezența în ea. El suspină prin suspinul ei şi plecă trist să îşi continue drumul propriei cunoaşteri, nu înainte de a-i spune că există un timp al tuturor lucrurilor. Doar să aştepte, de fapt nu să aştepte, ci să trăiască în continuare cu bucuria că lucrul pe care şi-l doreşte se şi întâmplă deja.
Gloria simți cum i se preling lacrimile.. apoi tresări speriată de absența lui David şi de prezența Lui, care se pare că asistase la tot.
– Te-a părăsit amorezul?
– Nu-mi place ironia ta!
– Altădată îți plăcea! Erai expertă în sarcasme!
– Oamenii se mai schimbă!
– Prostii! Nu se schimbă, Gloria. Nu uita, poți avea lumea la picioarele tale.
– Nu-mi pasă, pleacă! Pleacă odată! Nu exişti cu adevărat. Eşti o iluzie.
El începu să râdă în hohote, cu mare poftă, îi trimise un sărut de la distanță şi apoi plecă.
Gloria se duse la baie şi dădu drumul apei fierbinți. Se uită fix în oglindă şi îşi spuse că e pe cont propriu...  Deocamdată.