Cronica literară
Simona Vasilache
Facerea lumii
Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016
În fiecare despărțire a apelor e un praf de glorie şi covârşitoare singurătate, îndoială, zbuciumată luptă cu sine. Acestea, ştime ale neantului din care se rupe tot făcutul, sunt muzele dintotdeauna ale poeziei lui Gabriel Chifu. Ordonată pe ani şi volume, atent revăzută într-o antologie de autor, Papirus (poezii 1976-2015) – Editura Paralela 45, 2016, prefață de Dan Cristea, postfață de Răzvan Voncu –, lirica lui e o confesiune bine împăturită şi aruncată în calea potopului. Că e de lumină, că e de ani, de întâmplări cu o noimă greu de ghicit, de voci ale altora şi gânduri mereu abătute de iureşul lumii, şuvoiul adună şi risipeşte, în imagini închegate alternând cu descrieri ale căderii în gol, căile poeziei. Deznădejdea psalmistului, care se încrede fără să ştie dacă va fi crezut, şi râvna bietului scrib, înnegrind răbdător o foiță ce se sfărâmă se întâlnesc în acest univers poetic al temeiniciei supuse fragilității, al zvâcnirii învinse de oboseală, al frumuseții pierdute în moarte. Un antreu al tristeții, când încă speranța şi deznădejdea se înfruntă cu forțe relativ egale. În patruzeci de ani de poezie, din tensiunea ciocnirii lor nu se pierde nimic. Ceea ce se adaugă, treptat, este un corp mai palpabil al scânteilor de început, făcut din peisaje pe care poți să le recunoşti, din decocturi de întâmplări lăsate să cadă la fundul paharului cu care le sorbi, vrând-nevrând, dintr-o uşoară autocompătimire autoironică. Din reinterpretarea, în registru asumat prozaic, a unor teme la care ți-e şi frică să te gândeşti. De pildă, într-o oarecare vizită la mall a unor liceeni din anii noştri stă ghemuită veşnica poveste despre tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte: „între timp se întunecase, se făcuse lumină,/ răsărise iarba, plouase, bătuse soarele,/ venise ninsoarea, se pornise viscolul,/ înfloriseră pomii, căzuseră frunzele./ când a dat cu ochii de propriul său chip/ în oglinda dintr-o cabină de probă/ s-a speriat: era un tip cu fața căzută, cu părul albit,/ cu privirea împăienjenită şi care abia respira./ a dat s-o rupă la fugă spre şcoală. a deschis/ uşa mall-ului./ a ieşit. şi a observat cu stupoare că/ păşeşte în gol, în jur totul dispăruse,/ vântul şuiera distrugător,/ mall-ul stătea singur,/ o capsulă strălucitoare suspendată în vid.” (o vizită la mall). Golul şi plinul, desfătarea şi pustiul sunt, cum ştim fără să credem, a filei două fețe...
A despărți pe subiecte o poezie de coerența nerisipitoare a bătăilor inimii e oarecum nepotrivit. Cedez, totuşi, tentației, găsind în antologia lui Gabriel Chifu mai multe nuclee tematice. Unul ține de enigma ieşirii în lume a propriei ființe, de luarea în stăpânire a unui spațiu de câmpie văratică, răsfățându-se în soare, şi apoi a altor şi altor spații, de recunoaşterea, ca în basme, a propriilor părinți şi pe urmă a propriilor copii, uniți de aceleaşi întrebări şi de acelaşi omenesc nenoroc („misterul şi miracolul oamenilor au viață scurtă/ cât ține floarea de măr.” poemul tatălui, al fiului său şi al fiului fiului său; poemul tatălui). Întregind tema sinelui care se tot iscodeşte, e tema erotică. Văzută din fel de fel de unghiuri, de la pasiuni crude, la antracte tandre, ispitiri adiind a păcat, şi întristate mărturisiri ale ravagiilor timpului în carne. Rețin, spre sfidarea unei mode, că despre cele trupeşti nu se poate scrie decât frust, un singur poem: „tu câştigai orice război fără să tragi/ nici un foc de armă./ cu simpla ta prezență./ erai frumoasă, misterioasă./ trupul tău emana melodii ca marea,/ bănuiesc că aveai ascunse sub piele clavire./ erai provocatoare, răscolitoare,/ cum este în oraşul de provincie/ mirosul revărsat din teii în floare./ erai senzuală, neruşinată, lascivă şi fină/ ca petala albă de magnolie târzie.// iar acum ai plecat. Unde eşti?/ pe cine bandajezi cu mângâierile tale?/ cu trupul tău, grădina cui o dezgheți şi o-nfloreşti?/ şi patul cui îl faci să zboare?/ pe cine, pe cine duci până la stele?/ în mintea cui te-ai gravat,/ cine se îneacă în tine?// fără tine, m-am îmbolnăvit./ fără tine,/ cred că diamantul însuşi se sparge,/ iar cerul îşi pierde culoarea.” (tu câştigai orice război). Un psalm de taină eliberat de tentația omenească a blestemului.
E, apoi, o poezie a evenimentului care trece şi pe lângă, şi prin ființa poetului, om cu prieteni şi cu obligații, cu drumuri de nevoie şi superbe reverii urbane, în care nimic nu mai stă la locul lui, într-un decor de cutie cu surprize, cu aniversări şi gânduri amestecate, cu temeri mărunte şi fugitivă poftă de viață. Poemele reordonează existența care creşte, compensator, consolator, între paginile unei cărți însuflețite, unde seva se face lumină, energia clocotitoare a pământului ajunge diafană parte de cer. Din vechile legende cosmogonice rămân patru elefanți trişti, cărând o lume plată ca o carte. Ce se întâmplă în ea ține de convențiile romanului postmodern, sclipitor speculate în versuri. Biografia e cartea şi cartea e în bi(bl)ografie, citită, ca într-o trecere prin oglindă, de unicul ei personaj: „patru elefanți trişti trec pe un drum pustiu/ şi cară în spate lumea mea./ de fapt/ cară în spate o carte uriaşă/ în care sunt închis eu./ la pagina 2 mă prinde ploaia, înot într-un/ râu şi poate chiar mă înec./ la pagina următoare mă îndrăgostesc lulea./ un capitol după aceea o părăsesc/ mă părăseşte./ la pagina 101 îmi cade din inimă/ un vers negru şi totul se întunecă,/ se face noapte în plină zi./ la pagina 102 biserica e luată de vânt/ şi se pierde în zare./ la pagina 200..., habar n-am ce se întâmplă,/ pagina e albă, cartea se scrie/ pe măsură ce mă mişc în paginile ei.” (patru elefanți trişti trec pe un drum pustiu). Viața e o schemă stereotipă, iar nuanțele care fac diferența sunt şterse de uitare. Evenimente de răscruce – accidente, aşa-zicând, cu risc vital, pierderea iubirii ori a credinței sunt înşirate cu aparentă detaşare, de un scriitor ludic-indiferent. Recitite de acelaşi, închipuie ştiuta convenție a durerilor străine, auzite parcă de la alții. Ansamblul lumii ținându-şi echilibrul pe spinările elefanților purtați, la rându-le, de o țestoasă înghite micile detalii ale existențelor noastre. Consemnarea lor, totuşi, e o blândă sfidare a neantului.
Un neant de toată ziua, cu care poetul conviețuieşte fără frustrări şi fără iluzii e oaspetele obişnuit al celor mai multe aventuri ale sinelui. Pustiul, praful care se depune, aproape întotdeauna, pe inimă, ca pe o scândură oarecare, descris în imagini răscolitor-resemnate, pe cât de puternice, pe-atât de subtile („inima mea era acoperită de praf ca mobila dintr-o casă care nu mai e locuită” – treceau delirând biciclete fără memorie), sfârşitul, golul sunt categoriile negative ale unei căutări a lui Dumnezeu care se revendică, fără ostentație, de la psalmi. Însă nu întrebările în van sunt degetul de lumină cu care iscodeşte Gabriel Chifu întunericul îndoielilor. Dialogul omului fragil şi temător cu cel care ține toate răspunsurile curge firesc, elegant, ca şi cum între „râul de pământ” şi „râul de duh” nu s-ar ridica stăvilare. Discuției purtate cu sine, cu câteva prezențe din micul univers al sentimentelor semnificative şi, mai adesea, cu „peştele mai mare decât râul” i s-ar potrivi bine epitetele cu care-şi însoțeşte Arghezi cupa cu taine sfinte: întreagă, liniştită, solitară. Privirea poetului alunecă, mângâind lucruri şi fețe cunoscute, spre o fisură prin care poate evada, spre alte vârste, înainte şi înapoi, spre o altă formă, sublimată, a materiei, spre alte răspunsuri la aceleaşi, câteva, frământări. Experiențe comune sau teribile declanşează acest mecanism fără cusur al autoscopiei devenite artă poetică. Severitatea scrutării de sine, căutând permanent dovezi că e loc de o evoluție într-un alt registru, al renaşterii în lumină, nu e întrecută decât de justețea observațiilor despre „țara latină din Est”. Nu sunt multe poeme, în antologie, care să trimită explicit la regimul totalitar care a lăsat cicatrici greu de măsurat. Cele câteva, însă, precum salcia cu frunze negre, sau destin sunt capodopere ale expresivității aluzive, cuprinzând un mod profund nefiresc de viață în câteva detalii adânci, excelent alese.
Spre sfârşitul antologiei, care cuprinde şi câteva inedite, tonul este de notație, schițând în linii de forță suma simbolică a vârstelor şi patimilor, transformarea cvasi-fantastică a unui trup care fuge de neființă. Melancolia devine artificiu, inevitabila destrămare se acoperă de butaforie, introspecția irupe în poantă. Ironia e mai muşcătoare, ultim refugiu în lumea în care poeții au Dumnezeu tot atât cât bețivii. Imaginea unui înger gospodar, care strânge cu făraşul ultima dâră din ceea ce a fost odinioară poetul, încheie deambularea între cer şi pământ. Că-l va arunca pentru veşnicie, urmând un ideal romantic, sau că va face din el, sorescian şi postmodern, cine ştie ce alte ființe-arlechin, nu putem afla. Între unde credeai că vei merge şi unde, în definitiv, ai ajuns nu sunt decât regrete şi poezie.
Antologia stă în rama simbolică a unei îndelungate receptări critice şi în aceea, efectivă, a prefeței şi postfeței. Atât Dan Cristea, cât şi Răzvan Voncu remarcă mişcarea în cercuri a poeziei, într-o evoluție care nu se opreşte, decât ca bornă a unei selecții, la anul 2015, şi dualitatea, ciocnirea dintre teme care se opun, dar se şi cheamă una pe alta – lumină şi întuneric, fericire şi nefericire, unic şi multiplu. Amândoi criticii culeg, din poemele antologate, material pentru propriile mini-antologii, întemeindu-şi verdictul de mare poet pe selecții care nu seamănă. O dovadă în plus că antologia nu trebuie privită dintr-un unghi convenabil, pentru a-şi arăta valoarea. Răsfoită oricât de la întâmplare, dă seamă de harul şi truda unui poet de cursă lungă. Care nu trăieşte din talentul de tinerețe, ci reconfirmă, volum cu volum, locul pe care i l-au dat primele cronici ori premii.
În viața de toate zilele, poetul Gabriel Chifu este un om de o gentilețe care aproape că scuză orice concesie. Calitatea excepțională a Papirus-ului mă scuteşte să fac vreuna.
A despărți pe subiecte o poezie de coerența nerisipitoare a bătăilor inimii e oarecum nepotrivit. Cedez, totuşi, tentației, găsind în antologia lui Gabriel Chifu mai multe nuclee tematice. Unul ține de enigma ieşirii în lume a propriei ființe, de luarea în stăpânire a unui spațiu de câmpie văratică, răsfățându-se în soare, şi apoi a altor şi altor spații, de recunoaşterea, ca în basme, a propriilor părinți şi pe urmă a propriilor copii, uniți de aceleaşi întrebări şi de acelaşi omenesc nenoroc („misterul şi miracolul oamenilor au viață scurtă/ cât ține floarea de măr.” poemul tatălui, al fiului său şi al fiului fiului său; poemul tatălui). Întregind tema sinelui care se tot iscodeşte, e tema erotică. Văzută din fel de fel de unghiuri, de la pasiuni crude, la antracte tandre, ispitiri adiind a păcat, şi întristate mărturisiri ale ravagiilor timpului în carne. Rețin, spre sfidarea unei mode, că despre cele trupeşti nu se poate scrie decât frust, un singur poem: „tu câştigai orice război fără să tragi/ nici un foc de armă./ cu simpla ta prezență./ erai frumoasă, misterioasă./ trupul tău emana melodii ca marea,/ bănuiesc că aveai ascunse sub piele clavire./ erai provocatoare, răscolitoare,/ cum este în oraşul de provincie/ mirosul revărsat din teii în floare./ erai senzuală, neruşinată, lascivă şi fină/ ca petala albă de magnolie târzie.// iar acum ai plecat. Unde eşti?/ pe cine bandajezi cu mângâierile tale?/ cu trupul tău, grădina cui o dezgheți şi o-nfloreşti?/ şi patul cui îl faci să zboare?/ pe cine, pe cine duci până la stele?/ în mintea cui te-ai gravat,/ cine se îneacă în tine?// fără tine, m-am îmbolnăvit./ fără tine,/ cred că diamantul însuşi se sparge,/ iar cerul îşi pierde culoarea.” (tu câştigai orice război). Un psalm de taină eliberat de tentația omenească a blestemului.
E, apoi, o poezie a evenimentului care trece şi pe lângă, şi prin ființa poetului, om cu prieteni şi cu obligații, cu drumuri de nevoie şi superbe reverii urbane, în care nimic nu mai stă la locul lui, într-un decor de cutie cu surprize, cu aniversări şi gânduri amestecate, cu temeri mărunte şi fugitivă poftă de viață. Poemele reordonează existența care creşte, compensator, consolator, între paginile unei cărți însuflețite, unde seva se face lumină, energia clocotitoare a pământului ajunge diafană parte de cer. Din vechile legende cosmogonice rămân patru elefanți trişti, cărând o lume plată ca o carte. Ce se întâmplă în ea ține de convențiile romanului postmodern, sclipitor speculate în versuri. Biografia e cartea şi cartea e în bi(bl)ografie, citită, ca într-o trecere prin oglindă, de unicul ei personaj: „patru elefanți trişti trec pe un drum pustiu/ şi cară în spate lumea mea./ de fapt/ cară în spate o carte uriaşă/ în care sunt închis eu./ la pagina 2 mă prinde ploaia, înot într-un/ râu şi poate chiar mă înec./ la pagina următoare mă îndrăgostesc lulea./ un capitol după aceea o părăsesc/ mă părăseşte./ la pagina 101 îmi cade din inimă/ un vers negru şi totul se întunecă,/ se face noapte în plină zi./ la pagina 102 biserica e luată de vânt/ şi se pierde în zare./ la pagina 200..., habar n-am ce se întâmplă,/ pagina e albă, cartea se scrie/ pe măsură ce mă mişc în paginile ei.” (patru elefanți trişti trec pe un drum pustiu). Viața e o schemă stereotipă, iar nuanțele care fac diferența sunt şterse de uitare. Evenimente de răscruce – accidente, aşa-zicând, cu risc vital, pierderea iubirii ori a credinței sunt înşirate cu aparentă detaşare, de un scriitor ludic-indiferent. Recitite de acelaşi, închipuie ştiuta convenție a durerilor străine, auzite parcă de la alții. Ansamblul lumii ținându-şi echilibrul pe spinările elefanților purtați, la rându-le, de o țestoasă înghite micile detalii ale existențelor noastre. Consemnarea lor, totuşi, e o blândă sfidare a neantului.
Un neant de toată ziua, cu care poetul conviețuieşte fără frustrări şi fără iluzii e oaspetele obişnuit al celor mai multe aventuri ale sinelui. Pustiul, praful care se depune, aproape întotdeauna, pe inimă, ca pe o scândură oarecare, descris în imagini răscolitor-resemnate, pe cât de puternice, pe-atât de subtile („inima mea era acoperită de praf ca mobila dintr-o casă care nu mai e locuită” – treceau delirând biciclete fără memorie), sfârşitul, golul sunt categoriile negative ale unei căutări a lui Dumnezeu care se revendică, fără ostentație, de la psalmi. Însă nu întrebările în van sunt degetul de lumină cu care iscodeşte Gabriel Chifu întunericul îndoielilor. Dialogul omului fragil şi temător cu cel care ține toate răspunsurile curge firesc, elegant, ca şi cum între „râul de pământ” şi „râul de duh” nu s-ar ridica stăvilare. Discuției purtate cu sine, cu câteva prezențe din micul univers al sentimentelor semnificative şi, mai adesea, cu „peştele mai mare decât râul” i s-ar potrivi bine epitetele cu care-şi însoțeşte Arghezi cupa cu taine sfinte: întreagă, liniştită, solitară. Privirea poetului alunecă, mângâind lucruri şi fețe cunoscute, spre o fisură prin care poate evada, spre alte vârste, înainte şi înapoi, spre o altă formă, sublimată, a materiei, spre alte răspunsuri la aceleaşi, câteva, frământări. Experiențe comune sau teribile declanşează acest mecanism fără cusur al autoscopiei devenite artă poetică. Severitatea scrutării de sine, căutând permanent dovezi că e loc de o evoluție într-un alt registru, al renaşterii în lumină, nu e întrecută decât de justețea observațiilor despre „țara latină din Est”. Nu sunt multe poeme, în antologie, care să trimită explicit la regimul totalitar care a lăsat cicatrici greu de măsurat. Cele câteva, însă, precum salcia cu frunze negre, sau destin sunt capodopere ale expresivității aluzive, cuprinzând un mod profund nefiresc de viață în câteva detalii adânci, excelent alese.
Spre sfârşitul antologiei, care cuprinde şi câteva inedite, tonul este de notație, schițând în linii de forță suma simbolică a vârstelor şi patimilor, transformarea cvasi-fantastică a unui trup care fuge de neființă. Melancolia devine artificiu, inevitabila destrămare se acoperă de butaforie, introspecția irupe în poantă. Ironia e mai muşcătoare, ultim refugiu în lumea în care poeții au Dumnezeu tot atât cât bețivii. Imaginea unui înger gospodar, care strânge cu făraşul ultima dâră din ceea ce a fost odinioară poetul, încheie deambularea între cer şi pământ. Că-l va arunca pentru veşnicie, urmând un ideal romantic, sau că va face din el, sorescian şi postmodern, cine ştie ce alte ființe-arlechin, nu putem afla. Între unde credeai că vei merge şi unde, în definitiv, ai ajuns nu sunt decât regrete şi poezie.
Antologia stă în rama simbolică a unei îndelungate receptări critice şi în aceea, efectivă, a prefeței şi postfeței. Atât Dan Cristea, cât şi Răzvan Voncu remarcă mişcarea în cercuri a poeziei, într-o evoluție care nu se opreşte, decât ca bornă a unei selecții, la anul 2015, şi dualitatea, ciocnirea dintre teme care se opun, dar se şi cheamă una pe alta – lumină şi întuneric, fericire şi nefericire, unic şi multiplu. Amândoi criticii culeg, din poemele antologate, material pentru propriile mini-antologii, întemeindu-şi verdictul de mare poet pe selecții care nu seamănă. O dovadă în plus că antologia nu trebuie privită dintr-un unghi convenabil, pentru a-şi arăta valoarea. Răsfoită oricât de la întâmplare, dă seamă de harul şi truda unui poet de cursă lungă. Care nu trăieşte din talentul de tinerețe, ci reconfirmă, volum cu volum, locul pe care i l-au dat primele cronici ori premii.
În viața de toate zilele, poetul Gabriel Chifu este un om de o gentilețe care aproape că scuză orice concesie. Calitatea excepțională a Papirus-ului mă scuteşte să fac vreuna.