Iubiri şi trădări

 Oferind cititorului altceva decât surpriza unui subiect neaşteptat, chiar şocant, însă excelent stăpânit la nivelul tehnicilor narative, aşa cum procedase în romanul Un gest de iubire (The People’s Act of Love – 2005) şi distanțându-se, de asemenea, şi de accentele emoționale ce caracterizau Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent – 2008), James Meek are curajul de a adopta, în cea mai recentă carte a sa, Invaziile inimii (The Heart Broke In), nu numai o tematică ce a fost pusă în legătură cu cea consacrată de proza victoriană, ci şi de a se raporta la modele literare reprezentate de marii realişti ruşi, în primul rând opera lui Tolstoi.
Considerat de exegeți „un veritabil thriller moral”, acest roman, apărut în anul 2012 (frumos, adesea alert şi de fiecare dată expresiv tradus în româneşte de Carmen Toader!), deconcertează la prima vedere prin numărul mare de pagini (peste cinci sute!), însă cititorul constată rapid că lectura îl ține cu sufletul la gură şi, mai mult decât atât, îl provoacă să mediteze asupra multor aspecte esențiale ale societății contemporane. Căci, apropiindu-se de formula cunoscută a romanului de familie (care rămâne nivelul cel mai evident al textului), autorul vorbeşte, direct sau aluziv, despre adevăr şi minciună, despre fidelitate şi trădare, despre nepăsare şi indiferență. Toate în cadrul unei țesături de fire narative doar aparent complicate, însă care se clarifică spre final într-o manieră oarecum dickensiană, dar condimentată din plin cu notele ironiei postmoderne şi, deopotrivă, cu cele ale umorului negru ori chiar cu tuşe de sarcasm amar ce atinge fundamentele lumii în care trăim. O lume dominată de fascinația pentru imaginea oferită de televiziune şi de „show”-urile de succes de pe micul ecran, de puterea presei (cam prea adesea aplecate doar spre scandalul ieftin!), de dorința de afirmare cu orice preț, chiar şi cu acela al trădării celor mai apropiate ființe. Cu toate acestea, romanul nu devine niciodată simplă satiră socială, şi nici experiment narativ gratuit; iar dacă Meek a fost comparat uneori cu Ian McEwan pentru arta de a combina planurile narative şi a le îndrepta spre un final ce îndeamnă la meditație, ori cu Jeffrey Eugenides sau cu Jonathan Franzen datorită dinamismului acțiunii, ori chiar cu Don DeLillo pentru experimentele la nivel lingvistic şi pentru soluțiile găsite pentru o cât mai eficientă funcționare a dialogului, Invaziile inimii demonstrează şi că, dincolo de orice posibile influențe sau apropieri, fie ele şi înrudiri tematice, autorul reuşeşte, în cele mai bune fragmente, să fie cu adevărat el însuşi.
Totul porneşte de la un soi de pretext – foarte bine găsit! – care spune multe despre strălucitoarea lume a „show-biz”-ului şi a televiziunii. Căci Ritchie Shepherd, celebrul producător al unei emisiuni de succes şi fost star rock, pierde telefonul mobil pe care-l foloseşte pentru a vorbi cu iubita sa adolescentă. Asta n-ar fi nimic şi situația s-ar putea rezolva cu uşurință, nu-i aşa?... Dar Ritchie e căsătorit! Dar acelaşi Ritchie are şi doi copii cărora doreşte să le fie un model – şi nu doar în plan artistic! Dar iubita sa e minoră şi, mai mult decât atât, a cunoscut-o tocmai în cadrul show-ului TV pe care-l realizează! Deci, cam multe „dar”-uri... Pe care, ca să le rezolve, Ritchie ajunge în stare de (aproape) orice şi, pentru a-şi salva imaginea, nu va mai ține seama nici măcar de legăturile de familie. Aşa că, atunci când administratorii unui site axat pe descoperirea secretelor murdare din lumea celebrităților îl anunță că povestea lui de iubire extraconjugală – cu repercusiuni penale!... – va fi făcută publică, Ritchie trebuie să aleagă: sau căsnicia lui se va duce de râpă şi va fi expus ruşinii, sau va trăda un secret al surorii sale, Bec. Aceasta este – şi se vede cu claritate imediat ce personajul apare în paginile cărții – tot ceea ce fratele ei nu va reuşi niciodată să fie: adică, o persoană de încredere, cu principii ferme (pe care încearcă să le şi respecte, nu doar să le propovăduiască). Şi o cercetătoare de prestigiu în domeniul medical, căci e pe cale să descopere un vaccin împotriva malariei, neezitând ca, pentru a-l testa şi a-i verifica toate efectele secundare, să se supună ea însăşi experimentului, injectându-şi un parazit care ar putea vindeca temuta boală, dar care îi provoacă tulburări de vedere. Numai că, surpriză, în cadrul acestei existențe dedicate aproape în totalitate ştiinței, există câteva fisuri. În primul rând că Bec făcuse imprudența de a intra, cu ceva timp în urmă, într-o relație cu Val Oatman, tocmai cel care, părăsind lumea presei (de scandal...) în care se afirmase (dar părăsind-o în urma crizei nervoase pe care i-o provoacă faptul că intelectuala Bec decide să-l părăsească!), înființează numitul site („Fundația Morală”) care-l şantajează pe Ritchie. Şansa lui Bec constă în descoperirea marii iubiri alături de Alex, fost membu al trupei rock a fratelui ei, acum cumințit şi devenit om de ştiință, numai că nici aici lucrurile nu-s perfecte: Alex doreşte cu disperare un copil pe care cei doi nu reuşesc să-l aibă, iar de aici textul romanului devine şi palpitanta epopee a unui cuplu aflat în căutarea fericirii şi a modului în care să ajungă cu adevărat să aibă sentimentul apartenenței la o comunitate cu care să poată împărtăşi acelaşi set de valori.
Experiența jurnalistică a lui James Meek – care a fost, se ştie, corespondent de presă în diferite şi fierbinți zone ale Globului (Moscova, Kiev, Kabul) – se vădeşte, în Invaziile inimii, în descrierile pe care le face, cu naturalețe şi o perfectă cunoaştere, de fiecare dată, a detaliului caracteristic din locurile unde plasează acțiunile prin care trec personajele. Astfel, de la universul citadin londonez la regiunile defavorizate din Tanzania, scriitorul demonstrează că, din punctul de vedere al capacității de surprindere a atmosferei specifice şi al adecvării reacțiilor umane la mediul înconjurător, stăpâneşte pe deplin materialul – şi mijloacele narative utilizate, convins că „nu există reguli pentru a scrie un roman, în afara încercării de a scrie cât mai bine”, după cum se exprima el însuşi. Accentele de satiră socială sunt completate cu ironia fină, iar punctele de vedere diferite ale personajelor sunt foarte bine evidențiate – grăitoare fiind filosofia de viață a lui Ritchie, cel care nu regretă că îşi înşeală soția decât după ce ea descoperă acest lucru, având un rar talent de a-şi transforma, cel puțin pentru ca bruma sa de conştiință să poată dormi liniştită, toate defectele (iar acestea nu-s deloc puține!) în potențiale virtuți...
Ceea ce aduce cu totul nou acum James Meek e un neaşteptat şi îndrăzneț experiment la nivelul structurării discursului romanesc. Şi anume, îndepărtarea de toți potențialii precursori britanici şi detectarea unei surse de inspirație viabile din punct de vedere estetic în literatura realistă rusă. Şi nu doar în opera lui Tolstoi, ci, pe alocuri, dacă avem în vedere încercările de a surprinde şi de a trata cât mai convingător adâncimile abisale ale sufletelor eroilor săi, în romanele dostoievskiene. Pe de altă parte, nu putem pierde din vedere latura accentuat morală a textului de față, care priveşte situațiile dramatice, groteşti sau comice în care se găsesc personajele ca şi cum ar face-o cu ochii (şi din perspectiva!) marii literaturi a secolului al XIX-lea. Căci, deşi totul pare a se situa – desigur, doar până la un punct – pe tărâmul epocii contemporane a aparențelor strălucitoare, romanul acesta dezvăluie, pe parcurs, că este şi o profundă meditație asupra timpului, asupra efectelor trecerii sale peste ființa umană, asupra valorilor familiei ori a crizei acestora într-o lume ce dă senzația că e, mai mereu, lipsită de un fundament moral. Mijloacele prin intermediul cărora scriitorul rezolvă toate aceste tensiuni şi aparente contradicții țin de tehnica suspansului bine dozat şi de întrebările subtextuale pe care Meek le induce cititorului: Oare va scăpa Ritchie de amenințarea de a fi dat în vileag? Cum va reacționa Bec atunci când va afla cum a fost trădată şi, mai ales, de către cine? În acest fel, ceea ce ar fi putut să devină simplă şi aridă dezbatere (pseudo)etică, se transformă, în Invaziile inimii, în substanțială interogație cu privire la resorturile pe care ființa umană le găseşte – de care are absolută nevoie – pentru a putea trăi într-o lume aflată sub ocrotirea divină sau, dimpotrivă, care se vede complet lipsită de aceasta. În fond, Meek redescoperă alături de fiecare cititor în parte răspunsuri multiple la întrebările care-l frământau şi pe Huck Finn, extraordinarul personaj al lui Mark Twain: La ce-ți foloseşte să faci bine într-o lume în care cu toții fac rău? Sau, dimpotrivă cum poți, totuşi, să continui să doreşti să faci bine într-un astfel de univers, în care e mai convenabil – şi mereu mult mai simplu – să faci rău?
Numai că, dacă literatura victoriană, modelul lui Meek în acest sens, evidenția întotdeauna rolul şi locul providenței şi al credinței religioase, epoca zilelor noastre, dominată, aşa cum este, de confuzia valorilor (căci e vorba, după cum spune Meek însuşi, despre „a post-God world”), trebuie să-şi caute, iar şi iarăşi, posibilele puncte de reper şi surse dătătoare de stabilitate. E ceea ce face şi James Meek în romanul acesta, demonstrând, pe urmele lui Tolstoi, al cărui roman Anna Karenina se întrevede, ca subtext simbolic, în unele dintre fragmentele esențiale, că, dacă toate familiile fericite sunt la fel, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei... Dar şi că, încercând să facă bine cu orice riscuri şi asumându-şi, astfel, şi eventuala (foarte posibila!) suferință, unele personaje din Invaziile inimii transformă bunătatea şi căldura umană în cel mai potrivit antidot în fața ipocriziei şi a oricărei dogme cu pretenții moralizatoare. Dovadă, dacă mai era nevoie (şi oricât de pretențios ar putea să sune această afirmație!), că ceea ce contează cu adevărat în viața fiecărui om e dragostea.