Binele mediocru al căsătoriei sau ne-Fericitul Augustin

 Există voci care-l apropie ori chiar îl situează pe Sfântul Augustin în spațiul filosofiei. Sunt elemente de formă în scrierile sale care duc la o astfel de concluzie, alteori şi de conținut. Eugen Munteanu, de exemplu, în notele la Confesiuni, pe care a tradus-o în limba română, face simpla observație asupra abundenței enunțurilor interogative în anumite secțiuni ale lucrării. Textul, cu întrebările, pasajele ritmate, jocurile de cuvinte trădează natura retorică a autorului şi rostul mărturisirii sale de a fi comunicată, citită cu voce tare, nu în gând(1). Mai categoric, Eugen Simion îl numeşte pe Augustin „filosof” şi precizează faptul că spovedania lui e susținută de argumente de ordin speculativ. Confesiunea augustiniană este o reflecție metafizică, de exemplu paginile dedicate memoriei şi temporalității, precum şi o istorie a spiritului de la începutul creştinismului(2).
Recunosc, mi-ar fi plăcut ca Augustin să rămână filosof, doar filosof. Din păcate, nu a fost să fie! Iar argumentele de mai sus sunt poate juste până la un punct. Este aproape imposibil ca o activitate practicată îndelung să nu se întrevadă deloc în „omul nou” care a devenit după convertirea la creştinism. Dar datele de fond sunt religioase. Nu felul de a spune e important, ci tribulațiile sufleteşti la care Augustin este supus sub presiunea păcatelor, ceea ce este obligat să nu ascundă, să expună. Nu faptul că scrie despre temporalitate, printre altele, este relevant, ci acela că o face pe fondul credinței, care implică dorința neobişnuită de a părăsi ordinea temporală pentru ceva „mereu prezent”. Pe de altă parte, discursul filosofic şi cel religios sunt în cele din urmă căi alese de omul situat pe calea spiritului, ambele reflectă nevoia de spiritualitate şi nu pot fi ca atare radical separate. Mai mult, considerațiile filosofice pot fi luate ele însele ca expresii ale credinței, atâta timp cât sunt autentic trăite.
Dar ceea ce vreau să spun cu adevărat, dincolo de forma aceasta „oficială”, ne-subiectivă în care încerc să iau apărarea credinței Fericitului Augustin, este că orice convertire, oricât de „din inimă” făcută, rămâne în raza nefastei suspiciuni. Astfel încât, oricât de aproape de textele divine ar rămâne cu interpretarea Augustin, cuvintele lui tot trag după ele, ca pe o umbră, îndoiala. Pe scurt, nu pot să-l citesc serios decât dacă nu-l iau cu totul în serios.
Şi dacă pe Augustin din Confesiuni l-am iubit, în primul rând pentru că, prin ea, a deschis calea interiorității, care atât mă preocupă, ca un fir marginal, secundar, dar totuşi existent în istoria filosofiei, pe cel din Despre folosul căsătoriei. Despre căsătorie şi poftă păcătoasă(3) l-am compătimit. Într-un fel, am descoperit un Augustin „mai catolic decât Papa”, care nu mi-a picat tare bine.
Mi-am luat cartea doar ca să citesc despre un subiect care nu mă interesează deloc. Voiam să văd cum scrie Augustin despre o problemă care nu mă preocupă. Uneori un exercițiu ca acesta este benefic. Nu ştiu exact de ce, nu mă întrebați. Însă lectura nu m-a plictisit, ci m-a amuzat mai curând, când nu m-a întristat. Desigur, nu e amuzant că „mesajul” e foarte actual (deşi este scrisă între 419-421), încât pare că timpul nu şi-a permis să intervină într-o problemă atât de „legală”. Dar un ochi profan cum e al meu nu poate lua Taina căsătoriei cu atâta seriozitate câtă i-ar fi poate necesară. Iar aşa privit, efortul lui Augustin devine aproape inutil. Biserica ne dă şi astăzi argumentele augustiniene, sau altele asemănătoare, chiar dacă nici măcar nu le mai ascultăm, şi nici în momentul cununiei religioase nu le dăm importanța cuvenită. Adevărurile asupra căsătoriei au rămas actuale „la nivelul literei”, dar ele nu se mai privesc în timpurile noastre în oglindă. Într-un fel, aşa trebuie să fie. În alt fel, nu e chiar un subiect de care să râzi.
Şi totuşi... cu inocența unui copil, căci aşa mi-am propus să citesc cartea, mi-am pus în timpul lecturii multe întrebări. Pentru că zecile de argumente, zecile de nuanțe, de completări, mi s-au părut zadarnice din perspectiva „neîmpovărată” a iubirii, cea dintotdeauna. De ce atâta scandal de la un măr? Dacă pofta trupească e lucru rău, de ce există dorința? Ca să faci copii? Pentru asta nu ar fi suficient să îți doreşti să-i ai? Instinctul animalic e cu totul altceva decât dorința apropierii din iubire. Şi dacă tot înfrânarea e mai bună, cum susține Fericitul, atunci nu mai bine rămâi fecioară, ascet sau pur şi simplu necăsătorit? Măcar ai mai puține tentații, eşti mai ferit de a cădea în păcat decât dacă dormi în acelaşi pat cu un bărbat, respectiv o femeie. Augustin are însă răspuns, căci el iubeşte înfrânarea. Numai pentru cei care nu se pot înfrâna recomandă căsătoria. Şi cum natura noastră este desfrânată, aşa căsătoria a ajuns „legală”.
Oricum ai lua-o, căsătoria este numai un bine mediocru. Chiar dacă e legătura socială firească dintre bărbat şi femeie, care pare că te scapă de povara păcatului, care te lasă să te împreunezi cu scopul „oficial” de a face copii, totuşi nu e la fel de virtuoasă precum înfrânarea. Cu toate că foloasele ei sunt trei: naşterea de prunci, devotamentul soților şi Taina, e de preferat asceza. Căsătoria te ajută, prin procreare, să faci dintr-un rău, care e pofta trupească, ceva bun. Dar soții se pot apropria şi în absența scopului numit, pentru că e mai bine să consumi „nevoia” de păcat în familie, decât prin adulter. Trupul femeii e al bărbatului ei, trupul soțului, al soției. Aşadar, devotamentul înseamnă datorie trupească. Sună extraordinar! O societate sănătoasă este aceea de oameni căsătoriți, în care răul devine „legal” şi, prin urmare, bun. Chiar dacă o soție nu poate avea copii, ea nu trebuie părăsită. Iată Taina Căsătoriei! Singur adulterul poate să o rupă. Cumulat, ai de ales între două rele, desfrâul în sânul familiei sau adulterul. Augustin optează pentru primul rău, care i se pare ceva mai mic.
Şi iată cum, toate argumentele acestea contra firii umane au sufocat iubirea în tot atâtea secole de istorie a omenirii! Îmi închipui o lume liberă de adevărurile Bisericii. Cred că oamenii, femei şi bărbați deopotrivă, ar fi fost mult mai fericiți fără inculcarea poverii păcatului, şi în lăuntrul căsătoriei, şi în afara ei. Şi liberi să se iubească şi trupeşte precum sufleteşte, nici răul nu ar mai fi avut o față aşa de tragică. În sfârşit, multe ar mai fi de spus... Îmi pare totuşi rău că o minte ca Augustin (să fi crezut el în ce a scris?) a contribuit, chiar dacă mai blând şi mai nuanțat decât alții, la înstăpânirea unor adevăruri atât de străine omului din om. Atât!