Teritoriile "secrete" ale literaturii române

Parcurgând Istoria secretă a literaturii române de Cornel
Ungureanu, cititorul grăbit ar putea fi dezamăgit. Secretele
anunțate în titlu nu sunt chiar atât de spectaculoase şi nici din cale
afară de multe. Dar despre ce fel de secrete e vorba? Nu latura de
senzațional pe care o adăposteşte făptura scriitorilor e în prim-plan, chiar
dacă istoricul literar aşază un accent apăsat asupra eului diurn (fără să-l
defavorizeze, însă, pe cel profund). Meritul cărții lui Cornel Ungureanu e
de a schimba unghiul de percepție a fenomenului literar, de a pune între
paranteze câteva durabile poncife ale receptării, de a recupera fețe inedite
ale textelor, de a revela dedesubturi şi de a dezamorsa ambiguități, privind
în chip cu totul nou o operă, un scriitor, o epocă literară. Revalorizare,
reevaluare, restituire. Acestea sunt mecanismele critice care susțin
demersul lui Cornel Ungureanu. Titlurile capitolelor sunt, în sine,
revelatorii şi incitante, fie că ne gândim la V. Voiculescu – viața şi
supraviețuirea, N. Steinhardt, între ispitele literaturii şi cele ale credinței,
Jurnale, jurnale, jurnale, Generația ezoterică, Ieşirea din subterană, G.
Călinescu în “era nouă”. Un profesor pentru toate anotimpurile sau la
Bacovia: ofertele subteranei şi Arta paricidului la români. Pe de altă
parte, în Istoria secretă a literaturii române, Cornel Ungureanu
întreprinde şi un efort de resituare a valorilor, din perspectiva geopoliticii
literare, trasând o hartă coerentă a raporturilor dintre Centru şi Provincie
şi, implicit, reevaluând potențialitățile şi şansele estetice ale
“marginalității”. Din acest unghi, criticul desenează, cu adevărat, un
contur nou şi credibil al geografiei literare româneşti, reliefând influențe
şi confluențe, conjuncții şi disjuncții, demontând prestigii, luminând
penumbre şi reinterpretând relieful unor opere literare ştiute dintotdeauna.
Cornel Ungureanu recurge, însă, în cartea sa, şi la o repunere în discuție a
canonului literar. Revelează, adică, dimensiuni noi ale unor scriitori de
rang secund („Nu ne-am ocupat, în această carte, de momentele, autorii,
cărțile aflate mai tot timpul sub reflectoarele istoricilor, ale criticilor, ale
cărților de învățătură: manuale, compendii, istorii literare”). Dan C.
Mihăilescu are dreptate când afirmă că ”rostul acestui amețitor amalgam
de nume, titluri, epoci, stiluri şi informații cvasiconfidențiale este de a
cotrobăi în zonele de penumbră ale istoriei literare, de a risipi cețurile ce
acoperă anumite zone, idei şi destine scriitoriceşti, fie că este vorba de
tabuuri etnopsihologice ori sexuale, fie de resentimente religioase, jocuri
strategice la două capete, puseuri xenofobe, rasiale sau paricide (în
efigie)”. Tehnica la care recurge adesea istoricul literar e aceea a
corelațiilor, a asocierilor, a recontextualizărilor şi situărilor “față în față” a
unor scriitori (Eliade şi Mihail Sebastian, de pildă). Toate acestea ne
conduc la imaginea unei literaturi cu un relief contosionat, în care luminile
şi umbrele, zonele de mister şi cele de intens apolinism se întretaie, iar
cuvintele-cheie, sugestiv reiterate, sunt dezrădăcinare, drum, răscruce,
întâlnire, hotare. Cornel Ungureanu ne oferă, în fond, o recitire credibilă
şi incitantă a literaturii române din perspectiva unor chei şi oferte de
lectură critică inedite, ce caută să recupereze, cum scrie autorul “opere
uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizați,
din absența mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre
postmoderne, postcoloniale, postcomuniste ş.a.m.d.”. Rezultatul unei
astfel de relecturi e o carte vie şi dinamică, densă şi delectabilă, în care
pasiunea detaliului intens focalizat şi vocația sintezei fac, într-un fel, corp
comun cu o curiozitate inepuizabilă. (Iulian BOLDEA)