Un ultim mesaj al avangardei

 Vorbim aici despre două personaje al unei cărți, ba nu! de trei, fiindcă editorul (iar aici, avem în el, în editor, una dintre personalitățile remarcabile a lumii artelor!), deci, editorul este o verigă la fel de importantă ca şi eroul cărții, la un loc cu autorul acesteia. Lor li se alătură, normal, firesc şi cât se poate de natural, obiectul, lucrul, produsul cultural, care, nota bene, nu e o carte obişnuită, normală. Nu stai la birou s-o citeşti. Nici n-o răsfoieşti în metrou sau în sala de aşteptare la stomatolog. Este un obiect greu (şi la propriu, şi la figurat!), o masă de imagini, un album-carte, un caleidoscop (vă mai aduceți aminte „jucăria” aceea magică din copilărie, în care cioburile colorate – privite în lumină, prin oglinzi – realcătuiau lumea în forme geometrice spectaculoase?). Dar un caleidoscop cu file, nu cu lentile… Pentru a nu prelungi însă aşteptarea cititorului, să purcedem la a ridica, treptat, vălul misterului. O luăm, aşadar, în răspăr. Recurgem la un raccourci. Albumul se numeşte Suprapuneri (?berlagerungen) şi a apărut la Editura BRUMAR, la finele anului 2015 şi lansată în luna februarie a acestui an, la Cărtureşti. Acest spectaculos volum – fiindcă aspectul impecabil, imprimarea de excepție, calitatea grafică şi, nu în cele din urmă, conținutul, țin, fără îndoială, de spectaculos – îl are ca editor pe dl. Georg Lecca (München), unul dintre cei mai cunoscuți şi respectați colecționari de artă şi, totodată, un sprijinitor sensibil şi extrem de generos a sute de proiecte culturale aparținând unor talentați artişti români. Continuăm cu cel (sau cea!) care a scris cartea, în persoana d-nei Ileana Pintilie, venerabil istoric şi critic de artă, profesor la Facultatea de Arte a Universității de Vest din Timişoara. Domnia-sa este autoare a numeroase studii şi articole despre arta modernă şi contemporană românească, precum şi central-europeană, apărute în volume, cataloage şi reviste de specialitate din țară şi străinătate. Şi, nu în ultimul rând, este unul dintre cei mai aplicați şi competenți specialişti în arta ascunsă (să-i zicem subterană, subversivă, acționistă etc.) a anilor ’60-’90, din timpul dictaturii comuniste în România. Şi care, printre altele, a mai scris, în 2010, o carte, Drumuri la răscruce, despre acelaşi subiect: Ştefan Bertalan. Şi, cu asta, ajungem la „subiect”. Ştefan Bertalan, născut 1930, Răcăştia, Hunedoara – mort 2014, Timişoara. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” – Cluj, în 1962, în acelaşi an începându-şi cariera de profesor la Liceul de Arte Plastice din Timişoara. Între anii 1970 şi 1981, este lector universitar la Facultatea de Construcții. Este unul dintre primii adepți şi promotori ai curentelor neo-avangardiste, inovatoare din Banat şi din România. Este, de asemenea, fondatorul şcolii de design şi de artă experimentală din Timişoara şi din România. Este co-fondator al Grupului 111 (1966-1969, împreună cu Roman Cotoşman şi Constantin Flondor), primul grup experiental din România. Între anii 1970-1980, a fost membru al celebrului grup avangardist Sigma 1 (împreună cu Constantin Flondor, Doru Tulcan, Elisei Rusu, Ioan Gaiță şi Lucian Codreanu). Începând din anul 1964, a fost membru al Filialei Timişoara a UAP. A avut numeroase participări la saloane oficiale, la expoziții de grup şi colective în țară: Timişoara (1962–1979), Bucureşti (1968 –1979), Milano (Italia) 1968, Nürnberg (Germania) 1969, Oslo (Norvegia) 1969, Novi Sad (Iugoslavia) 1969, Edinburg (Marea Britanie) 1970. E reprezentat în colecții de stat şi particulare din România. Activitatea didactică a lui Ştefan Bertalan s-a desfăşurat pe o lungă perioadă de timp la Liceul de Artă din Timişoara, devenit principalul laborator experimental, în care profesorii-artişti îşi puneau în aplicare ideile novatoare, dar şi la Facultatea de Arhitectură din Timişoara, unde prezența lui a influențat în mod decisiv generații întregi de viitori arhitecți. În cadrul acestor cursuri, Ştefan Bertalan a realizat împreună cu studenții acțiunile sale, deosebit de importante pentru arta românească a deceniului 7-8: „O duminică plastică. Spectacol pentru publicul parcului” (1977) şi „Leonardo. Spectacol pentru publicul parcului” (1978), ambele conținând atât amenajarea unui ambient artistic în parcul central, cât şi happening-uri la care au participat şi studenții. Iar, dacă mai târziu, în urma prezentării la Pavilionul României în cadrul Bienalei de Arhitectură de la Veneția (1966), s-a vorbit despre o şcoală de arhitectură timişoreană, acest lucru se datorează fără îndoială şi influenței formative a profesorului Ştefan Bertalan. În 1986, a emigrat în Germania, pentru ca, după 26 de ani de exil, să se întoarcă în România, în 2012. Unde, peste doi ani, s-a şi stins, la 84 de ani, după o grea suferință. Paranteză: L-am cunoscut în 2009, la lansarea unei cărți extraordinare, Cel ce se pedepseşte singur (închinată unui grup de trei personaje tragice: Ştefan Bertalan, Florin Mitroi şi Ion Grigorescu), odată cu vernisarea unei expoziții bulversante, la Galeria Curtea Veche. Autoportrele lor – mai elocvente decât orice autobiografie scrisă – erau imaginea unor solilocvii zguduitoare. Toți trei refuzați ai „epocii de aur” – atinşi de un blestem al agresiunii, de o fragilitate şi de o nesiguranță ce i-au hărțuit permanent în viață. Şi în fața cărora, unica rațiune de a rezista, de a se pune la adăpost, a fost, paradoxal, aceea de a se autopedepsi, prin experimente atroce. Bertalan se grafiază singur cu capul înfăşurat într-o rețea de sârmă şi la gură cu un lacăt (ori, într-un splendid cărbune, urlând de durere, amintind, prin dramatism, de „Strigătul” lui Edvard Munch!). Mitroi se uită insidios, cu o atracție morbidă irepresibilă, spre un cuțit (de altfel, seria personajelor sale este permanent „acomodată” cu felurite instrumente tăioase, bardă, topor etc., pe care le „poartă” fie în spate, fie în piept, fie în cap!). În vreme ce fotografia-simbol a lui Ionică Grigorescu (cel mai dispersat dintre cei trei, producător nu doar de imagine – film, grafică, fotografie – ci şi de scriitură, happening, performance sau activism civic!), este cea în care se înfățişează singur, la gât cu un „colan” de sârmă. Am închis paranteza! Revenind, în recentul album închinat lui Ştefan Bertalan, Suprapuneri, neobositul său biograf, Ileana Pintilie, a adunat la un loc, de astă dată, cicluri de fotografii şi diapozitive realizate între anii 1970 şi 1980, pe diverse teme „bionice”, oferite de natura însăşi. Puse la dispoziția unui ochi atent, aproape cu puteri microscopice, prin lentila căruia acest curios al privirii, care a fost Ştefan Bertalan, unul dintre ultimii mari artişti ai avangardei româneşti, a interpretat lumea în felul său.