Miscellanea
Ion Buzaşi
Un "luminător" din perioada Şcolii Ardelene(1)
Articol publicat în ediția Viața Românească 3/2016
Într-un răstimp de un lustru (2011-2015), cercetătorii literari sibieni Liliana Maria Popa şi Ioan-Nicolae Popa au realizat o exemplară restituire literară a unui cvasinecunoscut reprezentant al Şcolii Ardelene: Vasile Aaron (1780-1821). Au început cu o monografie ce prezenta biografia acestui scriitor, corijând destule inexactități sau erori de istorie literară, urmată de patru volume care cuprind integrala operei lui Vasile Aaron: Scrieri antume (1806-1821)- (2013); Scrieri judiciare inedite, (2014); Patima şi moartea Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, Sibiu, 1808, (2015) şi Miracole mitologice şi învățături moral-creştine, (2015). Această pentalogie se încheie cu o tălmăcire/prelucrare a lui Aaron, din Metamorfozele lui Ovidiu – „versuri din manuscrisul de la Răşinari”. De altminteri, cartea de aproximativ 200 de pagini este proporțional structurată: prima jumătate (180 p.) cuprinde o micromonografie – povestea pasionantă a acestei tălmăciri şi a manuscrisului de la Răşinari, prezentând triunghiul personajelor acestei remarcabile înfăptuiri culturale de la începuturile literaturii române premoderne: Ovidiu, Daniil Popovici Barcianu, şi Vasile Aaron, fiecare cu succinte, dar esențiale date biobibliografice: Ovidiu (43 î.e.n.-17 e.n.), marele poet latin, autorul unor cărți de versuri care l-au făcut celebru în literatura universală, alăturându-l marilor săi contemporani; Virgiliu şi Horațiu (Metamorfoze, Heroides, Arta iubirii ş.a). Căzând în dizgrația lui Iuliu Cezar, din motive incomplet elucidate, este surghiunit la Tomis, Constanța de azi, la Pontul Euxin unde mai compune aşa-numitele Scrisori din exil – Tristele, Ponticele. Speranța iertării de către împărat îi este deşartă şi îşi va sfârşi zilele departe de Roma lui dragă. Pentru literatura română este important fiind primul cântăreț al pământului (ce va deveni românesc) şi unele istorii literare se deschid cu prezentarea vieții şi operei acestui nefericit exilat, ca primul poet din literatura daco-romană (v. Mihail Dragomirescu, Istoria literaturii daco-romane); Daniil Popovici Barcianu (1847-1903) este aflătorul, păstrătorul şi primul editor al manuscrisului tălmăcirilor din Metamorfozele lui Ovidiu. Făcea parte dintr-o dinastie de preoți-cărturari, care se înrudeşte şi cu Octavian Goga, după propria-i mărturisire a autorului Clăcaşilor:„Mama era fiica preotului I. Bratu din Răşinari, dintr-o veche dinastie de preoți din care s-a tras «prea nevrednicul protopop Sava» care pe la sfârşitul veacului XVIII şi-a scris cărțile din care se găsesc la Academie şi Popovici Barcianu – autorul primei gramatici germano-române”. Şi autorii acestei ediții prin două interogații retorice enunță o tristă prevestire: „Câți români ştiu cine a fost Daniil Popovici Barcianu? Şi câți vor mai şti peste câteva generații, când, se pare, vor dispărea cu totul şi ideea de patrie, şi aceea de cinstire a înaintaşilor, şi conştiința apartenenței la un anume neam şi la un anume teritoriu”(p.21-22). Era profesor la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu şi a descoperit manuscrisul tălmăcirii/ prelucrării lui Vasile Aaron din Metamorfozele lui Ovidiu, pe care le publică într-un Anuar al Institutului Teologico-Pedagogic pe anii 1898/1899 şi 1899/1900 dându-i un titlu adecvat Miracole mitologice şi învățături moral-creştine, pentru că Metamorfozele lui Ovidiu constituie de fapt un dicționar mitologic versificat, iar ca specie literară sunt nişte legende.
Manuscrisul de la Răşinari, publicat de Daniil Popovici Barcianu cuprinde următoarele texte:
- Verş jalnic la îngropăciunea Domnului Teodor Miheşi 1812 (un panegiric – sau în limbaj liturgic popular, „un verş mortuar”). Mai importante sunt următoarele texte de şi despre Ovidiu: Către Ovidiu Naso – o epistolă-imitație după scrisorile exilatului de la Tomis, mărturisind conştiința originii comune romane şi compasiune pentru destinul său dramatic, şi cinci „legende”: despre nimfa Dafne, despre nimfa Io, legenda lui Cadmus, fiul regelui Aghenor, legenda vânătorului Acteon, legenda lui Narțiş cel de sine îndrăgostit. În manuscris titlul este urmat de un scurt rezumat al legendei: de ex.„ Dafne, o fată frumoasă în Tesalia se mută (sens vechi- se preface, se transformă, se schimbă) într-un arbor, ce se numeşte mălin: Laurus”; „Io, fata lui Inach se face vacă; şi celelalte ale ei năcazuri să scriu”; „Aghenor craiul, pierdută fiind fata sa Europa, trimite pe Cadmus, feciorul său, împreună cu ceilalți frați şi soții. Toată petrecania şi pieirea lor să scrie pe rând, precum urmează”;„ Acteon să mută într-un cerb”; „Diana scăldându-se în valea Gargafiei, Acteon, feciorul lui Aristeu şi al Alchioniei, în acelaşi loc, spre a-şi stâmpăra setea sa şi a câinilor, ostănit de vânat, au venit şi au văzut pe Diana scăldându-se, care lucru, ca să nu-l poată povesti, Diana, dumnezeița, l-au mutat într-un cerb, aşa cât înşişi câinii lui l-au omorât ca pre un cerb”. [În Anexe este cuprinsă o scurtă biografie a lui Ovidiu scrisă de Vasile Aaron, destul de bine informată şi folosind mai ales elementele autobiografice din Tristia şi Pontica – precum şi o selecție din maximele ovidiene, transpuse în limba română de umanistul sas din secolul al XVII-lea Valentin Franck von Frankenstein. Un util glosar şi o bibliografie încheie această ediție alcătuită cu rigoare ştiințifică.
În studiul introductiv, autorii prezintă conținutul legendelor, stabilind filiații tematice şi operând comentarii stilistice. În tălmăcirea/prelucrarea lui Vasile Aaron, Metamorfozele ovidiene au o compoziție aparte: partea I – versificarea „miracolului mitologic”, iar partea a II-a – învățătura, conferind acestor versificări forma unei fabule sau parabole. În prima parte se evidențiază câteva teme, comune cu ale basmelor noastre: educația copiilor, recomandări privind buna creştere, căsătoria, câteva „cerințe” în alegerea soției sau soțului, obligația civică a unui comportament moral, cuviincios în societate. Dintre legendele versificate se pare că Vasile Aaron acordă o atenție sporită celei despre Narcis, cu ecouri în literatura universală, dar şi cu posibile sugestii despre homosexualitate, care în epoca antică nu era considerată un păcat grav.
Vasile Aaron este un versificator abil în metru popular, folosind cu talent ritmul trohaic şi rima împerecheată; povestirea lui are, în consonanță cu epica populară, însemnele oralității şi ale limbajului familiar; vocabularul este ponderat neologic, preponderente fiind cuvintele şi expresiile populare, devenite în evoluția limbii literare arhaice sau suferind schimbări de sens. Unele fragmente amintesc de limbajul poetic al contemporanului său Ion Budai-Deleanu din Țiganiada. „Învățăturile” ce urmează îl arată pe Vasile Aaron, ca pe toți reprezentanții Şcolii Ardelene, preocupat de luminarea şi emanciparea poporului, pentru că toți scriu cărți de „învățătură”, fie că alcătuiesc „propovedanii” sau predici la îngropăciunea oamenilor morți, fie că scriu despre economia de câmp, fie că alcătuiesc „didahii” adică învățături pentru creşterea pruncilor. Este o constantă a literaturii ardelene la începuturile ei, şi autorii ediției sunt pe deplin îndreptățiți să dedice această carte „memoriei generațiilor de ştiuți ori neştiuți preoți şi dascăli, timp de veacuri luminători şi îndrumători ai năpăstuitului neam românesc din Transilvania.” Este în rândurile acestei dedicații şi un omagiu filial, Liliana Maria Popa fiind fiica unui preot greco-catolic, iar Ioan-Nicolae Popa, odrasla unui învățător din Apuseni.
Căsătoria potrivită şi ezitările îndelungi în alegerea soțului sau soției îl arată pe Vasile Aaron ca un precursor al acestei teme ce o vom regăsi în literatura Transilvaniei de la povestitori ca Ion Pop Reteganul şi Ion Agârbiceanu până la mari scriitori ca Liviu Rebreanu şi George Coşbuc. „Învățăturile”lui Vasile Aaron par „morale” fabulistice sau fragmente de literatură parenetică, cu exemplificări din Sfânta Scriptură, ceea ce conferă acestor versificări forma originală a unei îmbinări între Mitologie şi Biblie.
Într-un fel apariția acestei cărți constituie un noroc şi un miracol pentru literatura română: recuperează pagini cvasinecunoscute ale primului traducător român din Ovidiu, păstrate ca prin minune de acest pe nedrept uitat cărturar din Răşinari, care a fost Daniil Popovici Barcianu. (La câțiva ani după traducerea lui Vasile Aaron, în 1808 apare o altă tălmăcire, în Muntenia, datorată boierului Scarlat Barbu Tâmpeanu, dar nu după originalul latin ci prin intermediar grecesc.) Ediția este apoi o pledoarie pentru cunoaşterea literaturii transilvane din perioada ei premodernă, a cărei cunoaştere se dovedeşte lacunară; este o fericită întâlnire între un reprezentant al Blajului Şcolii Latiniste Ardelene, Vasile Aaron, cu un cărturar al Sibiului ortodox, sub semnul cărții şi al prețuirii limbii şi literaturii latine. Din acest punct de vedere ea este actuală, pentru că acum când se preconizează scoaterea limbii latine din programa şcolară la clasa a VIII-a, ne aduce aminte de valorile formative ale studierii acestei limbi, „cel mai trainic fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre”, iar „în privința morală este totodată modelul care ne arată cum instrucțiunea şi educația se întăresc una pe alta.” (Titu Maiorescu)
Manuscrisul de la Răşinari, publicat de Daniil Popovici Barcianu cuprinde următoarele texte:
- Verş jalnic la îngropăciunea Domnului Teodor Miheşi 1812 (un panegiric – sau în limbaj liturgic popular, „un verş mortuar”). Mai importante sunt următoarele texte de şi despre Ovidiu: Către Ovidiu Naso – o epistolă-imitație după scrisorile exilatului de la Tomis, mărturisind conştiința originii comune romane şi compasiune pentru destinul său dramatic, şi cinci „legende”: despre nimfa Dafne, despre nimfa Io, legenda lui Cadmus, fiul regelui Aghenor, legenda vânătorului Acteon, legenda lui Narțiş cel de sine îndrăgostit. În manuscris titlul este urmat de un scurt rezumat al legendei: de ex.„ Dafne, o fată frumoasă în Tesalia se mută (sens vechi- se preface, se transformă, se schimbă) într-un arbor, ce se numeşte mălin: Laurus”; „Io, fata lui Inach se face vacă; şi celelalte ale ei năcazuri să scriu”; „Aghenor craiul, pierdută fiind fata sa Europa, trimite pe Cadmus, feciorul său, împreună cu ceilalți frați şi soții. Toată petrecania şi pieirea lor să scrie pe rând, precum urmează”;„ Acteon să mută într-un cerb”; „Diana scăldându-se în valea Gargafiei, Acteon, feciorul lui Aristeu şi al Alchioniei, în acelaşi loc, spre a-şi stâmpăra setea sa şi a câinilor, ostănit de vânat, au venit şi au văzut pe Diana scăldându-se, care lucru, ca să nu-l poată povesti, Diana, dumnezeița, l-au mutat într-un cerb, aşa cât înşişi câinii lui l-au omorât ca pre un cerb”. [În Anexe este cuprinsă o scurtă biografie a lui Ovidiu scrisă de Vasile Aaron, destul de bine informată şi folosind mai ales elementele autobiografice din Tristia şi Pontica – precum şi o selecție din maximele ovidiene, transpuse în limba română de umanistul sas din secolul al XVII-lea Valentin Franck von Frankenstein. Un util glosar şi o bibliografie încheie această ediție alcătuită cu rigoare ştiințifică.
În studiul introductiv, autorii prezintă conținutul legendelor, stabilind filiații tematice şi operând comentarii stilistice. În tălmăcirea/prelucrarea lui Vasile Aaron, Metamorfozele ovidiene au o compoziție aparte: partea I – versificarea „miracolului mitologic”, iar partea a II-a – învățătura, conferind acestor versificări forma unei fabule sau parabole. În prima parte se evidențiază câteva teme, comune cu ale basmelor noastre: educația copiilor, recomandări privind buna creştere, căsătoria, câteva „cerințe” în alegerea soției sau soțului, obligația civică a unui comportament moral, cuviincios în societate. Dintre legendele versificate se pare că Vasile Aaron acordă o atenție sporită celei despre Narcis, cu ecouri în literatura universală, dar şi cu posibile sugestii despre homosexualitate, care în epoca antică nu era considerată un păcat grav.
Vasile Aaron este un versificator abil în metru popular, folosind cu talent ritmul trohaic şi rima împerecheată; povestirea lui are, în consonanță cu epica populară, însemnele oralității şi ale limbajului familiar; vocabularul este ponderat neologic, preponderente fiind cuvintele şi expresiile populare, devenite în evoluția limbii literare arhaice sau suferind schimbări de sens. Unele fragmente amintesc de limbajul poetic al contemporanului său Ion Budai-Deleanu din Țiganiada. „Învățăturile” ce urmează îl arată pe Vasile Aaron, ca pe toți reprezentanții Şcolii Ardelene, preocupat de luminarea şi emanciparea poporului, pentru că toți scriu cărți de „învățătură”, fie că alcătuiesc „propovedanii” sau predici la îngropăciunea oamenilor morți, fie că scriu despre economia de câmp, fie că alcătuiesc „didahii” adică învățături pentru creşterea pruncilor. Este o constantă a literaturii ardelene la începuturile ei, şi autorii ediției sunt pe deplin îndreptățiți să dedice această carte „memoriei generațiilor de ştiuți ori neştiuți preoți şi dascăli, timp de veacuri luminători şi îndrumători ai năpăstuitului neam românesc din Transilvania.” Este în rândurile acestei dedicații şi un omagiu filial, Liliana Maria Popa fiind fiica unui preot greco-catolic, iar Ioan-Nicolae Popa, odrasla unui învățător din Apuseni.
Căsătoria potrivită şi ezitările îndelungi în alegerea soțului sau soției îl arată pe Vasile Aaron ca un precursor al acestei teme ce o vom regăsi în literatura Transilvaniei de la povestitori ca Ion Pop Reteganul şi Ion Agârbiceanu până la mari scriitori ca Liviu Rebreanu şi George Coşbuc. „Învățăturile”lui Vasile Aaron par „morale” fabulistice sau fragmente de literatură parenetică, cu exemplificări din Sfânta Scriptură, ceea ce conferă acestor versificări forma originală a unei îmbinări între Mitologie şi Biblie.
Într-un fel apariția acestei cărți constituie un noroc şi un miracol pentru literatura română: recuperează pagini cvasinecunoscute ale primului traducător român din Ovidiu, păstrate ca prin minune de acest pe nedrept uitat cărturar din Răşinari, care a fost Daniil Popovici Barcianu. (La câțiva ani după traducerea lui Vasile Aaron, în 1808 apare o altă tălmăcire, în Muntenia, datorată boierului Scarlat Barbu Tâmpeanu, dar nu după originalul latin ci prin intermediar grecesc.) Ediția este apoi o pledoarie pentru cunoaşterea literaturii transilvane din perioada ei premodernă, a cărei cunoaştere se dovedeşte lacunară; este o fericită întâlnire între un reprezentant al Blajului Şcolii Latiniste Ardelene, Vasile Aaron, cu un cărturar al Sibiului ortodox, sub semnul cărții şi al prețuirii limbii şi literaturii latine. Din acest punct de vedere ea este actuală, pentru că acum când se preconizează scoaterea limbii latine din programa şcolară la clasa a VIII-a, ne aduce aminte de valorile formative ale studierii acestei limbi, „cel mai trainic fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre”, iar „în privința morală este totodată modelul care ne arată cum instrucțiunea şi educația se întăresc una pe alta.” (Titu Maiorescu)