Inedit
Florin Manolescu
Scriitori români în exil
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
ULTIMUL POLIHISTOR: ALEXANDRU CIORĂNESCU (2)
§ Memorialistica din Amintiri fără memorie (1995) acoperă aproximativ un sfert din viața autorului lor. Din 1911 pînă spre sfîrşitul anilor ’30. De la copilăria în satul natal, pînă la stagiul de bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, unde a fost trimis de Nicolae Iorga (din 1934 pînă în 1937). Între aceste două extreme, copios documentate cu fişele de identitate ale unor membri ai familiei (în frunte cu tatăl, institutorul Ion Ciorănescu, autor al primelor manuale româneşti pentru surdo-muți) sau ale unor profesori, şi cu episoadele epice care definesc copilăria într-un sat dintr-o zonă premontană a Carpaților Meridionali (la pescuit de păstrăvi cu furculița, de-a lungul Ialomiței, sau la cules de mure şi de fragi, în competiție cu urşii), sînt plasate alte cîteva momente clar conturate. Liceul la „Spiru Haret“ (unde a fost coleg de clasă cu Nicolae Steinhardt) şi studenția la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, contactul cu Italia şi pasiunea de lungă durată pentru această țară, contactul cu Franța, cu şcoala de la Fontenay-aux-Roses şi cu profesorii de la Sorbona (Ferdinand Baldensperger, Paul Van Tieghem şi Paul Hazard), care l-au îndrumat în perioada alcătuirii tezei de doctorat.
Pentru cei interesați de istoria Universității din Bucureşti, dar şi de biografia unor oameni excepționali, extrem de prețioase sînt fişele pe care Alexandru Ciorănescu le întocmeşte profesorilor cu care s-a întîlnit la facultate sau ceva mai tîrziu, în viață. În ordinea în care sînt evocați, D. Caracostea („Nu-i lipseau nici pregătirea, nici pasiunea, nici modernitatea. Ceea ce îi lipsea era contactul direct cu studenții, lipsa de interes personal şi curiozitatea pentru ce gândea sau la ce aspira fiecare.“), Nicolae Cartojan („Era un om cu totul devotat catedrei şi cercetării, modest, afabil şi chiar cu o doză de timiditate. […] A fost, împreună cu Drouhet şi cu Ortiz, profesorul de care m-am simțit mai legat.“), George Oprescu („ne-a vorbit de pictura franceză. Era, evident, un eminent specialist în materie. Nu vorbea niciodată în vânt, ci cu proiecția tabloului pe un ecran, pe care analiza şi explica secretele desenului, compoziției, prespectivei, culorilor, fără să uite un singur detaliu. Uneori ajungea chiar să mimeze detaliile, cu siguranță fără să-şi dea seama […]. La Intrarea Cruciaților în Ierusalim, punea bagheta pe piciorul îndoit al calului din primul plan, explica impresia de mişcare şi ridica în acelaşi timp un picior, reproducând imaginea calului în mers.“), Charles Drouhet („a fost profesorul de franceză al generației noastre. Drouhet era un om bătrân când l-am cunoscut eu […], era şi bolnav […], cred că era o hemiplegie care îi inutilizase partea stângă a corpului […]. Facultățile lui rămăseseră neatinse şi nu încetase activitatea de cercetător. Ca profesor utiliza metoda universităților francze, dedicând unei teme sau unui autor nu o oră de curs, ci un an întreg.“), Demostene Russo („Nu ştiu dacă era grec din România sau din Grecia, dar era grec mai mult decât sută la sută. Fusese interpret în Ministerul Afacerilor Străine şi devenise profesor de greacă bizantină. Era de aspect sever, puțin maleabil şi puțin comunicativ. […] A scris puțin, dar lucrările lui se disting printr-o adâncime de cercetare, o scrupulozitate şi o minuțiozitate critică, considerate pe bună dreptate drept cel mai bun exemplu de acribie dar care, în schimb, i-au cenzurat şi împuținat activitatea ştiințifică […]. Cartojan, care avea aceleaşi tendințe spre microanaliză şi epuizarea tuturor detaliilor, credea în Russo ca într-un oracol […].“), Ovid Densusianu („Densusianu vorbea cu un fir de voce care i se pierdea pe buze şi abia dacă ajungea în primele bănci. Singurul avantaj al acestei glăsuiri şoptite era liniştea totală care domina în aulă, în care s-ar fi putut auzi bâzâitul unei muşte.“) sau Alexandru Rosetti („Era de o totală bonomie, pe care şi-o camufla uneori făcându-se că se ia în serios, imperios la nevoie, expansiv şi exuberant.“). Fără discuție, cea mai strălucită garnitură de profesori din întreaga istorie a Universității din Bucureşti !
Există şi cîteva excepții de la regula elogiului integral, ceea ce nu înseamnă că profesorii încondeiați n-ar fi fost şi ei nişte autentici specialişti. Alexandru Marcu, de exemplu („om foarte bine pregătit, fost elev al Şcolii din Roma, autor de studii serioase şi interesante, bun traducător al lui Dante şi al lui Papini, dar dotat cu un caracter execrabil“), care nu s-ar fi lăsat pînă ce nu a reuşit să-l alunge pe Ramiro Ortiz de la Catedra de italiană. Sau slavistul Petre Cancel („cel mai antipatic dintre profesorii mei, şi în realitate singurul cu adevărat antipatic […]. Nu ştiu nimic despre el, pentru că n-am căutat să ştiu. Era un nevropat. Mohorât, bizar, suferind şi dur, n-am asistat decât de două ori la orele lui de clasă. Într-a doua a început să strige ca un apucat şi a crezut că ne insultă pe toți cei prezenți în aulă, tratându-ne disprețuitor de valahi.“). Sau celebrul Mihail Dragomirescu („am impresia că nimeni nu l-a luat în serios. A fost ținta tuturor epigramiştilor, începând cu A. Mirea, şi desconsiderat de aproape toată critica epocii. Cred că aura comică în care rămâne înfăşurată amintirea lui are două explicații care se completează. De o parte l-a discreditat aspectul lui pahidermic, produs al masivității fizice şi al placidității care îl caracteriza. De altă parte, teoretizarea literaturii pe care o propunea el, era prezentată cu atâta stângăcie încât se discredita prin ea însăşi. […]. Pentru examenul scris, Dragomirescu ne-a dat un subiect abracadabrant : trebuia să spunem dacă La Marseillaise era o operă literară oarecare, o operă de valoare sau o capodoperă. […]. Nu ştiu dacă el ne citea lucrările, pentru că pe el îl interesa mai mult oralul. Pentru acest oral, fiecare student trebuia să se prezinte nu numai cu lecția învățată, dar şi cu un exemplar al cursului din acel an, cu semnătura studentului, ca să împiedice posibilitatea de a prezenta exemplare de împrumut. Dragomirescu avea într-adevăr obiceiul reprobabil, pe care nu l-am mai întâlnit la nici unul dintre profesorii mei, de a face comerț cu textele multigrafiate ale cursurilor lui.“).
Ultimii de pe lista celor care i-au lăsat o proastă amintire sînt lingvistul Alexandru Graur, înlocuitorul lui N.I. Herescu, destituit din învățămîntul românesc în 1945, şi comparatistul Basil Munteanu, stabilit şi el din 1946 în Franța.
Ajutat de Rosetti şi de memorialist să publice sub numele celui dintîi şi să fie retribuit în epoca în care evreii au fost persecutați, Graur va fi numit după „eliberare“ director al Postului de Radio Bucureşti. Iar la scurt timp după această numire, în epoca „epurărilor“, Ciorănescu va afla că primul gest al noului director a fost să-l elimine de pe lista colaboratorilor externi.
Cu Basil Munteanu, memorialistul a avut de a face la Paris. Considerîndu-l „omul lui Iorga“, pentru că a colaborat la Revista istorică, dar a refuzat să scrie şi pentru C.C. Giurescu la Noua Revistă istorică, şi mai ales pentru că l-a bănuit că vizează (ca şi el) Catedra lui Charles Drouhet de la Facultatea de Litere din Bucureşti, Basil Munteanu i-a pus bețe în roate colegului său mai tînăr, ori de cîte ori s-a ivit ocazia. Între altele, nu i-a recenzat teza de doctorat din 1939 în Revue de littérature comparée, unde era secretar. „Teza mea e singura teză de literatură comparată, care n-a fost nici recenzată, nici semnalată în Revista de Literatură Comparată.“ În 1946, cînd Ciorănescu s-a dus să-l revadă pe bătrînul Van Tieghem la Paris, acesta i-a povestit ce s-a
întîmplat, iar memorialistul a consemnat mărturia într-unul din episoadele cele mai mişcătoare ale cărții sale :
Nu s-a putut stăpîni şi i-au dat lacrimile. N-am stat mai mult de o jumătate de oră şi am vorbit mai mult eu, ca să nu-l obosesc. Când m-am ridicat să plec, mi-a făcut semn să stau jos şi mi-a cerut iertare pentru că nu publicase, cum ar fi vrut, recenzia tezei mele de doctorat, pe care de fapt el ar fi trebuit s-o facă. Din câte am înțeles, Basil Munteanu, care preluase secretariatul Revistei de Literatură Comparată, [îi] spusese că va face el darea de seamă. Bineînțeles că n-o făcuse, şi asta era ce-l durea acum pe Van Tieghem. [...] Nu numai că l-au podidit din nou lacrimile, dar a şi plâns cu adevărat. E singurul meu profesor pe care l-am văzut plângând.
Ceea ce nu l-a putut împiedica pe Ciorănescu să-şi încheie capitolul cu un generos elogiu la adresa răufăcătorului său. „Mă bucur, scrie el, că numele lui [Basil Munteanu] e cel dintâi în cartea comparatismului românesc şi cunoscut în comparatismul universal.“
Deşi Petre Țurlea a publicat în 1994 o monografie pe această temă, la fel de prețioase sînt şi amintirile despre Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, întemeiată de Iorga în 1922, pe un teren şi în clădirile cumpărate de statul român de la francezi. De data aceasta, memorialistul ține să ne ofere o descriere cît mai detaliată a întregului campus, în spirit aproape balzacian :
Şcoala Română era situată pe strada Castanilor (50, rue des Châtaigniers), în partea de sus a străzii, care era toată în pantă. Se intra în proprietate deschizând o poartă din tablă de fier, compusă din patru foi : una mai îngustă, care se deschidea la dreapta, lângă edificiul propriu-zis al Şcolii ; alta la fel la stânga, care se deschidea lângă loja sau apartamentul portarului ; şi două foi care se deschideau la mijloc şi se împingeau spre dreapta şi spre stânga, pentru a face loc intrării sau ieşirii automobilelor.
Urmează prezentarea clădirilor, cu un corp central de patru etaje, plus parterul, spune Ciorănescu (dar în realitate au fost doar două, plus parterul şi un mezanin, după cum rezultă dintr-o fotografie publicată de Ion Breazu în revista Boabe de grâu, la sfîrşitul anilor ’20), camera de la parter a directorului, care venea din cînd în cînd la Paris, atelierul artiştilor plastici, grădinile şi livada, vecinătățile. Apoi durata şi cuantumul burselor (800 de franci lunar), profilul angajaților permanenți, programul zilnic, alimentația etc., etc.
Din amintirile despre instituția de la Fontenay-aux-Roses nu putea lipsi figura centrală a întemeietorului. Cu regulile introduse de el în viața instituției, dar şi cu felul său de a fi în particular. La acest ultim capitol, memorialistul introduce şi un elocvent pasaj referitor la absența totală a simțului practic al istoricului :
Înainte de toate, Iorga, care a fost autorul unor frumoase studii de istorie economică, nu avea nici cea mai mică idee despre bani sau despre prețul vieții de toate zilele. Buzunarele încăpătoare ale redingotei sale erau totdeauna pline de fițuici, de note scrise pe marginea unui jurnal, de multe ori chiar de cărți, dar niciodată nu avea bani în buzunar. Odată, când venise la Biblioteca Națională, unde eu şi Turdeanu îi țineam locul ocupat ca să-l scăpăm de aşteptarea la care eram condamnați noi, cercetătorii de rând, am ieşit împreună cu el, ca să aşteptăm în stradă pe [Victor] Ianculescu [administratorul Şcolii şi viitorul socru al lui Ciorănescu], care trebuia să-l ducă cu maşina acasă. Din motive necunoscute, Ianculescu întârzia să vină la ora fixată şi Iorga nu putea să sufere aşteptarea şi timpul pierdut. În cele din urmă, enervat, ne-a rugat pe noi dacă puteam să-i împrumutăm cinci franci, ca să ia un taxi. Ne-a pufnit râsul, pentru că un taxi până la Fontenay costa cel puțin 40 de franci : ceea ce dovedeşte cât de departe era de condițiile curente ale vieții în societate. [...]
Că nu avea intuiția banilor şi a prețurilor se dovedeşte de altfel din experiența tuturor anticarilor din Bucureşti, care închideau prăvălia când îl vedeau pe Iorga, pentru că el cumpăra totdeauna, dar plătea numai cu cărți din seria publicațiilor lui, din care bieții anticari aveau totdeauna prea multe exemplare.
Din păcate, ironia cruntă a istoriei a făcut ca la numai cîțiva ani de la data la care legionarii l-au asasinat pe Iorga, „guvernul comunist“ să-i lichideze prin vînzare instituția întemeiată de el în Franța. Cumpărătorul „era o întreprindere de construcții de locuințe ieftine, care a întrebuințat în acest scop toată suprafața proprietății, aşa încât astăzi nu mai există nici un punct de reper pentru eventualul cercetător francez sau român, care ar vrea să scrie istoria Şcolii Române din Franța“. Cu ocazia vînzării s-a risipit şi biblioteca de aproximativ 3–4 000 de volume, între care şi „o colecție interesantă de cărți şi pamflete publicate la Paris de paşoptiştii români“. Un episod foarte trist din istoria învățămîntului românesc de peste hotare.
La cu totul altă scară, de regretat e şi faptul că Alexandru Ciorănescu n-a mai apucat să-şi împingă memorialistica dincolo de sfîrşitul anilor ’40, pentru a ne vorbi despre activitatea sa de lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Lyon (1938–1940) şi de consilier cultural (apoi doar ataşat) al Legației române din Paris (1940), despre ultimii ani petrecuți în țară (anii grei ai rebeliunii legionare şi ai războiului) sau mai ales despre exil, cu tot ceea ce a însemnat acesta pentru exilat. Profesoratul în Insulele Canare, la Universitatea din La Laguna (din 1948 pînă în 1979) şi mai ales bătălia dusă timp de peste două decenii pentru „reîntregirea familiei“. Adică pentru recuperarea celor doi copii ținuți ostatici în România. E drept, la cîteva momente referitoare la anii aceştia memorialistul face aluzie încă din Amintiri…, altele pot fi imaginate cu ajutorul unor interviuri sau mai ales al corespondenței cu George Ciorănescu (chestiunea recuperării copiilor, de exemplu, ajunşi în Franța abia în 1964 şi 1971). Însă nici aluziile, nici interviurile şi nici corespondența nu beneficiază de consistența epică a narațiunilor din volumul publicat. Ceea ce impresionează aici e tocmai capacitatea autorului de a da viață unor împrejurări şi unor personaje din categoria membrilor familiei sau din rîndurile foştilor săi profesori, cu o precizie proprie unui romancier şi cu un umor sau cu o ironie cordială care rămîne marca specifică a memorialisticii lui Alexandru Ciorănescu.
Captivant ar fi fost şi un capitol despre sensul propriului destin, după ce acesta i-a făcut de mai multe ori cu ochiul. Pentru prima dată, probabil că la sfîrşitul studiilor universitare, pentru ca apoi să-i dea brînci într-o cu totul altă direcție. În acest moment, decis să-şi redacteze doctoratul în Italia, fostul student solicită una din cele două burse rezervate Universității din Bucureşti, la Accademia di Romania. Însă duşmănia dintre C.C. Giurescu şi Iorga îl determină pe Giurescu să i se opună lui Ciorănescu în favoarea unui alt candidat. În disperare de cauză, absolventul i se adresează lui Iorga, care îi rezervă o bursă la Fontenay-aux-Roses, deşi toate locurile de acolo fuseseră ocupate tot prin concurs.
Cel de-al doilea moment în care destinul se joacă cu el e din anii războiului, cînd Ministerul Învățămîntului decide să-l trimită ca lector la Grenoble, dar autoritățile militare germane refuză să-i acorde viza de tranzit. Oare ce s-ar fi întîmplat cu viața lui Alexandru Ciorănescu, dacă s-ar fi specializat în Italia, şi nu în Franța? Ar fi fost trimis ca ataşat cultural sau ca lector la Roma? Şi după război ar fi rămas în Italia?
§ Memorialistica din Amintiri fără memorie (1995) acoperă aproximativ un sfert din viața autorului lor. Din 1911 pînă spre sfîrşitul anilor ’30. De la copilăria în satul natal, pînă la stagiul de bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, unde a fost trimis de Nicolae Iorga (din 1934 pînă în 1937). Între aceste două extreme, copios documentate cu fişele de identitate ale unor membri ai familiei (în frunte cu tatăl, institutorul Ion Ciorănescu, autor al primelor manuale româneşti pentru surdo-muți) sau ale unor profesori, şi cu episoadele epice care definesc copilăria într-un sat dintr-o zonă premontană a Carpaților Meridionali (la pescuit de păstrăvi cu furculița, de-a lungul Ialomiței, sau la cules de mure şi de fragi, în competiție cu urşii), sînt plasate alte cîteva momente clar conturate. Liceul la „Spiru Haret“ (unde a fost coleg de clasă cu Nicolae Steinhardt) şi studenția la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, contactul cu Italia şi pasiunea de lungă durată pentru această țară, contactul cu Franța, cu şcoala de la Fontenay-aux-Roses şi cu profesorii de la Sorbona (Ferdinand Baldensperger, Paul Van Tieghem şi Paul Hazard), care l-au îndrumat în perioada alcătuirii tezei de doctorat.
Pentru cei interesați de istoria Universității din Bucureşti, dar şi de biografia unor oameni excepționali, extrem de prețioase sînt fişele pe care Alexandru Ciorănescu le întocmeşte profesorilor cu care s-a întîlnit la facultate sau ceva mai tîrziu, în viață. În ordinea în care sînt evocați, D. Caracostea („Nu-i lipseau nici pregătirea, nici pasiunea, nici modernitatea. Ceea ce îi lipsea era contactul direct cu studenții, lipsa de interes personal şi curiozitatea pentru ce gândea sau la ce aspira fiecare.“), Nicolae Cartojan („Era un om cu totul devotat catedrei şi cercetării, modest, afabil şi chiar cu o doză de timiditate. […] A fost, împreună cu Drouhet şi cu Ortiz, profesorul de care m-am simțit mai legat.“), George Oprescu („ne-a vorbit de pictura franceză. Era, evident, un eminent specialist în materie. Nu vorbea niciodată în vânt, ci cu proiecția tabloului pe un ecran, pe care analiza şi explica secretele desenului, compoziției, prespectivei, culorilor, fără să uite un singur detaliu. Uneori ajungea chiar să mimeze detaliile, cu siguranță fără să-şi dea seama […]. La Intrarea Cruciaților în Ierusalim, punea bagheta pe piciorul îndoit al calului din primul plan, explica impresia de mişcare şi ridica în acelaşi timp un picior, reproducând imaginea calului în mers.“), Charles Drouhet („a fost profesorul de franceză al generației noastre. Drouhet era un om bătrân când l-am cunoscut eu […], era şi bolnav […], cred că era o hemiplegie care îi inutilizase partea stângă a corpului […]. Facultățile lui rămăseseră neatinse şi nu încetase activitatea de cercetător. Ca profesor utiliza metoda universităților francze, dedicând unei teme sau unui autor nu o oră de curs, ci un an întreg.“), Demostene Russo („Nu ştiu dacă era grec din România sau din Grecia, dar era grec mai mult decât sută la sută. Fusese interpret în Ministerul Afacerilor Străine şi devenise profesor de greacă bizantină. Era de aspect sever, puțin maleabil şi puțin comunicativ. […] A scris puțin, dar lucrările lui se disting printr-o adâncime de cercetare, o scrupulozitate şi o minuțiozitate critică, considerate pe bună dreptate drept cel mai bun exemplu de acribie dar care, în schimb, i-au cenzurat şi împuținat activitatea ştiințifică […]. Cartojan, care avea aceleaşi tendințe spre microanaliză şi epuizarea tuturor detaliilor, credea în Russo ca într-un oracol […].“), Ovid Densusianu („Densusianu vorbea cu un fir de voce care i se pierdea pe buze şi abia dacă ajungea în primele bănci. Singurul avantaj al acestei glăsuiri şoptite era liniştea totală care domina în aulă, în care s-ar fi putut auzi bâzâitul unei muşte.“) sau Alexandru Rosetti („Era de o totală bonomie, pe care şi-o camufla uneori făcându-se că se ia în serios, imperios la nevoie, expansiv şi exuberant.“). Fără discuție, cea mai strălucită garnitură de profesori din întreaga istorie a Universității din Bucureşti !
Există şi cîteva excepții de la regula elogiului integral, ceea ce nu înseamnă că profesorii încondeiați n-ar fi fost şi ei nişte autentici specialişti. Alexandru Marcu, de exemplu („om foarte bine pregătit, fost elev al Şcolii din Roma, autor de studii serioase şi interesante, bun traducător al lui Dante şi al lui Papini, dar dotat cu un caracter execrabil“), care nu s-ar fi lăsat pînă ce nu a reuşit să-l alunge pe Ramiro Ortiz de la Catedra de italiană. Sau slavistul Petre Cancel („cel mai antipatic dintre profesorii mei, şi în realitate singurul cu adevărat antipatic […]. Nu ştiu nimic despre el, pentru că n-am căutat să ştiu. Era un nevropat. Mohorât, bizar, suferind şi dur, n-am asistat decât de două ori la orele lui de clasă. Într-a doua a început să strige ca un apucat şi a crezut că ne insultă pe toți cei prezenți în aulă, tratându-ne disprețuitor de valahi.“). Sau celebrul Mihail Dragomirescu („am impresia că nimeni nu l-a luat în serios. A fost ținta tuturor epigramiştilor, începând cu A. Mirea, şi desconsiderat de aproape toată critica epocii. Cred că aura comică în care rămâne înfăşurată amintirea lui are două explicații care se completează. De o parte l-a discreditat aspectul lui pahidermic, produs al masivității fizice şi al placidității care îl caracteriza. De altă parte, teoretizarea literaturii pe care o propunea el, era prezentată cu atâta stângăcie încât se discredita prin ea însăşi. […]. Pentru examenul scris, Dragomirescu ne-a dat un subiect abracadabrant : trebuia să spunem dacă La Marseillaise era o operă literară oarecare, o operă de valoare sau o capodoperă. […]. Nu ştiu dacă el ne citea lucrările, pentru că pe el îl interesa mai mult oralul. Pentru acest oral, fiecare student trebuia să se prezinte nu numai cu lecția învățată, dar şi cu un exemplar al cursului din acel an, cu semnătura studentului, ca să împiedice posibilitatea de a prezenta exemplare de împrumut. Dragomirescu avea într-adevăr obiceiul reprobabil, pe care nu l-am mai întâlnit la nici unul dintre profesorii mei, de a face comerț cu textele multigrafiate ale cursurilor lui.“).
Ultimii de pe lista celor care i-au lăsat o proastă amintire sînt lingvistul Alexandru Graur, înlocuitorul lui N.I. Herescu, destituit din învățămîntul românesc în 1945, şi comparatistul Basil Munteanu, stabilit şi el din 1946 în Franța.
Ajutat de Rosetti şi de memorialist să publice sub numele celui dintîi şi să fie retribuit în epoca în care evreii au fost persecutați, Graur va fi numit după „eliberare“ director al Postului de Radio Bucureşti. Iar la scurt timp după această numire, în epoca „epurărilor“, Ciorănescu va afla că primul gest al noului director a fost să-l elimine de pe lista colaboratorilor externi.
Cu Basil Munteanu, memorialistul a avut de a face la Paris. Considerîndu-l „omul lui Iorga“, pentru că a colaborat la Revista istorică, dar a refuzat să scrie şi pentru C.C. Giurescu la Noua Revistă istorică, şi mai ales pentru că l-a bănuit că vizează (ca şi el) Catedra lui Charles Drouhet de la Facultatea de Litere din Bucureşti, Basil Munteanu i-a pus bețe în roate colegului său mai tînăr, ori de cîte ori s-a ivit ocazia. Între altele, nu i-a recenzat teza de doctorat din 1939 în Revue de littérature comparée, unde era secretar. „Teza mea e singura teză de literatură comparată, care n-a fost nici recenzată, nici semnalată în Revista de Literatură Comparată.“ În 1946, cînd Ciorănescu s-a dus să-l revadă pe bătrînul Van Tieghem la Paris, acesta i-a povestit ce s-a
întîmplat, iar memorialistul a consemnat mărturia într-unul din episoadele cele mai mişcătoare ale cărții sale :
Nu s-a putut stăpîni şi i-au dat lacrimile. N-am stat mai mult de o jumătate de oră şi am vorbit mai mult eu, ca să nu-l obosesc. Când m-am ridicat să plec, mi-a făcut semn să stau jos şi mi-a cerut iertare pentru că nu publicase, cum ar fi vrut, recenzia tezei mele de doctorat, pe care de fapt el ar fi trebuit s-o facă. Din câte am înțeles, Basil Munteanu, care preluase secretariatul Revistei de Literatură Comparată, [îi] spusese că va face el darea de seamă. Bineînțeles că n-o făcuse, şi asta era ce-l durea acum pe Van Tieghem. [...] Nu numai că l-au podidit din nou lacrimile, dar a şi plâns cu adevărat. E singurul meu profesor pe care l-am văzut plângând.
Ceea ce nu l-a putut împiedica pe Ciorănescu să-şi încheie capitolul cu un generos elogiu la adresa răufăcătorului său. „Mă bucur, scrie el, că numele lui [Basil Munteanu] e cel dintâi în cartea comparatismului românesc şi cunoscut în comparatismul universal.“
Deşi Petre Țurlea a publicat în 1994 o monografie pe această temă, la fel de prețioase sînt şi amintirile despre Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, întemeiată de Iorga în 1922, pe un teren şi în clădirile cumpărate de statul român de la francezi. De data aceasta, memorialistul ține să ne ofere o descriere cît mai detaliată a întregului campus, în spirit aproape balzacian :
Şcoala Română era situată pe strada Castanilor (50, rue des Châtaigniers), în partea de sus a străzii, care era toată în pantă. Se intra în proprietate deschizând o poartă din tablă de fier, compusă din patru foi : una mai îngustă, care se deschidea la dreapta, lângă edificiul propriu-zis al Şcolii ; alta la fel la stânga, care se deschidea lângă loja sau apartamentul portarului ; şi două foi care se deschideau la mijloc şi se împingeau spre dreapta şi spre stânga, pentru a face loc intrării sau ieşirii automobilelor.
Urmează prezentarea clădirilor, cu un corp central de patru etaje, plus parterul, spune Ciorănescu (dar în realitate au fost doar două, plus parterul şi un mezanin, după cum rezultă dintr-o fotografie publicată de Ion Breazu în revista Boabe de grâu, la sfîrşitul anilor ’20), camera de la parter a directorului, care venea din cînd în cînd la Paris, atelierul artiştilor plastici, grădinile şi livada, vecinătățile. Apoi durata şi cuantumul burselor (800 de franci lunar), profilul angajaților permanenți, programul zilnic, alimentația etc., etc.
Din amintirile despre instituția de la Fontenay-aux-Roses nu putea lipsi figura centrală a întemeietorului. Cu regulile introduse de el în viața instituției, dar şi cu felul său de a fi în particular. La acest ultim capitol, memorialistul introduce şi un elocvent pasaj referitor la absența totală a simțului practic al istoricului :
Înainte de toate, Iorga, care a fost autorul unor frumoase studii de istorie economică, nu avea nici cea mai mică idee despre bani sau despre prețul vieții de toate zilele. Buzunarele încăpătoare ale redingotei sale erau totdeauna pline de fițuici, de note scrise pe marginea unui jurnal, de multe ori chiar de cărți, dar niciodată nu avea bani în buzunar. Odată, când venise la Biblioteca Națională, unde eu şi Turdeanu îi țineam locul ocupat ca să-l scăpăm de aşteptarea la care eram condamnați noi, cercetătorii de rând, am ieşit împreună cu el, ca să aşteptăm în stradă pe [Victor] Ianculescu [administratorul Şcolii şi viitorul socru al lui Ciorănescu], care trebuia să-l ducă cu maşina acasă. Din motive necunoscute, Ianculescu întârzia să vină la ora fixată şi Iorga nu putea să sufere aşteptarea şi timpul pierdut. În cele din urmă, enervat, ne-a rugat pe noi dacă puteam să-i împrumutăm cinci franci, ca să ia un taxi. Ne-a pufnit râsul, pentru că un taxi până la Fontenay costa cel puțin 40 de franci : ceea ce dovedeşte cât de departe era de condițiile curente ale vieții în societate. [...]
Că nu avea intuiția banilor şi a prețurilor se dovedeşte de altfel din experiența tuturor anticarilor din Bucureşti, care închideau prăvălia când îl vedeau pe Iorga, pentru că el cumpăra totdeauna, dar plătea numai cu cărți din seria publicațiilor lui, din care bieții anticari aveau totdeauna prea multe exemplare.
Din păcate, ironia cruntă a istoriei a făcut ca la numai cîțiva ani de la data la care legionarii l-au asasinat pe Iorga, „guvernul comunist“ să-i lichideze prin vînzare instituția întemeiată de el în Franța. Cumpărătorul „era o întreprindere de construcții de locuințe ieftine, care a întrebuințat în acest scop toată suprafața proprietății, aşa încât astăzi nu mai există nici un punct de reper pentru eventualul cercetător francez sau român, care ar vrea să scrie istoria Şcolii Române din Franța“. Cu ocazia vînzării s-a risipit şi biblioteca de aproximativ 3–4 000 de volume, între care şi „o colecție interesantă de cărți şi pamflete publicate la Paris de paşoptiştii români“. Un episod foarte trist din istoria învățămîntului românesc de peste hotare.
La cu totul altă scară, de regretat e şi faptul că Alexandru Ciorănescu n-a mai apucat să-şi împingă memorialistica dincolo de sfîrşitul anilor ’40, pentru a ne vorbi despre activitatea sa de lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Lyon (1938–1940) şi de consilier cultural (apoi doar ataşat) al Legației române din Paris (1940), despre ultimii ani petrecuți în țară (anii grei ai rebeliunii legionare şi ai războiului) sau mai ales despre exil, cu tot ceea ce a însemnat acesta pentru exilat. Profesoratul în Insulele Canare, la Universitatea din La Laguna (din 1948 pînă în 1979) şi mai ales bătălia dusă timp de peste două decenii pentru „reîntregirea familiei“. Adică pentru recuperarea celor doi copii ținuți ostatici în România. E drept, la cîteva momente referitoare la anii aceştia memorialistul face aluzie încă din Amintiri…, altele pot fi imaginate cu ajutorul unor interviuri sau mai ales al corespondenței cu George Ciorănescu (chestiunea recuperării copiilor, de exemplu, ajunşi în Franța abia în 1964 şi 1971). Însă nici aluziile, nici interviurile şi nici corespondența nu beneficiază de consistența epică a narațiunilor din volumul publicat. Ceea ce impresionează aici e tocmai capacitatea autorului de a da viață unor împrejurări şi unor personaje din categoria membrilor familiei sau din rîndurile foştilor săi profesori, cu o precizie proprie unui romancier şi cu un umor sau cu o ironie cordială care rămîne marca specifică a memorialisticii lui Alexandru Ciorănescu.
Captivant ar fi fost şi un capitol despre sensul propriului destin, după ce acesta i-a făcut de mai multe ori cu ochiul. Pentru prima dată, probabil că la sfîrşitul studiilor universitare, pentru ca apoi să-i dea brînci într-o cu totul altă direcție. În acest moment, decis să-şi redacteze doctoratul în Italia, fostul student solicită una din cele două burse rezervate Universității din Bucureşti, la Accademia di Romania. Însă duşmănia dintre C.C. Giurescu şi Iorga îl determină pe Giurescu să i se opună lui Ciorănescu în favoarea unui alt candidat. În disperare de cauză, absolventul i se adresează lui Iorga, care îi rezervă o bursă la Fontenay-aux-Roses, deşi toate locurile de acolo fuseseră ocupate tot prin concurs.
Cel de-al doilea moment în care destinul se joacă cu el e din anii războiului, cînd Ministerul Învățămîntului decide să-l trimită ca lector la Grenoble, dar autoritățile militare germane refuză să-i acorde viza de tranzit. Oare ce s-ar fi întîmplat cu viața lui Alexandru Ciorănescu, dacă s-ar fi specializat în Italia, şi nu în Franța? Ar fi fost trimis ca ataşat cultural sau ca lector la Roma? Şi după război ar fi rămas în Italia?