Eseu
Marian Victor Buciu
Transdisciplinaritatea şi literatura
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
Se poate deduce o concepție estetică, artistică, a lui Basarab Nicolescu, din anumite fragmente scrise ale sale. Nu doar din interviurile adunate în secțiunea volumului al doilea din De la Isarlîk la Valea Uimirii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, chiar sub titlul Fragmente, dar şi din paragrafele altor fragmente, extinse sub formă de studii, eseuri, articole. Cât de fragmentară sau cât de strânsă sau fixată va fi fiind această concepție, rămâne să aflăm.
Şi esteticul este extins, cum ne-am fi aşteptat, în sens metodologic, la trans-estetic. Pentru existența proprie, estetica devine operațională, expusă la lucru continuu. Devine o stare activă ori activată de voință sau de aspirație, în limitele fixate de destin. Omul de largă ştiință mărturiseşte că luciditatea i-a rămas mereu acaparată de „dorința de a transforma propria mea viață într-o operă estetică” (139). Viața care se împlineşte într-adevăr prin ori în estetic îmi aminteşte întâmplător de opțiunea de credință a lui Robert Musil, marele romancier al gândirii.
Ținta esențială a esteticii este o conformare firească în perspectivă metodologică, iar ea vine cu necesitate în urma lui St. Lupasco, despre care ni se aminteşte că a extins deja terțul inclus în estetic.
E simptomatic faptul că Basarab Nicolescu nu ca om de ştiință se defineşte îndeosebi (nici nu se renegă, desigur, se recunoaşte cu suficientă tărie), dar ca „scriitor european” (139), unul trilingv, în română, franceză, engleză.
Gândirea, iar nu tehnica artei, primită sub semnul larg al (trans)poeticului, îl absoarbe, s-ar spune, vertiginos, ca pe o conştiință barocă, dar nu nefixată, din contra, obstinată, într-un anume sens chiar fanatică.
Basarab Nicolescu este un obstinat al rigorii în gândire şi limbaj. Un spirit conceptualist, dar unul (trans?)lucid, hiper-intuitiv, inspirat pe o cale revelatoare. În materie de cunoaştere, nutreşte convingerea unei anume, precise, superiorități a poeticului, în detrimentul ştiințificului. Poeticul este mai precis, sever, expus principiilor decât ştiințificul. Într-un sens: mai ştiințific… „Cunoaşterea poetică este mai riguroasă decât cea ştiințifică.” Poeticul pătrunde mai profund existentul. Fizicianul teoretician, scriitorul interpret al literaturii (restrânse, e adevărat), este, în această ordine, pe acest drum, un poetolog. N-ar putea să se renege în această postură, cum o face în aceea de poet. În sens literar, generic, el se recuză ca poet. Nu devine poet, cum recunoaşte şi se „lepădă” singur, spre mirarea unora, nici în Teoreme poetice, aforisme în fond şi formă scrise în „limba subconştientului”. Ceea ce nu împiedică, din contra, transdisciplinaritatea să fie fundată pe spiritul poetic. Nici măcar poeme suprarealiste nu admite că scrie, cum s-ar părea a-l îndreptăți să creadă „limba inconştientului”, comună cu aceea impusă şi de A. Breton, dar prin procedeul dicteului automat, generator, cum s-a observat, de hazard obiectiv. Basarab Nicolescu scrie captând fluxul abisal al limbii, apt de a crea limbajul, dar nu folosind dicteul automat doar prin propriul eu. El se lasă captiv nu al eului, dar al inspirației. Nu scrie prin (auto)dicteu automat, dar prin dicteul inspirat de necunoscut, de un fel de supra-inconştient. Vine deopotrivă pe calea libertății şi a rigorii, a lui Breton şi a lui Valéry, pe care îi împacă şi el, ca şi Dimov şi ceilalți poeți ai Grupului oniric, estetic-structuralist. Cu diferența sau noutatea că elaborează la un alt nivel al limbii, implicit cu un alt limbaj, „subminat” estetic de rigoare, de supra sau trans – evident că nu e acelaşi lucru, dar trimit deopotrivă la logica binară şi ternară – ştiințificul inclus în poetic. Îşi îngrădeşte libertatea în principii care abat de la creația poetică propriu-zisă. Teoreme-le poetice îi sunt dictate de Har (217), dar acesta le imprimă puterea ideii şi a sensului, s-ar spune că în consens – într-o împlinire de destin – cu formația neo-fizicianului. Lui îi este clar paradoxul că poeticul nu garantează poezia. Iar el are limba deopotrivă a (in)conştientului, poetic-teorematică, într-un nou tip de aforisme, chiar în texte programatice mai extinse, precum un Manifest poetic al Mileniului III, dar nu are acces la limba proprie poeziei, la arta (măiestria, spune) poetică, dincolo de principialitate şi rigoare. Aici se declară învins şi totodată convins că rămâne profund carent: „Poezia înseamnă în primul rând o măiestrie a limbii.” (155)
Basarab Nicolescu numeşte Cântarea cântărilor din Biblie, în sens substanțial, ființial, „haric”, inspirațional şi nu tehnic, lingvistic, stilistic, retoric, „poemul poemelor”. Un arhi-poem. Poem-paradigmă. Poem-tradiție. Un poem-alpha conținând întreaga poematizare ulterioară până la capăt, la omega.
Să lămurim deocamdată onirismul, suplimentar față de ceea ce am notat anterior. Basarab Nicolescu recunoaşte că şi-a transcris „ani de zile visele” (234), are probabil un fel de jurnal oniric, dar a constatat, poate decepționat, că, psihanalitic, freudian spus, visele simbolice sunt puține, restul lor fiind vise asociative. E neîndoielnic că, în materie (nu şi în formă), el a tratat visul la modul suprarealist, adică, de fapt, la modul realist, transcriind (din memoria variabilă în timp) visul real, trăit, nocturn sau diurn, nelucid. Limbajul oniric a rămas doar un simplu suport. Transcrierea a fost posterioară visării, în stare de veghe. Limbajul a rămas pur oniric, nepoetic, nici sub incidența dicteului automat, ca la suprarealişti, nici sub incidența textualistă, a visării direct în scris, ca la oniricii estetizanți şi structuralişti (suprarealiştii erau în primul rând destructuranți, deconstructivi), precum Dimov şi ceilalți poeți din grup, dar şi Țepeneag şi ceilalți prozatori urmând liberi, în creație, doctrina lor principial fermă.
Basarab Nicolescu extinde poeticul la trăirea integrală, (in)conştientă. Spune da vieții, ca să o spun aici, acum, eu, cu formula lui Nietzsche, ca „veghe poetică” şi „operă estetică” (174). În binomul meu uniformizat, onto-retorica, Basarab Nicolescu se aşază strict în ființă (parte din triada transdisciplinarității) şi doar se ataşează de retorică (poetică, limbaj). Ființa metafizică (el ar spune trans-fizică) cuprinde plenar existența, viața (cu termenul comun al autorului), ca ordine a Realității vieții la toate nivelurile ei. Metafizica este gândul şi sensul cerut de refuzul expres al coşmarului de a trăi etern pe pământ. Un refuz extras dintr-o cvasi-credință individuală, „religioasă” (pentru el evident trans-religioasă), potrivit căreia viața „probabil (s. m.) continuă după moarte” (219), pentru că adevărata credință ideo-semantică a sa rezidă într-o Realitate total şi etern ordonată. Iar moartea, o spune explicit, este o dezordine a Realității.
Nu imaginația artistică, literară, poetică (a poeziei, a poetului) o urmăreşte Basarab Nicolescu, dar imaginația ştiințifică, teoretică, aşadar contemplativă, nu senzorială, atunci când o pune în corelație cu privirea îndepărtată de conştiință. Este o imaginație complinitoare a existentului, care pentru el rămâne realul (noi, spre deosebire de transdisciplinarist, spunem altfel, că realul este un construct al realității care este chiar existentul). Imaginația şi realul sunt, ca atare, în gândirea lui, complementare. Cum se admite, într-un foarte lărgit consens, că revelația nu este conştientă, Basarab Nicolescu inventariază semnificativ şi arată pilduitor, aparent paradoxal, că gândirea fără cuvinte a fost recunoscută de mari descoperitori din ştiință. Altfel spus, nu tot (in)conştientul este organizat (ordonat) ca un limbaj. Adecvat metodologiei transdisciplinare, el notează că gândirea inventivă, deci imaginativă, există şi se localizează ori se delimitează „pe lângă” (118) – reia explicit înțelegerea lui Souriau. Este vădit marginală, lăturalnică, „trans”.
Cum nu există o teorie a imaginarului în ştiință, rămâne ca atare în sarcina viitorului, de bună seamă transdiciplinar, a o făptui.
Unificând metodic şi nu separând, totodată indicând complexitatea corelativă, Basarab Nicolescu situează imaginația doar într-un nivel de realitate, imaginarul în multiple niveluri, iar imaginalul (H. Corbin) la toate nivelurile din ceea ce numeşte zona de non-rezistență.
Basarab Nicolescu nu face decât să se repete profesoral şi în dialogul cu cei de la Cluj (Phantasma), în 2006. Prea apăsat şi chiar contradictoriu, uneori, ca atunci când numeşte descoperirile şi teoriile cuantice de-a binelea sau de-a dreptul poeme (273). E greu de distins literar, în esență, nu generic şi structural, astfel fiind uşor, între poezie şi poem. Neconvingător pentru un literat, ca să folosesc un termen statutar comun, creator şi critic. „Nivelurile” de rigoare în ordinea: poezie mai întâi, ştiință mai apoi, în aserțiunea că ştiința (cuantica) este rigoare contra delirurilor de orice fel, dar poezia este şi mai riguroasă (303), sunt deopotrivă măgulitoare şi tulburătoare pentru literat, pentru artist în sens cuprinzător. Basarab Nicolescu posedă, ce-i drept, un interes major pentru experiment (321), într-un sens personal, generalizat.
În volumul întâi din De la Isarlîk la Valea Uimirii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, Basarab Nicolescu este mai aplicat, dar tot în limitele ferme ale teoreticului sau, mai exact, ale metodologicului, doar că invocă şi evocă nume de scriitori şi opere poetice sau epice, mai rar dramatice. Abordarea sa nu este nicidecum analitică, nu atinge poeticile şi stilisticile, să spunem, printr-o împrospătare metodologică. De fapt, nu face decât să ilustreze transdisciplinaritatea pe textul literar. Sau pe opere de artă, pe principiul nonseparabilității sau al omogenității rezultate din diversitate.
Poeți
El propune nişte abordări poetice de ultimă fază a gândirii sale. Stricta procedură nu eludează un comportament hibrid, să-i spunem postmodern. Însă biografismul, care există şi aici, direct şi nu textual, nu doar la raporturile cu oamenii de ştiință, acceptă prietenia sau empatia în chip de (co)relație metodologică.
Să încep observările de la Adonis, om liber. Marele poet de limbă arabă şi pacifist, cunoscut pe lista de aşteptare (a publicului) la Premiului Nobel, este pentru Basarab Nicolescu chiar o prezență co-existențială. Într-un moment al vieții, citim, el „mi-a oferit o oglindă pentru îndelungata mea singurătate”.
Adonis este (sur)prins între politică şi gnosticism – între însemnând evident lărgime şi nu îngustime.
Basarab Nicolescu explică acum complexa, complicata, neobişnuita relație cu Adonis: „Am avut, de la început, sentimentului unei experiențe singulare, departe de ceea ce numim de obicei <experiență poetică> şi la ani-lumină (sic!, n. m.) de orice invenție formală sau teoretică.” Primul aspect, întemeietor, aici, rămâne autenticitatea derivată din experiența unică. Al doilea, extrema distincție, comunicată hiberbolic. Între principialitate şi hiperbolism, prin transdisciplinaritate, tot într-o unitate în diversitate rămânem. Şi aici metodologul-„interpret” se poate exprima exagerând, în mod vădit, retoric. Anii lumină îndepărtați de formal şi teoretic marchează totodată distanțarea de teoria şi metoda criticii literare. O opțiune dincolo sau pe lângă critica literară. Ca atare, o propensiune trans-critică. Câți acceptă însă trans-critica, apoi trans-istoria literară sau a literaturii? Mai ales la noi, unde istoria şi critica (sau invers) abia (sau numai) se combină, de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu.
În contact cu Adonis, Basarab Nicolescu (re)cunoaşte o „stare transrațională”. Nu poezia, dar poeticul, în accepția sa, este atins de comentatorul transdisciplinar. Începând de la poziția poetului față de (ne)ştiință. Iar poziția lui Adonis este, altfel decât se mai crede, pentru ştiință, însă contra scientismului, o ideologie care reduce totul la tehno-ştiință. El face operă transculturală şi transreligioasă. Ocazie pentru Basarab Nicolescu de a repeta că transreligia „este pur şi simplu areligioasă”, „transreligia se află dincolo de orice discurs, dar poate fi gustată, trăită, resimțită”. Nu poezia o desprindem în această citire a lui Adonis; doar poeticul, în accepție transdisciplinară. Criticii literari n-au decât să plece de la ea spre arta poeziei ori de la poezie în compania fermă a metodologiei transdisciplinare. Există semne de plecare pe drum, unul fără sfârşit, reamintesc, potrivit fizicianului cuantic, rodnic ispitit de întreaga cunoaştere.
Ion Barbu, în întreaga personalitate creatoare îi reapare lui Basarab Nicolescu, după studiul despre ştiința sa cosmică, universală, din 1968, cu care a debutat editorial într-o simili-critică hermeneutică, drept un om-domeniu sau om-sinteză, numai potrivit ca să reducă extremele la punctul fix. „Ion Barbu era o veritabilă unitate de contradictorii.” Omul, instinctual şi material, a trăit împăcat (şi în păcat, deodată, individual şi tipologic, aş spune), deopotrivă prin asceză, sexualitate, drog. Poseda în totul o „gândire transgresivă”. Ilustrează peste timp şi mode un umanism matematic.
Opera poetică este şi ea la altitudinea omului, îi reprezintă plenar atitudinea. Pentru Basarab Nicolescu, ea înseamnă opera potrivită pentru metoda potrivită. Joc secund i-a apărut drept o „bijuterie a transdisciplinarității”. Operă şi metodă bulversante şi înaintate. „Joc secund este o carte profetică, fondatoare, radical inovatoare şi purtătoarea proiectului unui nou umanism şi al unei noi culturi.” Basarab Nicolescu îl descoperă pe Ion Barbu ca precursor, unul cardinal, care îi susține lui, ca un altfel de cititor, nu originalitatea, dar confirmarea pe linie ideatică şi semantică. Acum, privindu-l ca o verigă puternică într-un lanț coborât într-o îndelungată tradiție, Nicolescu afirmă că Barbu, înaintea lui însuşi, face (verbul direct al poeticii) „veritabile teoreme poetice”, „nici poeme nici teoreme”, după Omar Khayyam, până la contemporanii argentinienii Roberto Juarroz şi Antonio Porchia, cel din urmă desprins şi deprins de comentator prin „straniile (sale) aforisme”.
Barbu calcă „pe căile extremei rigori poetice”, care, ştim de la cititorul care i-a extras din poezie cosmologia, depăşeşte rigorile ştiinței. Ca şi cum, pentru a face ştiință, metodic, se impune neapărat a fi apt de întreprindere poetică. Nou moment pe calea metamorfozelor riguroase în poezia lumii, volumul Joc secund prinde şi adaugă realului „o nouă dimensiune” şi trece drept un „veritabil bing-bang al unui univers paradoxal”.
În cazul poetului-matematician, devine evident potrivit să fie pomenit Kurt Gödel care, într-un articol despre „propozițiile indecidabile”, din 1931, formulează „teorema poate cea mai profundă a matematicilor”.
Cred însă că un critic literar propriu-zis, adică un critic adevărat, nu ar fi în acord cu Basarab Nicolescu atunci când susține ca întreg scrisul critic despre poezia cu relief şi valență cosmologică lui Ion Barbu să fie considerat „ca operă postumă” a autorului. Critica despre opera literară nu aparține autorului operei literare, aşa cum nici critica nu poate rescrie sau revizui producția scriitorilor; deşi Mihail Dragomirescu susținea această intervenție de chirurgie critică, în pofida lui E. Lovinescu, cel care a limitat critica la revizuirea ei însăşi, la modul strict personal. Critica, între constatarea unei mistificări şi radicala înnoire a poeziei, a spus despre Barbu, mai susține Nicolescu, „totul”. Şi adaugă: chiar „contrariul acestui tot”! Ce ar putea fi, dincolo de o expresie paradoxal-alogică, acel contrar al totului?
Aici, Basarab Nicolescu, dezvăluitor al cosmologiei poetice altădată, îl reduce pe poet la doi termeni. Grafic ar fi trei. Primul: El GAHEL. Al doilea: Isarlîk.
„Cuvânt”-ul (sic) EL GAHEL, semnătură, idol al poetului, ar fi fost interpretat prin „onirismul cel mai dezlânat” (sper că nu e țintit Dimov…) şi „delir logic” (amintesc că, după Ruxandra Cesereanu, ar fi tot onirism), nu ni se spune precis de cine şi nici nu ni se exemplifică pătrunderea „adâncă” în domeniul critic măcar prin modalitatea citării.
Ținta comentariului este să identifice termenii care reprezintă logica ternară sau, cum îi mai spune, a terțului: triplul nume Barbu-EL GAHEL-Barbilian. Astfel se iscăleşte şi se alterează creator, tainic, poetul Jocului secund. Trinitatea se reduce trainic la unificare în EL GAHEL, care înseamnă „ignorant” în limba egipteană, probă bulversantă pentru înțelepciune, consideră gânditorul transdiciplinar.
Isarlîk, cuvântul numărat al doilea, provine, cum se ştie, de la Hissarlik, un sat din Turcia, dar înseamnă „palat” şi trimite, cum dezvăluie Basarab Nicolescu, la Nordul hiperboreic, arian, misterios.
Încă ceva despre poetul Jocului secund. Semantica poetică îi apare lui Basarab Nicolescu, cel puțin parțial, translingvistică. Româna şi franceza trec fără poticnire puntea înțelesului şi, din perspectiva lecturii, a înțelegerii. Aşa încât, „un francez, de pildă, va avea acces la sensul poeziilor lui Ion Barbu” (319). Aflăm această convingere din dialogul cu grupul celor de la Phantasma de la Cluj, în anul 2006. Poetica lui Barbu, potrivit interpretărilor relevante, nu se reduce la una a sensului sau, cu termenul preluat de la Saussure, a semnificatului. Există la el şi o poetică de dincolo sau de dincoace de sens, o poetică a semnificantului, a fonicității. Sensul în poezia modernă nu mai este obligatoriu, constatase, înainte de a admite, Paul Valéry.
Poetului exilat Horia Stamatu, Basarab Nicolescu îi citeşte şi comentează în felul propriu volumul Imperiul Liniştii (1981), şi acesta o „carte inițiatică”, placată pe „transformare”. Spațiul titular face referință la „domeniul voinței pure”, reprezentată prin omul autodistructiv, configurat în câteva caricaturi ale divinului. Poetul inițiatic este deopotrivă profetic. Comentatorul, mai îndepărtat de postura prefixată a metodologului, este sedus acum de „magia poetică” (cu toate că magia nu este în mod obişnuit propensiunea sa naturală, cum recunoaşte că va sesiza R. Thom), şi de „marea artă” a poetului.
Mircea Ciobanu, identificat drept „Martorul” (a publicat un roman înnoitor la vremea sa, cu titlul Martorii), este pentru Nicolescu înainte de orice prietenul. Față de care păstrează „certitudinea că ne cunoaştem de milenii”. Iată încă o stereotipă exagerare retorică, semnificativă, cred, la un om de ştiință deopotrivă scriitor. Vorbind ca în Craii… lui Mateiu, Mircea Ciobanu era un alt eu-însumi, de vreme ce făcea parte, cum se notează direct, din ființa sa.
Se pare că au corespondat mai mult decât s-au întâlnit. Fizicianul, asistent universitar la Bucureşti, a părăsit(1) tot şi a plecat cu o bursă din România, în noiembrie 1968, când abia debutase editorial ca insolit exeget al poeziei lui Ion Barbu, cu o carte care a recoltat un „număr uimitor de articole”. Constatarea critică rămâne aproximativ numerică. Prin el sau pe lângă el îi cunoaşte şi pe alți poeți, pe viitorul exilat Miron Kiropol, pe Dan Laurențiu şi Leonid Dimov (nicio referire la onirismul teoretizat şi practicat în grup la Bucureşti), iată ordinea în care îi numeşte.
Mircea Ciobanu era interesat de un cititor, s-ar spune, trans-literar sau doar trans-poetic, şi voia cu tărie „să-i judec eu, fizicianul, scrierile sale”. S-ar zice că nu se ştie de unde (pro)vine observația (critică), cum nu se ştie cine de la cine şi ce învață… La rândul său, Basarab Nicolescu rămâne încântat de cunoaşterea critic-creatoare a lui Mircea Ciobanu, semnatar pe coperta cărții sale despre J. Böhme a unui „minunat text al lui Mircea, pe care nu ştiu dacă-l merit”.
Când îi scrie că Viața lumii e „o carte eminamente gnostică” (1991), Basarab Nicolescu eludează deopotrivă metodologia transdisciplinarității, posibila trans-critică, dar şi faptul că ştia că Mircea Ciobanu cunoştea textual (să fi avut o astfel de memorie?), nu doar ideatic, întreaga Biblie. „Mircea Ciobanu cunoştea pe de rost toate textele biblice”, notează în medalionul despre Mihai Şora.
Prietenul şi martorul, reîntâlnit la câțiva ani după înlocuirea regimului lui Ceauşescu cu acela al lui Iliescu, îi scria că s-a apropiat de „valea sufocantă a fricii de necunoscut” (1995). Clepsidra vieții sale era aproape goală, goală ireversibil. Nu spațiul, dar timpul, probabil spațial, îl atrăgea în ultimii săi ani: „timpul este supremul miraj”, îi scrie în 1991, deloc desprins de „urgia istoriei” (1991).
E inclus în volum şi comentariul la apariția volumului de poezii al lui Mircea Ciobanu, Patimile, 1968: Tentația şi imposibilitatea dogmei. În termenii de acum ai lectorului: ispita nepermisă a religiei. Mai precis: a-religiozitatea sau trans-religiozitatea. Textul se prezenta modest şi nemetodic, în chip de „prea sumare considerații”.
Ca şi mulți dintre cronicarii en titre, neofitul critic îl descoperă poet până la urmă barbian prin „modul intelectual al lirei”.
Alte notații consună cu personalitatea fizicianului şi scriitorului (trilingv). Poezia configurează, fizic şi poate geometric spus, un „univers deschis”. Ajunge la constatarea realității. Prin urmare, „singura realitate este mişcarea în cerc, fără nicio finalitate”, continuă, delirantă, de zbor, de cădere continuă, „o mişcare degradată a spiritului”. Spiritul încercuit şi pervertit pare a nega universul deschis. Dar dacă nu există contradicție decât pentru a face pregnantă unitatea, altfel stau lucrurile.
Poezia aceasta introduce lectorul într-un fel de netimp, o realitate în care „infinitul este dat omului, printr-o voință cu aparențe ostile”. Este un univers tragic, de tragism al existenței, întrucât aici moartea este amânată pe o cale magică – iată alt loc care-i indică lui Basarab Nicolescu atracția, totuşi, a magicului. Dominantă este „adânca spaimă a însingurării, a părăsirii”(2).
Prietenia cu Cezar Ivănescu, în expresia ei de după moartea poetului, capătă un rar accent acuzator: ar fi fost un om vânat, se înțelege că de nişte învăluite, închise structuri, vizibile doar prin cumplite (d)efecte. Acuzator, dar şi apărător, altfel n-ar exista justificarea a(l)titudinii: e convins de „puritatea” prietenului. Altfel spus, de faptul că n-a fost delator la Securitatea comunist-ceauşistă.
Opera poetică a lui Cezar Ivănescu este aşezată apodictic sau axiomatic „în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptățit, Mihai Eminescu”. Nedreptățit ca om, presupun, poetul Eminescu poate nici n-ar fi visat gloria de peste veac. Dar nu neglijez faptul că există o linie groasă de demarcație între viața şi opera unui creator, oricâte tangente s-ar duce la (ori între) cele două cercuri.
Trans-critica este aici prezentă în recunoaşterea unei puternice accentuări retorice: „exagerez din motive sentimentale”.
Lui Stelian Oancea îi prefațează o carte de poezie, înscriindu-l între ceea ce un M. Mincu a numit post-blagieni (el frecventa prefixul acesta, post), ca poet al adâncirii misterului prin poezie. Blagian sau barbian să fie Oancea, mă întreb, observând că în aceeaşi tipologie este inclus şi Mircea Ciobanu. Dar Ciobanu nu are parte de exagerarea (sentimentală?) aplicată lui Oancea: „Precum Malevitsch la începutul secolului XX, Stelian Oancea este torturat de misterul timpului, dezvăluit ca o imperceptibilă a patra dimensiune.” Accesul la acest nivel de realitate (vocabulă majusculată de Basarab Nicolescu) este permis unor aleşi dintre aleşi. Dar dovada ridicării în nadirul poetic rămâne simpla asertorică a poetului care scrie direct, poate accidental, undeva, „a patra/dimensiune”, iar altundeva, „pribeag prin a patra dimensiune”. Trans-critica, dacă se va constitui, nu poate conturna demonstrația.
Prozatori
În materie de roman (neromânesc), propensiunea fizicianului cuantic se îndreaptă spre romancierul metafizic Raymond Abellio, deopotrivă filosof gnostic, agreat, îmi amintesc, şi de Virgil Ierunca ori Monica Lovinescu. Aici, însă, referințele largi sunt despre câțiva prozatori români şi un dramaturg.
Empatia dintre Basarab Nicolescu şi Mircea Eliade s-a realizat prin faptul că acesta i-a aprobat cartea despre Ion Barbu. Şi Mircea Eliade admite lectura fizicianului-scriitor, anume că face proză realist-fantastică şi mitică. În 1975, Nicolescu a scris, sub pseudonimul Andrei Bogdan, cerut de Virgil Ierunca pentru o revistă a exilului românesc, o analiză a unei nuvele a lui M. Eliade, Ambiguitate şi semnificație în „Pe strada Mântuleasa”. E inclusă în volumul întâi din De la Isarlîk la Valea Uimirii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, şi o voi comenta mai jos.
„Academicii” contestă sacrul, ca sentiment religios, neştiințific, dar Basarab Nicolescu, adept al unității în diversitate, larg permisiv şi totodată riguros, nu le împărtăşeşte a(l)titudinea: „eu ştiu, ca fizician cuantic, că sacrul este orizontul inevitabil al fizicii contemporane”.
Laudă cartea lui Florin Țurcanu, factuală şi neinterpretativă, de unde se vede că nu se obstinează în metodologie, în general, necum în aceea pe care o propune deopotrivă individual şi colectiv, într-un grup militant deja internațional.
Cade de acord că Eliade nu este ortodox, dar spiritualist, credincios, da, dar încrezător în „revoluția spirituală”, aşa cum a cunoscut-o prin experiența din India, într-un sens opus Europei. Eliade voia să rămână în India ca ashram, dar s-a supus destinului ştiințific, inițiindu-se prin ori în cultură. Destinul, adică invizibilul, decide (cum ar spune Patapievici, căruia Nicolescu îi atestă de curând o sensibilitate transdisciplinară), nu poate fi contrazis. Iată un argument major pentru gândirea noncontradictorie.
Întrebându-se şi el de ce s-a alăturat Eliade legionarismului codrenist, într-un mod „marginal”, ca articlier (eludează apartenența la un cuib, chiar dacă şi acesta marginal), după ce criticase nazismul şi comunismul, putând ca atare să stupefieze, Basarab Nicolescu crede că Eliade se încrezuse în C. Z. Codreanu şi revoluția spirituală (nu ortodoxă?) de tip indian. Un destin spiritual: cazul Eliade. Teză aproape identică cu aceea a lui Sorin Alexandrescu, doar că acesta nu îşi îndepărtează unchiul de la ortodoxie, poate doar de la ortodoxism. Teză totodată reductivă, însă nu reducționistă. Reducționist a fost mistificatorul şi influentul Claudio Mutti. Glasul destinului (spiritual) l-a îndârjit pe viață pe M. Eliade, care nu l-a renegat pe Codreanu, deşi timp de 11 ani abia a supraviețuit în Franța, şi nici ulterior nu s-a dezis ori contrazis, constată şi Basarab Nicolescu, explicând această poziție obstinată doar prin acceptarea unui destin spiritual revoluționar. O revoluție a dreptei româneşti n-a survenit, însă Eliade nu s-a transformat. Chiar deloc? Nici dialogând cu național-comuniştii ceauşişti din cultură, fără, e drept, a propaga regimul sau vizita în patria adânc metamorfozată? Basarab Nicolescu este îngăduitor, deopotrivă la modul individual şi general, ca transdisciplinar şi transumanist, şi conchide abrupt: „Nici înger, nici demon, Eliade a fost o ființă umană, ca noi toți, cu multiplele noastre contradicții.” Contradicții absorbite, stinse, în unitatea de personalitate…
Studiul cel mai aplicat ca mod de lectură din volum, poate cel mai aplicat asupra prozei de ficțiune din tot ce a scris fizicianul-scriitor, este Ambiguitate şi semnificație în „Pe strada Mântuleasa”.
M. Eliade este „creator de mituri”, un autor de „mituri create (recreate?)”, ca ficționar, iar ca savant este filosof, istoric al miturilor – în expresia antonpannescă – de la lume adunate, dar de bună seamă că istoric şi filosofic redate… Dar ce modalitate critică i se potriveşte lui Eliade? se întreabă, în primă instanță ca orice critic, şi Basarab Nicolescu. Răspunde implicit, în manieră proprie. Dar pare a ține seama de faptul că opera impune, dacă nu generează, oricum îşi atrage metoda, chiar dacă dintr-o panoplie metodologică puternic reliefată, eficientă pentru că este modelabilă. Astfel că lectura constată la ce literatură este aplicată sau față de ce operă este aşa zicând aplecată. Originalitatea îi este maximal recunoscută: un „nou gen de literatură”! Gen, pur şi simplu, nu specie în cadrul unui gen, potrivit utilei clasificări didactico-literare de la Georg Brandes citire. Încadrarea nu aduce şi noutatea (realismul fantastic), dar nu este lipsită de nuanțare: este o literatură „realist-fantastică, distinctă, prin absența ermetismului, de <literatura secretului>”. O proză, ca urmare, deschisă, placată pe realul cât mai extensibil, o proză totodată descifrabilă. Dar această nuvelă dă seama de întreaga proză a lui Eliade, toată egal descifrabilă, dacă ne referim la aceea enigmatică? Pentru că ştim că Eliade s-a exersat eclectic, hibrid, polistructural, în epică, de la realismul critic ori de tip frescă socială şi până la textualism sau metaficțiune.
Pentru această nuvelă, Basarab Nicolescu găseşte operațional termenul „transmutație”. El distinge, la nivelul epicului structurat detectivistic, căutarea adevărului, simulată la Eliade înspre falsul secret, de adâncire a misterului (în romanul inovator, pentru literatura română, Martorii, de Mircea Ciobanu), eşuată în necunoaştere (în Les gommes, de A. Robbe-Grillet, important pentru le nouveau roman français, nerămas fără urme semnificative în proza substanțial experimentală universală, în pofida împătimiților în toate formele de epică referențială şi ideologică).
Constatând că această nuvelă produce o sinteză între realitate şi ficțiune, Basarab Nicolescu însuşi practică o lectură impur artistică, obligatoriu referențială ori istoristă. Pe scurt: con-textuală. Pe deasupra sintezei sau osmozei dintre realitate (să constatăm că nu real, definite separat ulterior de Nicolescu) şi ficțiune, se mai descoperă – loc comun în lectura epicului fantast(ic) eliadesc – o „alunecarea în oniric”. Surpriza este asemănarea insolită: tocmai cu „oniricul” L. F. Céline.
Neaşteptată este perspectiva de lectură de tip etnicist: procedeul tocmai precizat, în cazul lui M. Eliade, este o „consecință a înseşi substanței româneşti” a nuvelei. (Re)creația de mituri derivă dintr-un fundament pus pe piloni de ethos şi etnos. Realitatea istorică, politică, mitică, fantastică, ajunge, să spun aşa, glazurată ficțional. Melanjul acesta, precizez de acum, deliteraturizant, configurează ceea ce autorul studiului numeşte ambiguitatea, ea impunând „farmecul fundamental” al nuvelei.
Lectorul are acum răgazul să urmărească personajele feminine, care sunt trei la număr. Marina, făptură supraumană (sau suprafeminină!), are, fizic, o relație ambiguă şi laxă cu timpul şi vârstele. În feluritele ei înfățişări, arată între 20 şi 60 de ani, grație unei miraculoase autometamorfoze voluntare. Gigantica Oana, înaltă de 2,42 metri, în fapt nimfomană şi amatoare de viol multiplu ori de zoofilism la modul ilar, deşi incongruentă ca personaj, este mitizată şi psihanalizată de Basarab Nicolescu, în sensul că ea ar fi zeița-mamă şi „încarnarea inconştientului colectiv” românesc, în expresie simbolică, dar şi alegorică. Anca Vogel este citită prin identificare (transmutație?) cu Ana Pauker: mod de lectură biografist şi istorist.
Basarab Nicolescu nu distinge ficțiunea de eseul pur, iar Eliade este implicat condițional, ca şi când naratorul ar fi transmutabil în autor: „Mircea Eliade ar fi putut vorbi cu violență despre teroare” etc., în comunism, fapt lăudat de comentator, spre exasperarea unor critici referențialişti precum Monica Lovinescu. El crede că Eliade nu era interesat de politică şi ideologie, dar de memoria pierdută a istoriei şi degradarea miturilor etnic tutelare. Opțiunea lui Eliade rămâne totuşi pentru ambiguitate, iar nuvela este pentru analist semnificativă, la modul memorialistic, ca „o mărturie fundamentală asupra unei epoci, a epocii pe care mulți dintre noi am trăit-o”.
În Eugene Ionesco şi logica contradicției (2010), Nicolescu crede că prezența unui personaj care îl mimează pe St. Lupasco în piesa Victimele datoriei, citită prin grila tragicului absurd şi budism (Zen), ar dovedi o pură aderență a dramaturgului la logica terțului inclus. Ambiguitatea ironică şi parodică nu admite însă înregimentarea mentală din partea rebelului gânditor-dramaturg.
Simpatia reciprocă imediată este dintru început consemnată şi în evocarea, fără aplicație analitică la operă, a lui Vintilă Horia. Despre cartea proprie, definitorie, Noi, particula şi lumea, Vintilă Horia a scris într-un articol că „ne ajută să continuăm să trăim”. Elogiu, desigur, maximal, dar primordial biografic. Interesat de St. Lupasco, Horia îi notifică epistolar că scrisul lor îl face să se „regăsească”. Nicolescu este confirmat pe linia tare a corelației sale esențiale de un prozator şi eseist din exil care recunoaşte un fapt destinat să îl bucure: „Am descoperit cât de asemănători sunt poeții cu fizicienii.” Şi dacă mai mult decât atât pare a întrece măsura necesară, ei bine, privitor la Ion Barbu, Basarab Nicolescu are satisfacția de a primi şi o constatare ce pare a fi de zile mari, dacă n-ar fi pe cât de ambițioasă pe atât de reductivă, anume că poetul Jocului secund încearcă să creeze „o epistemologie literară”.
Evident, un însoțitor în cunoaştere ca Vintilă Horia trebuia apărat de atacul jurnalistei (şi diaristei) Monica Lovinescu. Aceasta, intens prezentă la Cenaclul lui L. Mămăligă (L. M. Arcade, ca scriitor), a notat aspru: „Vintilă Horia cu aparențe de idei”. Iar la moartea lui: „mi-a fost mereu cam străin”. Explicația, cu rele implicații, potrivit fizicianului (el însuşi atins sarcastic ca prezență ipotetic excentrică la acelaşi cenaclu): radio-criticul de la postul de Radio „Europa Liberă” ignoră ştiința în cultură, implicit, se sugerează, în artă, evident mai cu seamă în aceea literară. În schimb, şi acum, Nicolescu remarcă elogios monografia lui Pompiliu Crăciunescu dedicată lui Vintilă Horia, primită drept mostră de trans-critică fundată pe metodologia transdisciplinară.
În paginile dedicate lui L. M. Arcade, se reține un portret configurat cu abilitate literară. El trebuie reținut, pentru că este rar, dacă nu unic, la Basarab Nicolescu, autor care nu-şi „vede” apropiații decât pe linia ideii şi sensului, chiar dacă adesea colorată afectiv.
Primul merit al celui care i-a tradus exemplar lui Teoreme-le poetice şi cărora le-a prezis o vastă exegeză nu ar fi Cenaclul, un „templu al culturii”, cu multe nume şi personalități, totuşi fără Ionesco, Cioran, dar cu Eliade. Vin mai presus „imensa lui erudiție” ori, poate şi mai sus, prozatorul, „un înnoitor al limbii române, din rasa constructorilor de catedrale”. Nu-i citeşte critic, metodic, epica, doar aminteşte că în Poveste cu țigani părintele şi teologul A. Scrima a recunoscut „virtuțile unei gnoze exacte”. Dă de gândit această triplă întâlnire gnostică la oameni care au alt domeniu predilect, altul fiecare dintre ei. O întâlnire paradoxală: o apropiere în îndepărtare. Şi ca să fac unul din jocurile mele verbale insistente: şi o apropriere.
Undeva, en passant, Basarab Nicolescu apreciază şi romanul criticului şi istoricului literar Constantin Ciopraga, Nisipul (1968), convins fiind că, printr-o „mare finețe”, el figurează „universul oniric al suferinței prizonierilor”. De data aceasta nu-l mai angajează, ca în nuvela amintită a lui Eliade, lectura referențială, istorică şi politică. Cum ştim, cenzura comunistă n-a tolerat romanul eminamente referențial. Romancierii au căutat soluții ocolitoare de asalt la interdicție. Unii le-au găsit, fără a falsifica referința, cel mai adesea ignorând-o. Este cazul prozatorilor onirici, cu metodă şi talent, precum D. Țepeneag, Vintilă Ivănceanu, o vreme Sorin Titel şi alții.
Şi esteticul este extins, cum ne-am fi aşteptat, în sens metodologic, la trans-estetic. Pentru existența proprie, estetica devine operațională, expusă la lucru continuu. Devine o stare activă ori activată de voință sau de aspirație, în limitele fixate de destin. Omul de largă ştiință mărturiseşte că luciditatea i-a rămas mereu acaparată de „dorința de a transforma propria mea viață într-o operă estetică” (139). Viața care se împlineşte într-adevăr prin ori în estetic îmi aminteşte întâmplător de opțiunea de credință a lui Robert Musil, marele romancier al gândirii.
Ținta esențială a esteticii este o conformare firească în perspectivă metodologică, iar ea vine cu necesitate în urma lui St. Lupasco, despre care ni se aminteşte că a extins deja terțul inclus în estetic.
E simptomatic faptul că Basarab Nicolescu nu ca om de ştiință se defineşte îndeosebi (nici nu se renegă, desigur, se recunoaşte cu suficientă tărie), dar ca „scriitor european” (139), unul trilingv, în română, franceză, engleză.
Gândirea, iar nu tehnica artei, primită sub semnul larg al (trans)poeticului, îl absoarbe, s-ar spune, vertiginos, ca pe o conştiință barocă, dar nu nefixată, din contra, obstinată, într-un anume sens chiar fanatică.
Basarab Nicolescu este un obstinat al rigorii în gândire şi limbaj. Un spirit conceptualist, dar unul (trans?)lucid, hiper-intuitiv, inspirat pe o cale revelatoare. În materie de cunoaştere, nutreşte convingerea unei anume, precise, superiorități a poeticului, în detrimentul ştiințificului. Poeticul este mai precis, sever, expus principiilor decât ştiințificul. Într-un sens: mai ştiințific… „Cunoaşterea poetică este mai riguroasă decât cea ştiințifică.” Poeticul pătrunde mai profund existentul. Fizicianul teoretician, scriitorul interpret al literaturii (restrânse, e adevărat), este, în această ordine, pe acest drum, un poetolog. N-ar putea să se renege în această postură, cum o face în aceea de poet. În sens literar, generic, el se recuză ca poet. Nu devine poet, cum recunoaşte şi se „lepădă” singur, spre mirarea unora, nici în Teoreme poetice, aforisme în fond şi formă scrise în „limba subconştientului”. Ceea ce nu împiedică, din contra, transdisciplinaritatea să fie fundată pe spiritul poetic. Nici măcar poeme suprarealiste nu admite că scrie, cum s-ar părea a-l îndreptăți să creadă „limba inconştientului”, comună cu aceea impusă şi de A. Breton, dar prin procedeul dicteului automat, generator, cum s-a observat, de hazard obiectiv. Basarab Nicolescu scrie captând fluxul abisal al limbii, apt de a crea limbajul, dar nu folosind dicteul automat doar prin propriul eu. El se lasă captiv nu al eului, dar al inspirației. Nu scrie prin (auto)dicteu automat, dar prin dicteul inspirat de necunoscut, de un fel de supra-inconştient. Vine deopotrivă pe calea libertății şi a rigorii, a lui Breton şi a lui Valéry, pe care îi împacă şi el, ca şi Dimov şi ceilalți poeți ai Grupului oniric, estetic-structuralist. Cu diferența sau noutatea că elaborează la un alt nivel al limbii, implicit cu un alt limbaj, „subminat” estetic de rigoare, de supra sau trans – evident că nu e acelaşi lucru, dar trimit deopotrivă la logica binară şi ternară – ştiințificul inclus în poetic. Îşi îngrădeşte libertatea în principii care abat de la creația poetică propriu-zisă. Teoreme-le poetice îi sunt dictate de Har (217), dar acesta le imprimă puterea ideii şi a sensului, s-ar spune că în consens – într-o împlinire de destin – cu formația neo-fizicianului. Lui îi este clar paradoxul că poeticul nu garantează poezia. Iar el are limba deopotrivă a (in)conştientului, poetic-teorematică, într-un nou tip de aforisme, chiar în texte programatice mai extinse, precum un Manifest poetic al Mileniului III, dar nu are acces la limba proprie poeziei, la arta (măiestria, spune) poetică, dincolo de principialitate şi rigoare. Aici se declară învins şi totodată convins că rămâne profund carent: „Poezia înseamnă în primul rând o măiestrie a limbii.” (155)
Basarab Nicolescu numeşte Cântarea cântărilor din Biblie, în sens substanțial, ființial, „haric”, inspirațional şi nu tehnic, lingvistic, stilistic, retoric, „poemul poemelor”. Un arhi-poem. Poem-paradigmă. Poem-tradiție. Un poem-alpha conținând întreaga poematizare ulterioară până la capăt, la omega.
Să lămurim deocamdată onirismul, suplimentar față de ceea ce am notat anterior. Basarab Nicolescu recunoaşte că şi-a transcris „ani de zile visele” (234), are probabil un fel de jurnal oniric, dar a constatat, poate decepționat, că, psihanalitic, freudian spus, visele simbolice sunt puține, restul lor fiind vise asociative. E neîndoielnic că, în materie (nu şi în formă), el a tratat visul la modul suprarealist, adică, de fapt, la modul realist, transcriind (din memoria variabilă în timp) visul real, trăit, nocturn sau diurn, nelucid. Limbajul oniric a rămas doar un simplu suport. Transcrierea a fost posterioară visării, în stare de veghe. Limbajul a rămas pur oniric, nepoetic, nici sub incidența dicteului automat, ca la suprarealişti, nici sub incidența textualistă, a visării direct în scris, ca la oniricii estetizanți şi structuralişti (suprarealiştii erau în primul rând destructuranți, deconstructivi), precum Dimov şi ceilalți poeți din grup, dar şi Țepeneag şi ceilalți prozatori urmând liberi, în creație, doctrina lor principial fermă.
Basarab Nicolescu extinde poeticul la trăirea integrală, (in)conştientă. Spune da vieții, ca să o spun aici, acum, eu, cu formula lui Nietzsche, ca „veghe poetică” şi „operă estetică” (174). În binomul meu uniformizat, onto-retorica, Basarab Nicolescu se aşază strict în ființă (parte din triada transdisciplinarității) şi doar se ataşează de retorică (poetică, limbaj). Ființa metafizică (el ar spune trans-fizică) cuprinde plenar existența, viața (cu termenul comun al autorului), ca ordine a Realității vieții la toate nivelurile ei. Metafizica este gândul şi sensul cerut de refuzul expres al coşmarului de a trăi etern pe pământ. Un refuz extras dintr-o cvasi-credință individuală, „religioasă” (pentru el evident trans-religioasă), potrivit căreia viața „probabil (s. m.) continuă după moarte” (219), pentru că adevărata credință ideo-semantică a sa rezidă într-o Realitate total şi etern ordonată. Iar moartea, o spune explicit, este o dezordine a Realității.
Nu imaginația artistică, literară, poetică (a poeziei, a poetului) o urmăreşte Basarab Nicolescu, dar imaginația ştiințifică, teoretică, aşadar contemplativă, nu senzorială, atunci când o pune în corelație cu privirea îndepărtată de conştiință. Este o imaginație complinitoare a existentului, care pentru el rămâne realul (noi, spre deosebire de transdisciplinarist, spunem altfel, că realul este un construct al realității care este chiar existentul). Imaginația şi realul sunt, ca atare, în gândirea lui, complementare. Cum se admite, într-un foarte lărgit consens, că revelația nu este conştientă, Basarab Nicolescu inventariază semnificativ şi arată pilduitor, aparent paradoxal, că gândirea fără cuvinte a fost recunoscută de mari descoperitori din ştiință. Altfel spus, nu tot (in)conştientul este organizat (ordonat) ca un limbaj. Adecvat metodologiei transdisciplinare, el notează că gândirea inventivă, deci imaginativă, există şi se localizează ori se delimitează „pe lângă” (118) – reia explicit înțelegerea lui Souriau. Este vădit marginală, lăturalnică, „trans”.
Cum nu există o teorie a imaginarului în ştiință, rămâne ca atare în sarcina viitorului, de bună seamă transdiciplinar, a o făptui.
Unificând metodic şi nu separând, totodată indicând complexitatea corelativă, Basarab Nicolescu situează imaginația doar într-un nivel de realitate, imaginarul în multiple niveluri, iar imaginalul (H. Corbin) la toate nivelurile din ceea ce numeşte zona de non-rezistență.
Basarab Nicolescu nu face decât să se repete profesoral şi în dialogul cu cei de la Cluj (Phantasma), în 2006. Prea apăsat şi chiar contradictoriu, uneori, ca atunci când numeşte descoperirile şi teoriile cuantice de-a binelea sau de-a dreptul poeme (273). E greu de distins literar, în esență, nu generic şi structural, astfel fiind uşor, între poezie şi poem. Neconvingător pentru un literat, ca să folosesc un termen statutar comun, creator şi critic. „Nivelurile” de rigoare în ordinea: poezie mai întâi, ştiință mai apoi, în aserțiunea că ştiința (cuantica) este rigoare contra delirurilor de orice fel, dar poezia este şi mai riguroasă (303), sunt deopotrivă măgulitoare şi tulburătoare pentru literat, pentru artist în sens cuprinzător. Basarab Nicolescu posedă, ce-i drept, un interes major pentru experiment (321), într-un sens personal, generalizat.
În volumul întâi din De la Isarlîk la Valea Uimirii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, Basarab Nicolescu este mai aplicat, dar tot în limitele ferme ale teoreticului sau, mai exact, ale metodologicului, doar că invocă şi evocă nume de scriitori şi opere poetice sau epice, mai rar dramatice. Abordarea sa nu este nicidecum analitică, nu atinge poeticile şi stilisticile, să spunem, printr-o împrospătare metodologică. De fapt, nu face decât să ilustreze transdisciplinaritatea pe textul literar. Sau pe opere de artă, pe principiul nonseparabilității sau al omogenității rezultate din diversitate.
Poeți
El propune nişte abordări poetice de ultimă fază a gândirii sale. Stricta procedură nu eludează un comportament hibrid, să-i spunem postmodern. Însă biografismul, care există şi aici, direct şi nu textual, nu doar la raporturile cu oamenii de ştiință, acceptă prietenia sau empatia în chip de (co)relație metodologică.
Să încep observările de la Adonis, om liber. Marele poet de limbă arabă şi pacifist, cunoscut pe lista de aşteptare (a publicului) la Premiului Nobel, este pentru Basarab Nicolescu chiar o prezență co-existențială. Într-un moment al vieții, citim, el „mi-a oferit o oglindă pentru îndelungata mea singurătate”.
Adonis este (sur)prins între politică şi gnosticism – între însemnând evident lărgime şi nu îngustime.
Basarab Nicolescu explică acum complexa, complicata, neobişnuita relație cu Adonis: „Am avut, de la început, sentimentului unei experiențe singulare, departe de ceea ce numim de obicei <experiență poetică> şi la ani-lumină (sic!, n. m.) de orice invenție formală sau teoretică.” Primul aspect, întemeietor, aici, rămâne autenticitatea derivată din experiența unică. Al doilea, extrema distincție, comunicată hiberbolic. Între principialitate şi hiperbolism, prin transdisciplinaritate, tot într-o unitate în diversitate rămânem. Şi aici metodologul-„interpret” se poate exprima exagerând, în mod vădit, retoric. Anii lumină îndepărtați de formal şi teoretic marchează totodată distanțarea de teoria şi metoda criticii literare. O opțiune dincolo sau pe lângă critica literară. Ca atare, o propensiune trans-critică. Câți acceptă însă trans-critica, apoi trans-istoria literară sau a literaturii? Mai ales la noi, unde istoria şi critica (sau invers) abia (sau numai) se combină, de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu.
În contact cu Adonis, Basarab Nicolescu (re)cunoaşte o „stare transrațională”. Nu poezia, dar poeticul, în accepția sa, este atins de comentatorul transdisciplinar. Începând de la poziția poetului față de (ne)ştiință. Iar poziția lui Adonis este, altfel decât se mai crede, pentru ştiință, însă contra scientismului, o ideologie care reduce totul la tehno-ştiință. El face operă transculturală şi transreligioasă. Ocazie pentru Basarab Nicolescu de a repeta că transreligia „este pur şi simplu areligioasă”, „transreligia se află dincolo de orice discurs, dar poate fi gustată, trăită, resimțită”. Nu poezia o desprindem în această citire a lui Adonis; doar poeticul, în accepție transdisciplinară. Criticii literari n-au decât să plece de la ea spre arta poeziei ori de la poezie în compania fermă a metodologiei transdisciplinare. Există semne de plecare pe drum, unul fără sfârşit, reamintesc, potrivit fizicianului cuantic, rodnic ispitit de întreaga cunoaştere.
Ion Barbu, în întreaga personalitate creatoare îi reapare lui Basarab Nicolescu, după studiul despre ştiința sa cosmică, universală, din 1968, cu care a debutat editorial într-o simili-critică hermeneutică, drept un om-domeniu sau om-sinteză, numai potrivit ca să reducă extremele la punctul fix. „Ion Barbu era o veritabilă unitate de contradictorii.” Omul, instinctual şi material, a trăit împăcat (şi în păcat, deodată, individual şi tipologic, aş spune), deopotrivă prin asceză, sexualitate, drog. Poseda în totul o „gândire transgresivă”. Ilustrează peste timp şi mode un umanism matematic.
Opera poetică este şi ea la altitudinea omului, îi reprezintă plenar atitudinea. Pentru Basarab Nicolescu, ea înseamnă opera potrivită pentru metoda potrivită. Joc secund i-a apărut drept o „bijuterie a transdisciplinarității”. Operă şi metodă bulversante şi înaintate. „Joc secund este o carte profetică, fondatoare, radical inovatoare şi purtătoarea proiectului unui nou umanism şi al unei noi culturi.” Basarab Nicolescu îl descoperă pe Ion Barbu ca precursor, unul cardinal, care îi susține lui, ca un altfel de cititor, nu originalitatea, dar confirmarea pe linie ideatică şi semantică. Acum, privindu-l ca o verigă puternică într-un lanț coborât într-o îndelungată tradiție, Nicolescu afirmă că Barbu, înaintea lui însuşi, face (verbul direct al poeticii) „veritabile teoreme poetice”, „nici poeme nici teoreme”, după Omar Khayyam, până la contemporanii argentinienii Roberto Juarroz şi Antonio Porchia, cel din urmă desprins şi deprins de comentator prin „straniile (sale) aforisme”.
Barbu calcă „pe căile extremei rigori poetice”, care, ştim de la cititorul care i-a extras din poezie cosmologia, depăşeşte rigorile ştiinței. Ca şi cum, pentru a face ştiință, metodic, se impune neapărat a fi apt de întreprindere poetică. Nou moment pe calea metamorfozelor riguroase în poezia lumii, volumul Joc secund prinde şi adaugă realului „o nouă dimensiune” şi trece drept un „veritabil bing-bang al unui univers paradoxal”.
În cazul poetului-matematician, devine evident potrivit să fie pomenit Kurt Gödel care, într-un articol despre „propozițiile indecidabile”, din 1931, formulează „teorema poate cea mai profundă a matematicilor”.
Cred însă că un critic literar propriu-zis, adică un critic adevărat, nu ar fi în acord cu Basarab Nicolescu atunci când susține ca întreg scrisul critic despre poezia cu relief şi valență cosmologică lui Ion Barbu să fie considerat „ca operă postumă” a autorului. Critica despre opera literară nu aparține autorului operei literare, aşa cum nici critica nu poate rescrie sau revizui producția scriitorilor; deşi Mihail Dragomirescu susținea această intervenție de chirurgie critică, în pofida lui E. Lovinescu, cel care a limitat critica la revizuirea ei însăşi, la modul strict personal. Critica, între constatarea unei mistificări şi radicala înnoire a poeziei, a spus despre Barbu, mai susține Nicolescu, „totul”. Şi adaugă: chiar „contrariul acestui tot”! Ce ar putea fi, dincolo de o expresie paradoxal-alogică, acel contrar al totului?
Aici, Basarab Nicolescu, dezvăluitor al cosmologiei poetice altădată, îl reduce pe poet la doi termeni. Grafic ar fi trei. Primul: El GAHEL. Al doilea: Isarlîk.
„Cuvânt”-ul (sic) EL GAHEL, semnătură, idol al poetului, ar fi fost interpretat prin „onirismul cel mai dezlânat” (sper că nu e țintit Dimov…) şi „delir logic” (amintesc că, după Ruxandra Cesereanu, ar fi tot onirism), nu ni se spune precis de cine şi nici nu ni se exemplifică pătrunderea „adâncă” în domeniul critic măcar prin modalitatea citării.
Ținta comentariului este să identifice termenii care reprezintă logica ternară sau, cum îi mai spune, a terțului: triplul nume Barbu-EL GAHEL-Barbilian. Astfel se iscăleşte şi se alterează creator, tainic, poetul Jocului secund. Trinitatea se reduce trainic la unificare în EL GAHEL, care înseamnă „ignorant” în limba egipteană, probă bulversantă pentru înțelepciune, consideră gânditorul transdiciplinar.
Isarlîk, cuvântul numărat al doilea, provine, cum se ştie, de la Hissarlik, un sat din Turcia, dar înseamnă „palat” şi trimite, cum dezvăluie Basarab Nicolescu, la Nordul hiperboreic, arian, misterios.
Încă ceva despre poetul Jocului secund. Semantica poetică îi apare lui Basarab Nicolescu, cel puțin parțial, translingvistică. Româna şi franceza trec fără poticnire puntea înțelesului şi, din perspectiva lecturii, a înțelegerii. Aşa încât, „un francez, de pildă, va avea acces la sensul poeziilor lui Ion Barbu” (319). Aflăm această convingere din dialogul cu grupul celor de la Phantasma de la Cluj, în anul 2006. Poetica lui Barbu, potrivit interpretărilor relevante, nu se reduce la una a sensului sau, cu termenul preluat de la Saussure, a semnificatului. Există la el şi o poetică de dincolo sau de dincoace de sens, o poetică a semnificantului, a fonicității. Sensul în poezia modernă nu mai este obligatoriu, constatase, înainte de a admite, Paul Valéry.
Poetului exilat Horia Stamatu, Basarab Nicolescu îi citeşte şi comentează în felul propriu volumul Imperiul Liniştii (1981), şi acesta o „carte inițiatică”, placată pe „transformare”. Spațiul titular face referință la „domeniul voinței pure”, reprezentată prin omul autodistructiv, configurat în câteva caricaturi ale divinului. Poetul inițiatic este deopotrivă profetic. Comentatorul, mai îndepărtat de postura prefixată a metodologului, este sedus acum de „magia poetică” (cu toate că magia nu este în mod obişnuit propensiunea sa naturală, cum recunoaşte că va sesiza R. Thom), şi de „marea artă” a poetului.
Mircea Ciobanu, identificat drept „Martorul” (a publicat un roman înnoitor la vremea sa, cu titlul Martorii), este pentru Nicolescu înainte de orice prietenul. Față de care păstrează „certitudinea că ne cunoaştem de milenii”. Iată încă o stereotipă exagerare retorică, semnificativă, cred, la un om de ştiință deopotrivă scriitor. Vorbind ca în Craii… lui Mateiu, Mircea Ciobanu era un alt eu-însumi, de vreme ce făcea parte, cum se notează direct, din ființa sa.
Se pare că au corespondat mai mult decât s-au întâlnit. Fizicianul, asistent universitar la Bucureşti, a părăsit(1) tot şi a plecat cu o bursă din România, în noiembrie 1968, când abia debutase editorial ca insolit exeget al poeziei lui Ion Barbu, cu o carte care a recoltat un „număr uimitor de articole”. Constatarea critică rămâne aproximativ numerică. Prin el sau pe lângă el îi cunoaşte şi pe alți poeți, pe viitorul exilat Miron Kiropol, pe Dan Laurențiu şi Leonid Dimov (nicio referire la onirismul teoretizat şi practicat în grup la Bucureşti), iată ordinea în care îi numeşte.
Mircea Ciobanu era interesat de un cititor, s-ar spune, trans-literar sau doar trans-poetic, şi voia cu tărie „să-i judec eu, fizicianul, scrierile sale”. S-ar zice că nu se ştie de unde (pro)vine observația (critică), cum nu se ştie cine de la cine şi ce învață… La rândul său, Basarab Nicolescu rămâne încântat de cunoaşterea critic-creatoare a lui Mircea Ciobanu, semnatar pe coperta cărții sale despre J. Böhme a unui „minunat text al lui Mircea, pe care nu ştiu dacă-l merit”.
Când îi scrie că Viața lumii e „o carte eminamente gnostică” (1991), Basarab Nicolescu eludează deopotrivă metodologia transdisciplinarității, posibila trans-critică, dar şi faptul că ştia că Mircea Ciobanu cunoştea textual (să fi avut o astfel de memorie?), nu doar ideatic, întreaga Biblie. „Mircea Ciobanu cunoştea pe de rost toate textele biblice”, notează în medalionul despre Mihai Şora.
Prietenul şi martorul, reîntâlnit la câțiva ani după înlocuirea regimului lui Ceauşescu cu acela al lui Iliescu, îi scria că s-a apropiat de „valea sufocantă a fricii de necunoscut” (1995). Clepsidra vieții sale era aproape goală, goală ireversibil. Nu spațiul, dar timpul, probabil spațial, îl atrăgea în ultimii săi ani: „timpul este supremul miraj”, îi scrie în 1991, deloc desprins de „urgia istoriei” (1991).
E inclus în volum şi comentariul la apariția volumului de poezii al lui Mircea Ciobanu, Patimile, 1968: Tentația şi imposibilitatea dogmei. În termenii de acum ai lectorului: ispita nepermisă a religiei. Mai precis: a-religiozitatea sau trans-religiozitatea. Textul se prezenta modest şi nemetodic, în chip de „prea sumare considerații”.
Ca şi mulți dintre cronicarii en titre, neofitul critic îl descoperă poet până la urmă barbian prin „modul intelectual al lirei”.
Alte notații consună cu personalitatea fizicianului şi scriitorului (trilingv). Poezia configurează, fizic şi poate geometric spus, un „univers deschis”. Ajunge la constatarea realității. Prin urmare, „singura realitate este mişcarea în cerc, fără nicio finalitate”, continuă, delirantă, de zbor, de cădere continuă, „o mişcare degradată a spiritului”. Spiritul încercuit şi pervertit pare a nega universul deschis. Dar dacă nu există contradicție decât pentru a face pregnantă unitatea, altfel stau lucrurile.
Poezia aceasta introduce lectorul într-un fel de netimp, o realitate în care „infinitul este dat omului, printr-o voință cu aparențe ostile”. Este un univers tragic, de tragism al existenței, întrucât aici moartea este amânată pe o cale magică – iată alt loc care-i indică lui Basarab Nicolescu atracția, totuşi, a magicului. Dominantă este „adânca spaimă a însingurării, a părăsirii”(2).
Prietenia cu Cezar Ivănescu, în expresia ei de după moartea poetului, capătă un rar accent acuzator: ar fi fost un om vânat, se înțelege că de nişte învăluite, închise structuri, vizibile doar prin cumplite (d)efecte. Acuzator, dar şi apărător, altfel n-ar exista justificarea a(l)titudinii: e convins de „puritatea” prietenului. Altfel spus, de faptul că n-a fost delator la Securitatea comunist-ceauşistă.
Opera poetică a lui Cezar Ivănescu este aşezată apodictic sau axiomatic „în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptățit, Mihai Eminescu”. Nedreptățit ca om, presupun, poetul Eminescu poate nici n-ar fi visat gloria de peste veac. Dar nu neglijez faptul că există o linie groasă de demarcație între viața şi opera unui creator, oricâte tangente s-ar duce la (ori între) cele două cercuri.
Trans-critica este aici prezentă în recunoaşterea unei puternice accentuări retorice: „exagerez din motive sentimentale”.
Lui Stelian Oancea îi prefațează o carte de poezie, înscriindu-l între ceea ce un M. Mincu a numit post-blagieni (el frecventa prefixul acesta, post), ca poet al adâncirii misterului prin poezie. Blagian sau barbian să fie Oancea, mă întreb, observând că în aceeaşi tipologie este inclus şi Mircea Ciobanu. Dar Ciobanu nu are parte de exagerarea (sentimentală?) aplicată lui Oancea: „Precum Malevitsch la începutul secolului XX, Stelian Oancea este torturat de misterul timpului, dezvăluit ca o imperceptibilă a patra dimensiune.” Accesul la acest nivel de realitate (vocabulă majusculată de Basarab Nicolescu) este permis unor aleşi dintre aleşi. Dar dovada ridicării în nadirul poetic rămâne simpla asertorică a poetului care scrie direct, poate accidental, undeva, „a patra/dimensiune”, iar altundeva, „pribeag prin a patra dimensiune”. Trans-critica, dacă se va constitui, nu poate conturna demonstrația.
Prozatori
În materie de roman (neromânesc), propensiunea fizicianului cuantic se îndreaptă spre romancierul metafizic Raymond Abellio, deopotrivă filosof gnostic, agreat, îmi amintesc, şi de Virgil Ierunca ori Monica Lovinescu. Aici, însă, referințele largi sunt despre câțiva prozatori români şi un dramaturg.
Empatia dintre Basarab Nicolescu şi Mircea Eliade s-a realizat prin faptul că acesta i-a aprobat cartea despre Ion Barbu. Şi Mircea Eliade admite lectura fizicianului-scriitor, anume că face proză realist-fantastică şi mitică. În 1975, Nicolescu a scris, sub pseudonimul Andrei Bogdan, cerut de Virgil Ierunca pentru o revistă a exilului românesc, o analiză a unei nuvele a lui M. Eliade, Ambiguitate şi semnificație în „Pe strada Mântuleasa”. E inclusă în volumul întâi din De la Isarlîk la Valea Uimirii, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, şi o voi comenta mai jos.
„Academicii” contestă sacrul, ca sentiment religios, neştiințific, dar Basarab Nicolescu, adept al unității în diversitate, larg permisiv şi totodată riguros, nu le împărtăşeşte a(l)titudinea: „eu ştiu, ca fizician cuantic, că sacrul este orizontul inevitabil al fizicii contemporane”.
Laudă cartea lui Florin Țurcanu, factuală şi neinterpretativă, de unde se vede că nu se obstinează în metodologie, în general, necum în aceea pe care o propune deopotrivă individual şi colectiv, într-un grup militant deja internațional.
Cade de acord că Eliade nu este ortodox, dar spiritualist, credincios, da, dar încrezător în „revoluția spirituală”, aşa cum a cunoscut-o prin experiența din India, într-un sens opus Europei. Eliade voia să rămână în India ca ashram, dar s-a supus destinului ştiințific, inițiindu-se prin ori în cultură. Destinul, adică invizibilul, decide (cum ar spune Patapievici, căruia Nicolescu îi atestă de curând o sensibilitate transdisciplinară), nu poate fi contrazis. Iată un argument major pentru gândirea noncontradictorie.
Întrebându-se şi el de ce s-a alăturat Eliade legionarismului codrenist, într-un mod „marginal”, ca articlier (eludează apartenența la un cuib, chiar dacă şi acesta marginal), după ce criticase nazismul şi comunismul, putând ca atare să stupefieze, Basarab Nicolescu crede că Eliade se încrezuse în C. Z. Codreanu şi revoluția spirituală (nu ortodoxă?) de tip indian. Un destin spiritual: cazul Eliade. Teză aproape identică cu aceea a lui Sorin Alexandrescu, doar că acesta nu îşi îndepărtează unchiul de la ortodoxie, poate doar de la ortodoxism. Teză totodată reductivă, însă nu reducționistă. Reducționist a fost mistificatorul şi influentul Claudio Mutti. Glasul destinului (spiritual) l-a îndârjit pe viață pe M. Eliade, care nu l-a renegat pe Codreanu, deşi timp de 11 ani abia a supraviețuit în Franța, şi nici ulterior nu s-a dezis ori contrazis, constată şi Basarab Nicolescu, explicând această poziție obstinată doar prin acceptarea unui destin spiritual revoluționar. O revoluție a dreptei româneşti n-a survenit, însă Eliade nu s-a transformat. Chiar deloc? Nici dialogând cu național-comuniştii ceauşişti din cultură, fără, e drept, a propaga regimul sau vizita în patria adânc metamorfozată? Basarab Nicolescu este îngăduitor, deopotrivă la modul individual şi general, ca transdisciplinar şi transumanist, şi conchide abrupt: „Nici înger, nici demon, Eliade a fost o ființă umană, ca noi toți, cu multiplele noastre contradicții.” Contradicții absorbite, stinse, în unitatea de personalitate…
Studiul cel mai aplicat ca mod de lectură din volum, poate cel mai aplicat asupra prozei de ficțiune din tot ce a scris fizicianul-scriitor, este Ambiguitate şi semnificație în „Pe strada Mântuleasa”.
M. Eliade este „creator de mituri”, un autor de „mituri create (recreate?)”, ca ficționar, iar ca savant este filosof, istoric al miturilor – în expresia antonpannescă – de la lume adunate, dar de bună seamă că istoric şi filosofic redate… Dar ce modalitate critică i se potriveşte lui Eliade? se întreabă, în primă instanță ca orice critic, şi Basarab Nicolescu. Răspunde implicit, în manieră proprie. Dar pare a ține seama de faptul că opera impune, dacă nu generează, oricum îşi atrage metoda, chiar dacă dintr-o panoplie metodologică puternic reliefată, eficientă pentru că este modelabilă. Astfel că lectura constată la ce literatură este aplicată sau față de ce operă este aşa zicând aplecată. Originalitatea îi este maximal recunoscută: un „nou gen de literatură”! Gen, pur şi simplu, nu specie în cadrul unui gen, potrivit utilei clasificări didactico-literare de la Georg Brandes citire. Încadrarea nu aduce şi noutatea (realismul fantastic), dar nu este lipsită de nuanțare: este o literatură „realist-fantastică, distinctă, prin absența ermetismului, de <literatura secretului>”. O proză, ca urmare, deschisă, placată pe realul cât mai extensibil, o proză totodată descifrabilă. Dar această nuvelă dă seama de întreaga proză a lui Eliade, toată egal descifrabilă, dacă ne referim la aceea enigmatică? Pentru că ştim că Eliade s-a exersat eclectic, hibrid, polistructural, în epică, de la realismul critic ori de tip frescă socială şi până la textualism sau metaficțiune.
Pentru această nuvelă, Basarab Nicolescu găseşte operațional termenul „transmutație”. El distinge, la nivelul epicului structurat detectivistic, căutarea adevărului, simulată la Eliade înspre falsul secret, de adâncire a misterului (în romanul inovator, pentru literatura română, Martorii, de Mircea Ciobanu), eşuată în necunoaştere (în Les gommes, de A. Robbe-Grillet, important pentru le nouveau roman français, nerămas fără urme semnificative în proza substanțial experimentală universală, în pofida împătimiților în toate formele de epică referențială şi ideologică).
Constatând că această nuvelă produce o sinteză între realitate şi ficțiune, Basarab Nicolescu însuşi practică o lectură impur artistică, obligatoriu referențială ori istoristă. Pe scurt: con-textuală. Pe deasupra sintezei sau osmozei dintre realitate (să constatăm că nu real, definite separat ulterior de Nicolescu) şi ficțiune, se mai descoperă – loc comun în lectura epicului fantast(ic) eliadesc – o „alunecarea în oniric”. Surpriza este asemănarea insolită: tocmai cu „oniricul” L. F. Céline.
Neaşteptată este perspectiva de lectură de tip etnicist: procedeul tocmai precizat, în cazul lui M. Eliade, este o „consecință a înseşi substanței româneşti” a nuvelei. (Re)creația de mituri derivă dintr-un fundament pus pe piloni de ethos şi etnos. Realitatea istorică, politică, mitică, fantastică, ajunge, să spun aşa, glazurată ficțional. Melanjul acesta, precizez de acum, deliteraturizant, configurează ceea ce autorul studiului numeşte ambiguitatea, ea impunând „farmecul fundamental” al nuvelei.
Lectorul are acum răgazul să urmărească personajele feminine, care sunt trei la număr. Marina, făptură supraumană (sau suprafeminină!), are, fizic, o relație ambiguă şi laxă cu timpul şi vârstele. În feluritele ei înfățişări, arată între 20 şi 60 de ani, grație unei miraculoase autometamorfoze voluntare. Gigantica Oana, înaltă de 2,42 metri, în fapt nimfomană şi amatoare de viol multiplu ori de zoofilism la modul ilar, deşi incongruentă ca personaj, este mitizată şi psihanalizată de Basarab Nicolescu, în sensul că ea ar fi zeița-mamă şi „încarnarea inconştientului colectiv” românesc, în expresie simbolică, dar şi alegorică. Anca Vogel este citită prin identificare (transmutație?) cu Ana Pauker: mod de lectură biografist şi istorist.
Basarab Nicolescu nu distinge ficțiunea de eseul pur, iar Eliade este implicat condițional, ca şi când naratorul ar fi transmutabil în autor: „Mircea Eliade ar fi putut vorbi cu violență despre teroare” etc., în comunism, fapt lăudat de comentator, spre exasperarea unor critici referențialişti precum Monica Lovinescu. El crede că Eliade nu era interesat de politică şi ideologie, dar de memoria pierdută a istoriei şi degradarea miturilor etnic tutelare. Opțiunea lui Eliade rămâne totuşi pentru ambiguitate, iar nuvela este pentru analist semnificativă, la modul memorialistic, ca „o mărturie fundamentală asupra unei epoci, a epocii pe care mulți dintre noi am trăit-o”.
În Eugene Ionesco şi logica contradicției (2010), Nicolescu crede că prezența unui personaj care îl mimează pe St. Lupasco în piesa Victimele datoriei, citită prin grila tragicului absurd şi budism (Zen), ar dovedi o pură aderență a dramaturgului la logica terțului inclus. Ambiguitatea ironică şi parodică nu admite însă înregimentarea mentală din partea rebelului gânditor-dramaturg.
Simpatia reciprocă imediată este dintru început consemnată şi în evocarea, fără aplicație analitică la operă, a lui Vintilă Horia. Despre cartea proprie, definitorie, Noi, particula şi lumea, Vintilă Horia a scris într-un articol că „ne ajută să continuăm să trăim”. Elogiu, desigur, maximal, dar primordial biografic. Interesat de St. Lupasco, Horia îi notifică epistolar că scrisul lor îl face să se „regăsească”. Nicolescu este confirmat pe linia tare a corelației sale esențiale de un prozator şi eseist din exil care recunoaşte un fapt destinat să îl bucure: „Am descoperit cât de asemănători sunt poeții cu fizicienii.” Şi dacă mai mult decât atât pare a întrece măsura necesară, ei bine, privitor la Ion Barbu, Basarab Nicolescu are satisfacția de a primi şi o constatare ce pare a fi de zile mari, dacă n-ar fi pe cât de ambițioasă pe atât de reductivă, anume că poetul Jocului secund încearcă să creeze „o epistemologie literară”.
Evident, un însoțitor în cunoaştere ca Vintilă Horia trebuia apărat de atacul jurnalistei (şi diaristei) Monica Lovinescu. Aceasta, intens prezentă la Cenaclul lui L. Mămăligă (L. M. Arcade, ca scriitor), a notat aspru: „Vintilă Horia cu aparențe de idei”. Iar la moartea lui: „mi-a fost mereu cam străin”. Explicația, cu rele implicații, potrivit fizicianului (el însuşi atins sarcastic ca prezență ipotetic excentrică la acelaşi cenaclu): radio-criticul de la postul de Radio „Europa Liberă” ignoră ştiința în cultură, implicit, se sugerează, în artă, evident mai cu seamă în aceea literară. În schimb, şi acum, Nicolescu remarcă elogios monografia lui Pompiliu Crăciunescu dedicată lui Vintilă Horia, primită drept mostră de trans-critică fundată pe metodologia transdisciplinară.
În paginile dedicate lui L. M. Arcade, se reține un portret configurat cu abilitate literară. El trebuie reținut, pentru că este rar, dacă nu unic, la Basarab Nicolescu, autor care nu-şi „vede” apropiații decât pe linia ideii şi sensului, chiar dacă adesea colorată afectiv.
Primul merit al celui care i-a tradus exemplar lui Teoreme-le poetice şi cărora le-a prezis o vastă exegeză nu ar fi Cenaclul, un „templu al culturii”, cu multe nume şi personalități, totuşi fără Ionesco, Cioran, dar cu Eliade. Vin mai presus „imensa lui erudiție” ori, poate şi mai sus, prozatorul, „un înnoitor al limbii române, din rasa constructorilor de catedrale”. Nu-i citeşte critic, metodic, epica, doar aminteşte că în Poveste cu țigani părintele şi teologul A. Scrima a recunoscut „virtuțile unei gnoze exacte”. Dă de gândit această triplă întâlnire gnostică la oameni care au alt domeniu predilect, altul fiecare dintre ei. O întâlnire paradoxală: o apropiere în îndepărtare. Şi ca să fac unul din jocurile mele verbale insistente: şi o apropriere.
Undeva, en passant, Basarab Nicolescu apreciază şi romanul criticului şi istoricului literar Constantin Ciopraga, Nisipul (1968), convins fiind că, printr-o „mare finețe”, el figurează „universul oniric al suferinței prizonierilor”. De data aceasta nu-l mai angajează, ca în nuvela amintită a lui Eliade, lectura referențială, istorică şi politică. Cum ştim, cenzura comunistă n-a tolerat romanul eminamente referențial. Romancierii au căutat soluții ocolitoare de asalt la interdicție. Unii le-au găsit, fără a falsifica referința, cel mai adesea ignorând-o. Este cazul prozatorilor onirici, cu metodă şi talent, precum D. Țepeneag, Vintilă Ivănceanu, o vreme Sorin Titel şi alții.