Eseu
Corneliu Barborică
Hrabal
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
Nu cunoaştem scriitor care să fi plăsmuit o operă literară, cât de cât remarcabilă, pornind de la ideea că totul e în ordine. Prada cea mai de preț a scriitorului epic este starea de criză, adică dezordinea. Să-l luăm de exemplu pe Homer, părintele epicii europene; ce s-ar fi făcut el fără războiul Troiei? Celor zece ani de ostilități dintre Helada şi Troia le datorează literatura europeană naşterea a două capodopere, Iliada şi Odiseea. Dar şi în vremuri de cea mai deplină ordine, de stabilitate şi conciliere, scriitorul epic nu se dă bătut, el continuă să caute prada sa preferată, smulgând vălurile înşelătoare sau măştile. Dedesubt el va găsi întotdeuna materialul de care are nevoie, căci acolo, dincolo de aparențe, în adâncul sufletului uman, stă ascunsă perla căutată.
Scriitorul Bohumil Hrabal (1914-1997) se plasează cu ostentație în mijlocul dezordinii – acesta pare să fie, până la un moment, principiul poeticii sale. Astăzi, poate nu mai are atâta importanță faptul că, situându-se la începutul carierei sale în subterane şi la periferie, el comitea un act de nesupunere față de o literatură contemporană lui ce manifesta tendința de a luneca doar pe suprafețe lucioase, dansând grațios în pastorale industriale. Fenomenul acesta de dulce alinare şi de false conflicte este cunoscut şi dintr-o anumită etapă a literaturii române postbelice. Din cioburi, Hrabal a construit o nouă ordine, ordinea operei sale, un mozaic frapant, în caleidoscop multicolor în care delectarea poetică şi jocul comic al formelor inaderente merg mână-n mână .
Suntem în plin război (Bambini di Praga), un avion german a fost lovit deasupra unui oraş. Fuselajul a luat foc şi i s-a desprins o aripă. Aripa cade în piața din mijlocul oraşului, avionul ceva mai încolo pe câmp, cetățenii se reped, demontează tot ce se poate, dar diversele părți ale aparatului descompus îşi găsesc apoi iute locul într-o ordine a utilității hazlii: ,,cotețele pentru porci şi câini au fost înfrumusețate de mai mare dragul. Din aripa desprinsă, a căzut un pumn de şuruburi şi piulițe care au căzut în piață zgâriid cele câteva femei ce se aflau acolo. Aripa plana deasupra oraşului, când cu sunet hodorogit a coborât chiar deasupra pieței unde se buluciseră oamenii din cele două restaurante. Umbra aripei se plimba când într-o parte, când în alta, iar oamenii alergau zăpăciți, când încoace, când încolo, spre locul pe care îl părăsiseră numai cu clipă înainte. Fiindcă aripa se legăna ca o pendulă uriaşă, silindu-i să se refugieze în partea opusă unei eventuale căderi şi aiurindu-i cu un vuiet din ce în ce mai puternic. În cele din urmă, aripa a alunecat iute şi s-a prăbuşit în gradina preotului paroh. Au trecut numai cinci minute şi cetățenii oraşului s-au şi apucat s-o demonteze şi să apară tot felul de acoperişuri la cotețele de iepuri sau orătănii. După-amiază, unul dintre ei a tăiat din tabla aripei câteva bucăți mari din care, în aceeaşi seară, şi-a confecționat nişte splendide apărători pentru motocicletă. În acelaşi fel, a dispărut nu numai aripa , ci şi absolut toată tabla şi diversele piese ale avionului german care se prăbuşise la marginea oraşului pe câmpul acoperit de zăpadă”.
Procedeul preferat al scriitorului este cumulul haotic de elemente (obiecte, întâmplări, personaje) bizare şi stridente, cumul de o fantezie debordantă . Spectacolul căderii avionului şi al jefuirii lui îi prilejuieşte naratorului evocarea figurii tatălui său, mare colecționar de tot felul de hârburi, încât gospodăria lui semăna cu un depozit de vechituri, de fiare, mobile etc.
Eroul lui Hrabal se simte bine în mijlocul dezordinii: „Tata se pricepea la toate, era pensionar de la patruzeci şi opt de ani. A fost mecanic şi a lucrat pe locomotivă de la douăzeci de ani, anii i se socotiseră dublu, iar concetățenii noştri turbau de invidie la gândul că tata mai putea să trăiască încă douăzeci-treizeci de anişori buni.Tata se scula înaintea celor care se duceau la serviciu. Colinda toate împrejurimile şi aduna tot ce se putea, şuruburi, potcoave, tot felul de piese şi alte fleacuri netrebuincioase şi le depozita acasă, în şopron sau în pod. Drept urmare, casa noastră arăta ca un centru de colectare a fierului vechi. Dacă cineva voia să se descotorosescă de o mobilă veche, i-o lua tata, astfel că, deşi nu eram decât trei în familie, dispuneam de cincizeci de scaune, şapte mese, nouă canapele şi o grămdă de dulăpioare, chiuvete şi oale, nesătul cum era, cutreiera în lung şi-n lat tot ținutul, răscolea până şi prin gunoaie cu un băț şi seara se întorcea cu prada”. Cumulul de figuri hilare continuă cu povestea străbuniclui şi a bunicului. Străbunicul fusese un „element dizolvant”, de unde i s-a tras şi pensionarea la optsprezece ani. În anul 1848, fiind toboşar în armata imperială, un student revoluționar l-a schilodit, lovindu-l cu o piatră în genuchi. A murit la vârsta de 105 ani, dar nu de moarte bună, ci stâlcit în bătaie de nişte muncitori, fiindcă îşi făcuse un obicei din a se lăuda în fața lor cu pensia care îl scutea de muncă. Bunicul „pentru ca aşchia să nu sară prea departe de străbunicul”, fusese hipnotizator de circ, invidiat şi el, ca şi străbunicul, pentru traiul uşor, dar când armata germană a invadat Cehoslovacia, numai el s-a aşezat în calea ei, încercând să-i oprescă înaintarea prin forța... hipnozei. Dar pentru ca scena să nu devină patetică, autorul relatează moartea „eroului” în termenii parodiei.
Acumulările de bizarerii aşezate într-o dezordine frapant de hilară sunt şi mai vizibile în povestirea Bambini di Praga, atât în descrierea distracțiilor populare de la un bâlci, cât şi în scena halucinantă, când bambini di Praga, de fapt nişte falşi agenți de asigurări, merg să-l viziteze acasă pe pictorul naiv domnul Nuli?ek. Acest domn, de meserie tăbăcar de piei de capră, pictează pe ziduri, prin magazii sau dulapuri, scene de o fantezie pentru care toată lauda o merită Hrabal:
„Toate cotețele, şoproanele, zidurile, totul era mâzgălit cu vopsele. O imagine trecea în alta, fără vreo legătură, pe pereții magaziilor creştea o vegetație luxuriantă, ferigă şi coada calului, prin mijlocul ei alerga o femeie goală cu părul despletit, fluturând, cu un cuțit de măcelar înfipt spate. Deasupra femeii, printre crengile copacilor, un ins bărbos şi o gloată de copii se dădeau huța pe o scâdură de călcat, un tânăr sfrijit umbla desculț prin cioburi de sticlă şi o fată şedea lângă el ținând cu buricul degetelor o căpățână de cal... Domnul Tonda (şeful grupului de escroci) se urcă pe o scară ca să vadă ce era pe acoperişul verandei, dar, când îşi aruncă privirea în curte, dădu iar cu ochii de capra jupuită, de găinile care împrăştiau în toate cele patru puncte cardinale mațe înnegrite, de potaia care tot se mai uşura stând în poziție de violonist şi când mai văzu şi closetul deschis, pe ai cărui pereți interiori erau pictați urangutani şi paviani, nişte maimuțe roşcate ca şi când ar fi fost colorate cu zeamă luată direct din umblătoare, domnul Tonda fu cuprins de amețeală şi căzu vlăguit drept în brațele pielarului care îşi lipi buzele de urechea lui şi îi şopti:
– Ce-ai văzut dumneata acolo sunt variații pe teme din Cartea viselor şi vise de-ale mele.
– De unde le scoți, domnule ? întrebă domnul Tonda .
– Toate astea sunt în mine cum e sângele în capră, zise pielarul. După cum scrie în Cartea viselor : Părinții morți de vei avea, noroc vei avea, soție moartă de vei visa, multă bucurie vei afla, nebuni de vei visa, te vei însura, că te mânii de vei visa, tot anul parte de noroc vei avea...
– Ce pregătire ai ?
– Două clase, zise pielarul şi fu negrăit de fericit, văzându-l pe domnul Bucifal cum umblă în jurul pompei pe care era zugrăvit un bărbat gol cu pălăria agățată de mădular, înconjurat de şase femei goale care se tăvăleau vesele prin bălegar...“
Descrierea „operelor“ lui Nulí?ek continuă într-o succesiune sufocată de surprize.
Atras de disonațe şi disparități, Hrabal a preluat ca procedeu stângăcia şi insolita coloristică a artei de bâlci în care se contopeşte comicul involuntar cu naivitatea şi candoarea. Plăcerea acestei băuturi amestecate l-a condus la periferia socială. Viața însăşi l-a condus într-acolo. S-a născut la Brno, a făcut liceul la Nymburk, a studiat dreptul la Universitatea Carolina din Praga (din 1934), a obținut titlul de doctor în ştiințe juridice în anul 1946. În timpul războiului şi al ocupației şi-a întrerupt studiile, a fost o vreme jurist, apoi muncitor necalificat la căile ferate şi impiegat de mişcare (vezi povestirea Trenuri cu prioritate). După război, ocupațiile lui au fost foarte pestrițe: funcționar la centrul de achiziționare a deşeurilor de hârtie (a se vedea mai ales povestea Baronul de Münchausen), salariat la o bancă, comis-voiajor (a se vedea mai ales Bambini di Praga), muncitor la oțelăriile din Klando, figurant şi manipulant de decoruri la teatrul ,,St. K. Neumann“ din Praga, măturător de stradă. După câteva povestiri publicate în presa literară după 1956, neremarcate de critică, a debutat editorial în 1956, cu volumul Vorbele oamenilor; au urmat: Perla în adânc (1963), Flecarii (1964), Ore de dans pentru vârstnici şi avansați (1964), Trenuri cu prioritate (1965), Anunț pentru o casă în care nu mai vreau să locuiesc (1965), Acest oraş este grija colectivă a locuitorilor săi (1967), Cântece şi legende (1968), Cosițele (1976), L-am servit pe regele Angliei (1977), O singurătate prea zgomotoasă (1978), Serbările ghioceilor (1978), Cuviincioasa întristare (1979), Milioanele arlechinului (1981), Cluburile poeziei (1981).
Nu trebuie să-l credem pe scriitor, atunci când spune că a ales cu premeditare meseriile sale neobişnuite, fără vreo legătură cu diploma sa universitară, numai şi numai pentru a cunoaşte viața şi oamenii (în stil gorkian) şi a-şi procura subiectele literare. Soarta nu i-a fost prea favorabilă, evenimente istorice l-au aruncat de colo-colo, mai ales în jos.
Acolo însă „jos“, „la fund“, unde a trăit până la patruzeci de ani, Hrabal a descoperit lumea de care avea nevoie: „Când, cu ani în urmă, mi-am dat seama cam încotro mă trage inima, am pornit spre universul prieteniei, am lucrat la terasamente de cale ferată, am fost împiegat de mişcare, am făcut asigurări de viață, am fost reprezentant comercial, muncitor la oțelării, am făcut pe mecanicul de decoruri. Şi toate astea, numai ca să mă frec de mediu şi de oameni şi să trăiesc uneori evenimentul copleşitor de a zări în adâncul sufletelor câte o perlă. De atunci, îmi sunt dragi oamenii de care aproapele lor se leapădă, spălându-se pe mâini. Am început să-mi dau seama că cei îndrăgiți de mine au mai degrabă înfățişare de mojici şi de bufoni, care îşi tăinuiesc sentimentele dintr-o pudoare înnăscută. Ce pot face, dacă mi-a plăcut să lucrez şi să trăiesc printre asemenea indivizi? Sub imboldul clipei sau evenimentelor, unii dintre ei, nu o dată, şi-au sfâşiat cămaşa şi şi-au arătat inima, iar eu am văzut că pe inima lor sunt încrustate cu diamante acele lucruri la care se gândesc filozofii. De aceea îmi plac locurile unde e multă omenire şi unde se strunjeşte graiul matern, se făuresc vorbe noi, se fixează slanguri şi se plăsmuiesc mituri, acolo unde, din vorbă-n vorbă, oamenii se întreabă unii pe alții ce sunt sau ce-ar dori să fie. Dar cine cunoaşte oamenii, ştie că nu-i ceva gratuit, pentru că vorbirea e gândul care curge din gură spre înțelegere şi pace. Câte unul trăieşte doar câteva clipe, altul se învârteşte toată viața sporovăind întruna, fără să poată pătrunde în adânc. Pe acesta din urmă îl iubesc eu cel mai mult, deoarece, mai mult decât alții, are nevoie de mine. De unde ştim că tocmai el, acest măscărici şi mojic, nu se va pomeni într-o zi în vâltoarea fermecată a prefacerilor calitative?“ (Cuvânt înainte la volumul Perla în adânc). Această prefață la volumul său de debut spune esențialul despre concepția lui Hrabal. Scriitorul ceh caută, dincolo de aparențe, „perlele“ din inimile oamenilor neajutorați de la periferia marelui flux istoric, ceea ce trădează un sentimental stăpânit de compasiune. Şi tot aici, el caută limbajul în starea lui de fecundă creativitate.
Până în 1967-1968, Hrabal a publicat povestiri cu un pronunțat caracter umoristic. Comicul lui este însă aparte. El nu are aproape nimic cu satira de moravuri sau de idei, el nu loveşte, cel puțin nu direct şi brutal, în nimeni şi nu vrea să demoleze nimic şi pe nimeni. Hrabal râde conciliator, cu milă şi înțelegere dumnezeiască. Umorul său vrea să conserve şi să elogieze un univers pluralist, polifonic, multicolor, ireductibil, fiind un sentiment persistent care ne însoțeşte la lectura fiecăreia dintre narațiunile lui Hrabal. Scriitorul năzuieşte spre o anume puritate a comicului, fără a-l despărți de izvorul de energii al eticului, într-un sens foarte general uman. De altfel, comicul pur este, el însuşi, şi prin el însuşi, o valoare în cel mai înalt grad etic, pentru că răspunde nevoii umane de a râde. Comicul lui Hrabal este cel al unui om mare, care, simțind nevoia de a râde fără țintă, retrăieşte copilăriile copilăriei. Acest comic se naşte din nostalgia acelei vârste care simte plăcerea pură a jocului care râde de o grimasă, de o aşezare nefirească a lucrurilor, de nasul roşu al clovnului, de tot ce modifică ordinea convențională. Hrabal nu râde de oameni, ci împreună cu ei, cu personajele sale. Gluma este forma caracteristică a comicului său. În povestirea Bambini di Praga, autorul pedepseşte (fără a folosi un ton justițiar) grupul de escroci simpatici. Pentru Domnul Bucifal, detectiv infiltrat în acest grup ce încasa polițe pentru asigurări fictive, pedeapsa vine neaşteptat; fermecat el însuşi de atâta belşug de fantezie, îi spune şefului grupului de escroci, numit diriginte, că, dacă societatea lui de asigurări ar exista în relitate, ar rămâne să lucreze cu el:
„– Domnule diriginte, dumneta eşti supărat pe mine? Cum zicea adventistul Horá?ek... Acum, cinstit vorbind, dumneata ai mai făcut şi altele. Şperțuri mari, escrocherii în valoare de milioane... Zău, chiar eşti supărat pe mine? Te rog să mă crezi că, dacă „Sprijinul la bătrânețe“ ar fi o relitatate, eu aş lucra cu dumneata. Mă crezi? Printre ramuri, luna lumina mâinile prinse în cătuşe. Gardianul stătea lângă bancă, stropit în lumina albă a Lunii strigând: – Nu plecați! Uitați-vă, priviți splendoarea asta de noapte! La Luna țuguiată şi la varza umezită de rouă! Din inima clădirii se auzi un țipăt înspăimântător.“
În acestă finală, toate elementele au menirea de a face pe cititor să se despartă cu părere de rău de aventurile comice ale falşilor agenți de asigurare ai fictivei societăți „Sprijin la bătrânețe“. Luna care stropeşte cu albe pete de var copacii şi oamenii, chemarea insistentă a gardianului, sedus şi el de jocul fantezist al escrocilor şi, în fine, țipătul înfiorător de undeva din inima clădirii sunt în fragmentul citat şi alte trăsături caracteristice pentru stilul narativ al lui Hrabal. Prin citarea adventistului Horá?ek, se introduce ideea „povestirii în povestire“, procedeu frecvent folosit de Jaroslav Hašek în Peripețiile bravului soldat Švejk, care atestă plăcerea personajului hrabalian de a istorisi, de a flecări (vezi volumul Flecarii).
Comicul lui maschează un suflet de poet. Umoristul se grăbeşte să ascundă poetul. Luna face peisajul mirific. Dar imediat, în percepția gardianului, peisajul se deformează devenind grotesc: luna e țuguiată şi, alături de ea, în locul ramurilor şi oamenilor înălbiți de lumina calcaroasă a astrului nopții, apare prozaica varză. Paznicul se extaziază în fața acestui spectacol cu elemente bufe, declarându-l splendid. Lumea deformată spre comic este şi pentru Hrabal splendidă. Acesta e idolul la care se închină, aici se ascunde şi moralismul scriitorului. Într-adevăr, putem vorbi la Hrabal numai de un moralism ascuns. Chiar într-o povestire ca Toba spartă, care are o anumită țintă, lecția de morală nu este explicită. Două grădini de vară sunt despărțite doar printr-un zid înalt. În una se dau concerte simfonice, în cealaltă, o fanfară intonează melodii populare, iar poporul se distrează cu bere şi cremvurşti. La un moment dat, lucrurile încep să se încurce, cele două orchestre şi clienții celor doua grădini se dirijează reciproc. Sub lozinca Duceți-vă la dracu cu Beethoven al vostru!, cei de la berărie se aruncă pe zidul despărțitor şi încep ostilitațile. Zidul este escaladat şi pe creasta lui, în sunetele orchestrei simfonice şi ale fanfarei populare, se încinge o batalie ca în bunele şi densele comedii cinematografice de pe vremea filmului mut. Toate armele comicului sunt aruncate în această încăierare de proporți homerice. Şi, caracteristic pentru umorul lui Hrabal, pentru stilul său chagallian (aviatic cum se autocaracterizează mai târziu), oamenii se lovesc cu pumnii, cu clarinetele, cu goarnele, cu trompetele, cad în cap de pe zid – dar sânge nu curge şi nimeni nu moare. Şi în timp ce se petrec toate aceste grozăvii comice, povestitorul priveşte şi gândeşte ca un filozof, că e bine să înveți să asculți simultan, dar pentru asta e nevoie de răbdare. Către universul pluralist, caleidoscopic, disonant se îndreaptă elogiul moralistului Hrabal. Din cioburi se înalță miracolul lumii: ,,Pe vârful zidului bătălia ajunsese la apogeu, ciorchinii mari de combatanți alunecau pe zid, nici după ce bufnea pământul sub ei nu-şi dădeau drumul, continuau să se bată, dar nu mai ştiau pentru ce, iar, după ce s-au stins felinarele nu mai ştiau nici cu cine, răsunau doar bufnituri surde şi vaiete.... eu însă percepeam totul ca pe o armonioasă simfonie şi mă simțeam salvat, într-un anume sens însă şi pierdut... deşi poate că salvarea tocmai în asta o fi stând...“
,,Stilul aviatic chagallian“ este, poate, cel mai vizibil în povestirea Flecarii. Unul din personaje, domnul Burgan, umblă cu secera înfiptă în cap râzând, cade cu capul în jos de pe acoperişul casei, sare în aer împreună cu closetul din curte în care s-a aruncat carbid şi peste el un chibrit aprins – şi toate astea fără să pățească nimic.
Comicul lui Hrabal este liric în Ochii de diamant şi cu rezonanțe tragice în Automatul lumii. Despre umorul lui Hrabal am mai spune că nu devine niciodată grosier, de tip cazon, ca la Hašek, deşi autorul nu se fereşte să vorbească uneori fără perdea despre lucruri indecente. Prezența unor astfel de locuri în care pudoarea este lăsată la o parte a provocat revolta unei părți a cititorilor. Din scrisorile lor, Hrabal a alcătuit un montaj hazliu, nu lipsit de tâlc (Cititorii versus Hrabal):
,,Domnule Hrabal, credeți-mă, după lectura cărților dumneavoastră, nu mai am linişte, mă chinuie şi mă urmăreşte neîncetat frumusețea lor inefabilă, gingaşă, gluma, durerea, înțelepciunea. O, Doamne, boşorog senil cu înclinații pubertale, porc trivial, la puşcărie cu tine! Ar trebui să te ia la întrebări poliția de moravuri. Locul tău e după gratiile închisorii, sau ale balamucului.”
Lunga alternare de acceptări entuziaste şi refuzuri furioase culminează cu un ,,post scriptum” al autorului, în care ni se explică cum că omul nu este înger sau demon, ci şi una şi alta: „Un împărat persan, pe care poetul său de curte l-a comparat, într-o odă, cu soarele, a făcut la această odă urmatoarea observație: Lasanoforosul meu neagă. Lasanoforos, în limba persană, înseamnă oală de noapte. Anticii ştiau bine că portretul omului se compune dialectic din ruşinea şi măreția lui. Noi, cei din secolul al XX-lea, suntem în stare să vedem în noi măreția, şi în alții numai ruşinea. Aici îşi are începutul haosul. Montajul de mai sus nu vrea să fie nimic altceva, decât o preamărire a înțelepciunii anticilor şi o critică a prostiei contemporanilor, în măsura în care nu sunt înțelepți, refuzând să revină la imaginea dialectică a omului ca măsură a tuturor lucrurilor”.
În povestirile sale de până prin 1968, Hrabal mizează în special pe efectele burleşti, de bâlci şi circ, pe bufonerie, pe comicul gras. Mai târziu, în povestiri, dar mai ales în romane, comicul său devine din ce în ce mai delicat, mai fin, mai subtil. Locul râsului homeric îl ia zâmbetul. Poate că atenuarea umorului spre discreție se datorează lirismului său din ce în ce mai accentuat.
Hrabal se identifică cu universul său imaginar. Buna dispoziție a personajelor sale este, totodată, şi buna dispoziție a autorului: tristețea lor este şi tristețea autorului. Şi asta, pentru că, aşa cum am arătat, nu se aşază nici la distanță de ele, nici deasupra lor, pentru a le judeca. De altfel, arareori îşi alege personaje care ar merita să fie judecate. Mai evidentă este comunicarea autorului cu universul său fictiv în romanele Cosițele (1976), Cuviincioasa întristare (1979) şi Milioanele arlechinului (1981), formând, de fapt, o trilogie despre vârsta tinereții şi vârsta serenității. La începutul romanului Cosițele, B. Hrabal aşază un motto din Gustave Flaubert: „Madame Bovary sunt eu, Gustave Flaubert”. Şi într-o scurtă notă de confesiune, pe supra-copertă, autorul ceh spune: „Acest text este o cronică despre mama mea, tatăl şi unchiul meu. Cât au mai fost în lumea celor ce sunt, mi-au ținut clapele maşinii de scris atât de tare că n-am putut să înregistrez graficul poeticității vieții lor. Astăzi, nimeni nu-mi mai leagă mâinile şi eu cu uimire constat că sunt mai mult bătrân decât tânăr, că sunt în primejdie să zăbovesc şi că eu şi numai eu sunt cel care ar putea să depună mărturie despre fabrica de bere şi despre orăşelul unde timpul s-a oprit în loc”. Reținem din aceste cuvinte intenția de a scrie o ,,cronică de familie” într-o formă poetică. În aceasta constau, printre altele, şi noțiunea, şi specificitatea acestei trilogii.
Cronicile de familie (Balzac, Zola, Roger Martin du Gard, Maria Dabrowska, Marie Pujmanová, Hortensia Papadat-Bengescu) erau scrise în maniera obiectivă. Hrabal poetizează în felul său, cu subtilitate, filozofează, meditează oarecum în stil barochist, asupra caducității vieții omului. Subiectivitatea narațiunii aste marca principală a celor trei romane. Autorul se confundă cu personajul narator, Marie: ,,M-am inspirat din stilul aviatic al picturii lui Chagall, am completat poetica acestui cronicar şi decupator de evenimente fenomenale exterioare cu modelul interior al nostalgiei, care îmi îngăduie să mă prefac într-o tânără doamnă şi să luminez cu lanterna imaginației trecutul nemilos”.
Referirea la Chagall ca sursă de inspirație (deşi nu e vorba de inspirație, ci de similitudini temperamentale) este elocventă nu numai în ce priveşte romanul Cosițele, ci întreaga creație a lui Hrabal. Scriitorul ceh se aseamănă cu Chagall prin maniera compozițională (aşezarea foarte liberă a obiectelor în spațiu) şi coloristică (alăturări de culori dense şi contrastante), ca şi prin incantația vitalistă şi euforică ce se degajă din opera amândoura. În Cosițele, ca sursă de inspirație i-a servit lui Hrabal un anume tablou din Chagall, deşi acel tablou nu este nicăieri amintit. La începutul romanului, chiar în primul capitol, întâlnim versiunea literară a celebrei picturi a lui Chagall, Capul de armăsar, care exală energie vitală, sălbatică, o sete de nesupunere şi de libertate. Marie, eroina cărții, admiră armăsarii de la vechea fabrică de bere – pe vremea când se petrece acțiunea, după primul război mondial, fabrica nu avea camioane motorizate. În freamătul, răzvrătirea şi umilirea lor, Marie se vede pe sine: ,,Cei doi cai belgieni se urinară, dar goana lor nu mai era goană, ci o cădere cu greu evitabilă, din nări răsuflarea țâşnea în fuioare de aburi, ochii mari li se umpluseră de groază, la cotitura din fața birourilor alunecară grotesc amândoi pe caldarâmul betonat, alunecau pe potcoavele dinapoi de sub care săreau scântei.... Francin sări la uşă, numai eu stăteam sprijinită de tocul ei şi mă rugam să nu pățească ceva caii, îmi dădeam atât de bine seama că soarta lor era soarta mea...” (În compunerea portretului psihologic al Margaretei Vinea, din romanul Păsările, Alexandru Ivasiuc a recurs la aceeaşi sursă, la pomenitul tablou chagallian.)
Cosițele este romanul primăverii vieții, al energiilor vitale descătuşate, al exuberanței ce respinge convențiile şi prejudecățile constrângătoare. Numele doamnei Bovary nu este citat întâmplător. Numai că această doamnă Bovary a lui Hrabal, deşi trăieşte sentimentul că se sufocă într-un mediu demodat şi anchilozat, evadează nedramatic şi nesentimental într-o altă direcție. Reacția ei la mediul înconjurător are aerul de frondă ludică suprarealistă (despre distracțiile originale ale suprarealiştilor scrise în povesterea Vreți să vedeți Praga de aur?), de atentat hazliu la pudoare şi convenții. Marie, tânăra soție a administratorului de fabrică, are o purtare care consternează, de copil mare, dar reuşeşte prin trăsnăile ei (aruncă cu măruntaie de porc şi cu sânge în onorabilii domni din Consiliul de administrație, aleargă provocator pe bicicletă pe dinaintea sclifositelor doamne din oraş, se urcă pe coşul fabricii) să atragă în vârtejul jocului întreaga figurație umană din micul oraş de provincie. Întocmai armăsarilor admirați, Marie nu face nimic după un plan chibzuit, ci doar „ce-i trece în clipa aia prin cap“, necontrolat, nepremeditat, mânată de primul impuls, face orice îi făgăduieşte răsplata bucuriei. Marie este un fel zburdalnică Nataşă tolstoiană. S-ar putea spune, credem, că marea temă a acestei părți a trilogiei este comicul pur, infantil, pe care un singur personaj mai încearcă să-l mențină şi să-l guste cu frenezia celui care presimte că jocul nu va mai dura mult. Basmul tinereții se termină şi începe „basmul” vârstei amurgului, al bătrâneții. Acelaşi personaj feminin, aceeaşi Marie din Cosițele, purtată de unda timpului, de la frumusețea crudă şi vitalitatea clocotitoare, la ceea ce nu mai poate fi numit altfel decât stingere lentă, o vom regăsi în Milioanele arlechinului, la azilul de bătrâni instalat într-un castel baroc unde „timpul s-a oprit în loc”. Palatul baroc este locul claustrării finale, al neliniştilor în fața neantului şi al împăcării cu cele ce sunt date omului. Starea de spirit a omului epocii barocului, teama de a privi înainte, spre ultimul prag şi întrebarea presantă, apăsătoare, cu privire la rostul celor care au fost – „ubi sunt“, întrebare atât de tipic barochistă – constituie motivul de profunzime al Milioanelor arlechinului, de fapt, un roman elegiac. Zvăpăiata Marie de altădată din Cosițele abia acum dezleagă sensul vieții după statuile alegorice baroce care simbolizează primavara, vara, toamna şi iarna vieții, cercul închis al naturii şi, mai ales, al omului, îşi plimbă privirile, zi de zi, peste frescele ce împodobesc plafonul şi pereții saloanelor şi care înfățişează amoraşi şi tineri viguroşi, fremătând de energie, peste statuile interioare ale unor zei greci, care privesc undeva departe peste capul omului, amintind, toate, acelaşi destin.
Hrabal dovedeşte în acest roman o intuiție genială a detaliului şi culorii. Un tablou de rară elocvență şi de încărcată sugestivitate inaugurează „basmul” numit Milioanele arlechinului. Bătrâna doamnă descrie castelul în care era instalat azilul şi rememorează impresiile primei zile de şedere aici. Descrierea e meticuloasă, de tip balzacian, dar fiecare lucru pomenit, fiecare element, oricât de neînsemnat, nu trăieşte numai în sine şi pentru sine, ci trudeşte spre înălțarea a ceva mai general, a unui peisaj în care contează enorm integritatea semnificativă. Detaliul, miraculos de variat, este străbătut de un unic fior: al ființei care urma să-şi petreacă restul zilelor în locul unde arătătoarele orologiului din turn s-au oprit, pentru totdeauna, la şapte şi douăzeci şi cinci, imagine mereu reamintită, pe tot parcursul cărții, ca un Memento mori.
Structura sintactică a textului diferă de tot ce a scris Hrabal înainte. Ea se distinge prin fraze ample, de o solemnitate gravă cu tendințe spre ritmare, mai ales cu ajutorul paralelismului sintactic, cu o linie melodică lirică, delicat nuanțată. Frazele lungi, realizate preponderent prin juxtapunere, imprimă textului o mişcare intenționat continuă, cuvintele, propozițiile şi pauzele dintre ele constituindu-se în unități ritmice ale melodiei generale a frazei. La rândul ei, fraza cadențează melodia mai amplă a unei întregi secțiuni de text. Tendința spre melodizare şi cursivitate este marcată prin frecvente repetiții (sintactice şi lexicale), prin folosirea unor forme sintetice, în locul celor analitice. Pauzele dintre fraze sunt scurtate prin reluarea unor unități lexicale sau construcții sintactice din frazele anterioare, unele segmente devenind chiar motive cu valoare de refren („în oraşul unde timpul s-a oprit în loc, orologiul care s-a oprit la şapte şi douăzeci şi cinci, milioanele arlechinului“ etc.).
În fine, unitatea melodică este subliniată şi de renunțarea totală la sistemul aliniatelor care, prin natura lor, fragmentează textul. Singurele pauze mai mari se produc la limitele dintre cele cincisprezece capitole ce compartimentează volumul. În interiorul capitolelor, pe aceeaşi linie melodică, tempoul rostirii este când lent, când accelerat, timbrul vocii naratorului este nostalgic, melancolic, trist, tremolat – pentru că întreaga carte este un monolog neîntrerupt, marcat de subiectivitatea bătrânei doamne Marie, de la azilul de bătrâni.
Scriitorul Bohumil Hrabal (1914-1997) se plasează cu ostentație în mijlocul dezordinii – acesta pare să fie, până la un moment, principiul poeticii sale. Astăzi, poate nu mai are atâta importanță faptul că, situându-se la începutul carierei sale în subterane şi la periferie, el comitea un act de nesupunere față de o literatură contemporană lui ce manifesta tendința de a luneca doar pe suprafețe lucioase, dansând grațios în pastorale industriale. Fenomenul acesta de dulce alinare şi de false conflicte este cunoscut şi dintr-o anumită etapă a literaturii române postbelice. Din cioburi, Hrabal a construit o nouă ordine, ordinea operei sale, un mozaic frapant, în caleidoscop multicolor în care delectarea poetică şi jocul comic al formelor inaderente merg mână-n mână .
Suntem în plin război (Bambini di Praga), un avion german a fost lovit deasupra unui oraş. Fuselajul a luat foc şi i s-a desprins o aripă. Aripa cade în piața din mijlocul oraşului, avionul ceva mai încolo pe câmp, cetățenii se reped, demontează tot ce se poate, dar diversele părți ale aparatului descompus îşi găsesc apoi iute locul într-o ordine a utilității hazlii: ,,cotețele pentru porci şi câini au fost înfrumusețate de mai mare dragul. Din aripa desprinsă, a căzut un pumn de şuruburi şi piulițe care au căzut în piață zgâriid cele câteva femei ce se aflau acolo. Aripa plana deasupra oraşului, când cu sunet hodorogit a coborât chiar deasupra pieței unde se buluciseră oamenii din cele două restaurante. Umbra aripei se plimba când într-o parte, când în alta, iar oamenii alergau zăpăciți, când încoace, când încolo, spre locul pe care îl părăsiseră numai cu clipă înainte. Fiindcă aripa se legăna ca o pendulă uriaşă, silindu-i să se refugieze în partea opusă unei eventuale căderi şi aiurindu-i cu un vuiet din ce în ce mai puternic. În cele din urmă, aripa a alunecat iute şi s-a prăbuşit în gradina preotului paroh. Au trecut numai cinci minute şi cetățenii oraşului s-au şi apucat s-o demonteze şi să apară tot felul de acoperişuri la cotețele de iepuri sau orătănii. După-amiază, unul dintre ei a tăiat din tabla aripei câteva bucăți mari din care, în aceeaşi seară, şi-a confecționat nişte splendide apărători pentru motocicletă. În acelaşi fel, a dispărut nu numai aripa , ci şi absolut toată tabla şi diversele piese ale avionului german care se prăbuşise la marginea oraşului pe câmpul acoperit de zăpadă”.
Procedeul preferat al scriitorului este cumulul haotic de elemente (obiecte, întâmplări, personaje) bizare şi stridente, cumul de o fantezie debordantă . Spectacolul căderii avionului şi al jefuirii lui îi prilejuieşte naratorului evocarea figurii tatălui său, mare colecționar de tot felul de hârburi, încât gospodăria lui semăna cu un depozit de vechituri, de fiare, mobile etc.
Eroul lui Hrabal se simte bine în mijlocul dezordinii: „Tata se pricepea la toate, era pensionar de la patruzeci şi opt de ani. A fost mecanic şi a lucrat pe locomotivă de la douăzeci de ani, anii i se socotiseră dublu, iar concetățenii noştri turbau de invidie la gândul că tata mai putea să trăiască încă douăzeci-treizeci de anişori buni.Tata se scula înaintea celor care se duceau la serviciu. Colinda toate împrejurimile şi aduna tot ce se putea, şuruburi, potcoave, tot felul de piese şi alte fleacuri netrebuincioase şi le depozita acasă, în şopron sau în pod. Drept urmare, casa noastră arăta ca un centru de colectare a fierului vechi. Dacă cineva voia să se descotorosescă de o mobilă veche, i-o lua tata, astfel că, deşi nu eram decât trei în familie, dispuneam de cincizeci de scaune, şapte mese, nouă canapele şi o grămdă de dulăpioare, chiuvete şi oale, nesătul cum era, cutreiera în lung şi-n lat tot ținutul, răscolea până şi prin gunoaie cu un băț şi seara se întorcea cu prada”. Cumulul de figuri hilare continuă cu povestea străbuniclui şi a bunicului. Străbunicul fusese un „element dizolvant”, de unde i s-a tras şi pensionarea la optsprezece ani. În anul 1848, fiind toboşar în armata imperială, un student revoluționar l-a schilodit, lovindu-l cu o piatră în genuchi. A murit la vârsta de 105 ani, dar nu de moarte bună, ci stâlcit în bătaie de nişte muncitori, fiindcă îşi făcuse un obicei din a se lăuda în fața lor cu pensia care îl scutea de muncă. Bunicul „pentru ca aşchia să nu sară prea departe de străbunicul”, fusese hipnotizator de circ, invidiat şi el, ca şi străbunicul, pentru traiul uşor, dar când armata germană a invadat Cehoslovacia, numai el s-a aşezat în calea ei, încercând să-i oprescă înaintarea prin forța... hipnozei. Dar pentru ca scena să nu devină patetică, autorul relatează moartea „eroului” în termenii parodiei.
Acumulările de bizarerii aşezate într-o dezordine frapant de hilară sunt şi mai vizibile în povestirea Bambini di Praga, atât în descrierea distracțiilor populare de la un bâlci, cât şi în scena halucinantă, când bambini di Praga, de fapt nişte falşi agenți de asigurări, merg să-l viziteze acasă pe pictorul naiv domnul Nuli?ek. Acest domn, de meserie tăbăcar de piei de capră, pictează pe ziduri, prin magazii sau dulapuri, scene de o fantezie pentru care toată lauda o merită Hrabal:
„Toate cotețele, şoproanele, zidurile, totul era mâzgălit cu vopsele. O imagine trecea în alta, fără vreo legătură, pe pereții magaziilor creştea o vegetație luxuriantă, ferigă şi coada calului, prin mijlocul ei alerga o femeie goală cu părul despletit, fluturând, cu un cuțit de măcelar înfipt spate. Deasupra femeii, printre crengile copacilor, un ins bărbos şi o gloată de copii se dădeau huța pe o scâdură de călcat, un tânăr sfrijit umbla desculț prin cioburi de sticlă şi o fată şedea lângă el ținând cu buricul degetelor o căpățână de cal... Domnul Tonda (şeful grupului de escroci) se urcă pe o scară ca să vadă ce era pe acoperişul verandei, dar, când îşi aruncă privirea în curte, dădu iar cu ochii de capra jupuită, de găinile care împrăştiau în toate cele patru puncte cardinale mațe înnegrite, de potaia care tot se mai uşura stând în poziție de violonist şi când mai văzu şi closetul deschis, pe ai cărui pereți interiori erau pictați urangutani şi paviani, nişte maimuțe roşcate ca şi când ar fi fost colorate cu zeamă luată direct din umblătoare, domnul Tonda fu cuprins de amețeală şi căzu vlăguit drept în brațele pielarului care îşi lipi buzele de urechea lui şi îi şopti:
– Ce-ai văzut dumneata acolo sunt variații pe teme din Cartea viselor şi vise de-ale mele.
– De unde le scoți, domnule ? întrebă domnul Tonda .
– Toate astea sunt în mine cum e sângele în capră, zise pielarul. După cum scrie în Cartea viselor : Părinții morți de vei avea, noroc vei avea, soție moartă de vei visa, multă bucurie vei afla, nebuni de vei visa, te vei însura, că te mânii de vei visa, tot anul parte de noroc vei avea...
– Ce pregătire ai ?
– Două clase, zise pielarul şi fu negrăit de fericit, văzându-l pe domnul Bucifal cum umblă în jurul pompei pe care era zugrăvit un bărbat gol cu pălăria agățată de mădular, înconjurat de şase femei goale care se tăvăleau vesele prin bălegar...“
Descrierea „operelor“ lui Nulí?ek continuă într-o succesiune sufocată de surprize.
Atras de disonațe şi disparități, Hrabal a preluat ca procedeu stângăcia şi insolita coloristică a artei de bâlci în care se contopeşte comicul involuntar cu naivitatea şi candoarea. Plăcerea acestei băuturi amestecate l-a condus la periferia socială. Viața însăşi l-a condus într-acolo. S-a născut la Brno, a făcut liceul la Nymburk, a studiat dreptul la Universitatea Carolina din Praga (din 1934), a obținut titlul de doctor în ştiințe juridice în anul 1946. În timpul războiului şi al ocupației şi-a întrerupt studiile, a fost o vreme jurist, apoi muncitor necalificat la căile ferate şi impiegat de mişcare (vezi povestirea Trenuri cu prioritate). După război, ocupațiile lui au fost foarte pestrițe: funcționar la centrul de achiziționare a deşeurilor de hârtie (a se vedea mai ales povestea Baronul de Münchausen), salariat la o bancă, comis-voiajor (a se vedea mai ales Bambini di Praga), muncitor la oțelăriile din Klando, figurant şi manipulant de decoruri la teatrul ,,St. K. Neumann“ din Praga, măturător de stradă. După câteva povestiri publicate în presa literară după 1956, neremarcate de critică, a debutat editorial în 1956, cu volumul Vorbele oamenilor; au urmat: Perla în adânc (1963), Flecarii (1964), Ore de dans pentru vârstnici şi avansați (1964), Trenuri cu prioritate (1965), Anunț pentru o casă în care nu mai vreau să locuiesc (1965), Acest oraş este grija colectivă a locuitorilor săi (1967), Cântece şi legende (1968), Cosițele (1976), L-am servit pe regele Angliei (1977), O singurătate prea zgomotoasă (1978), Serbările ghioceilor (1978), Cuviincioasa întristare (1979), Milioanele arlechinului (1981), Cluburile poeziei (1981).
Nu trebuie să-l credem pe scriitor, atunci când spune că a ales cu premeditare meseriile sale neobişnuite, fără vreo legătură cu diploma sa universitară, numai şi numai pentru a cunoaşte viața şi oamenii (în stil gorkian) şi a-şi procura subiectele literare. Soarta nu i-a fost prea favorabilă, evenimente istorice l-au aruncat de colo-colo, mai ales în jos.
Acolo însă „jos“, „la fund“, unde a trăit până la patruzeci de ani, Hrabal a descoperit lumea de care avea nevoie: „Când, cu ani în urmă, mi-am dat seama cam încotro mă trage inima, am pornit spre universul prieteniei, am lucrat la terasamente de cale ferată, am fost împiegat de mişcare, am făcut asigurări de viață, am fost reprezentant comercial, muncitor la oțelării, am făcut pe mecanicul de decoruri. Şi toate astea, numai ca să mă frec de mediu şi de oameni şi să trăiesc uneori evenimentul copleşitor de a zări în adâncul sufletelor câte o perlă. De atunci, îmi sunt dragi oamenii de care aproapele lor se leapădă, spălându-se pe mâini. Am început să-mi dau seama că cei îndrăgiți de mine au mai degrabă înfățişare de mojici şi de bufoni, care îşi tăinuiesc sentimentele dintr-o pudoare înnăscută. Ce pot face, dacă mi-a plăcut să lucrez şi să trăiesc printre asemenea indivizi? Sub imboldul clipei sau evenimentelor, unii dintre ei, nu o dată, şi-au sfâşiat cămaşa şi şi-au arătat inima, iar eu am văzut că pe inima lor sunt încrustate cu diamante acele lucruri la care se gândesc filozofii. De aceea îmi plac locurile unde e multă omenire şi unde se strunjeşte graiul matern, se făuresc vorbe noi, se fixează slanguri şi se plăsmuiesc mituri, acolo unde, din vorbă-n vorbă, oamenii se întreabă unii pe alții ce sunt sau ce-ar dori să fie. Dar cine cunoaşte oamenii, ştie că nu-i ceva gratuit, pentru că vorbirea e gândul care curge din gură spre înțelegere şi pace. Câte unul trăieşte doar câteva clipe, altul se învârteşte toată viața sporovăind întruna, fără să poată pătrunde în adânc. Pe acesta din urmă îl iubesc eu cel mai mult, deoarece, mai mult decât alții, are nevoie de mine. De unde ştim că tocmai el, acest măscărici şi mojic, nu se va pomeni într-o zi în vâltoarea fermecată a prefacerilor calitative?“ (Cuvânt înainte la volumul Perla în adânc). Această prefață la volumul său de debut spune esențialul despre concepția lui Hrabal. Scriitorul ceh caută, dincolo de aparențe, „perlele“ din inimile oamenilor neajutorați de la periferia marelui flux istoric, ceea ce trădează un sentimental stăpânit de compasiune. Şi tot aici, el caută limbajul în starea lui de fecundă creativitate.
Până în 1967-1968, Hrabal a publicat povestiri cu un pronunțat caracter umoristic. Comicul lui este însă aparte. El nu are aproape nimic cu satira de moravuri sau de idei, el nu loveşte, cel puțin nu direct şi brutal, în nimeni şi nu vrea să demoleze nimic şi pe nimeni. Hrabal râde conciliator, cu milă şi înțelegere dumnezeiască. Umorul său vrea să conserve şi să elogieze un univers pluralist, polifonic, multicolor, ireductibil, fiind un sentiment persistent care ne însoțeşte la lectura fiecăreia dintre narațiunile lui Hrabal. Scriitorul năzuieşte spre o anume puritate a comicului, fără a-l despărți de izvorul de energii al eticului, într-un sens foarte general uman. De altfel, comicul pur este, el însuşi, şi prin el însuşi, o valoare în cel mai înalt grad etic, pentru că răspunde nevoii umane de a râde. Comicul lui Hrabal este cel al unui om mare, care, simțind nevoia de a râde fără țintă, retrăieşte copilăriile copilăriei. Acest comic se naşte din nostalgia acelei vârste care simte plăcerea pură a jocului care râde de o grimasă, de o aşezare nefirească a lucrurilor, de nasul roşu al clovnului, de tot ce modifică ordinea convențională. Hrabal nu râde de oameni, ci împreună cu ei, cu personajele sale. Gluma este forma caracteristică a comicului său. În povestirea Bambini di Praga, autorul pedepseşte (fără a folosi un ton justițiar) grupul de escroci simpatici. Pentru Domnul Bucifal, detectiv infiltrat în acest grup ce încasa polițe pentru asigurări fictive, pedeapsa vine neaşteptat; fermecat el însuşi de atâta belşug de fantezie, îi spune şefului grupului de escroci, numit diriginte, că, dacă societatea lui de asigurări ar exista în relitate, ar rămâne să lucreze cu el:
„– Domnule diriginte, dumneta eşti supărat pe mine? Cum zicea adventistul Horá?ek... Acum, cinstit vorbind, dumneata ai mai făcut şi altele. Şperțuri mari, escrocherii în valoare de milioane... Zău, chiar eşti supărat pe mine? Te rog să mă crezi că, dacă „Sprijinul la bătrânețe“ ar fi o relitatate, eu aş lucra cu dumneata. Mă crezi? Printre ramuri, luna lumina mâinile prinse în cătuşe. Gardianul stătea lângă bancă, stropit în lumina albă a Lunii strigând: – Nu plecați! Uitați-vă, priviți splendoarea asta de noapte! La Luna țuguiată şi la varza umezită de rouă! Din inima clădirii se auzi un țipăt înspăimântător.“
În acestă finală, toate elementele au menirea de a face pe cititor să se despartă cu părere de rău de aventurile comice ale falşilor agenți de asigurare ai fictivei societăți „Sprijin la bătrânețe“. Luna care stropeşte cu albe pete de var copacii şi oamenii, chemarea insistentă a gardianului, sedus şi el de jocul fantezist al escrocilor şi, în fine, țipătul înfiorător de undeva din inima clădirii sunt în fragmentul citat şi alte trăsături caracteristice pentru stilul narativ al lui Hrabal. Prin citarea adventistului Horá?ek, se introduce ideea „povestirii în povestire“, procedeu frecvent folosit de Jaroslav Hašek în Peripețiile bravului soldat Švejk, care atestă plăcerea personajului hrabalian de a istorisi, de a flecări (vezi volumul Flecarii).
Comicul lui maschează un suflet de poet. Umoristul se grăbeşte să ascundă poetul. Luna face peisajul mirific. Dar imediat, în percepția gardianului, peisajul se deformează devenind grotesc: luna e țuguiată şi, alături de ea, în locul ramurilor şi oamenilor înălbiți de lumina calcaroasă a astrului nopții, apare prozaica varză. Paznicul se extaziază în fața acestui spectacol cu elemente bufe, declarându-l splendid. Lumea deformată spre comic este şi pentru Hrabal splendidă. Acesta e idolul la care se închină, aici se ascunde şi moralismul scriitorului. Într-adevăr, putem vorbi la Hrabal numai de un moralism ascuns. Chiar într-o povestire ca Toba spartă, care are o anumită țintă, lecția de morală nu este explicită. Două grădini de vară sunt despărțite doar printr-un zid înalt. În una se dau concerte simfonice, în cealaltă, o fanfară intonează melodii populare, iar poporul se distrează cu bere şi cremvurşti. La un moment dat, lucrurile încep să se încurce, cele două orchestre şi clienții celor doua grădini se dirijează reciproc. Sub lozinca Duceți-vă la dracu cu Beethoven al vostru!, cei de la berărie se aruncă pe zidul despărțitor şi încep ostilitațile. Zidul este escaladat şi pe creasta lui, în sunetele orchestrei simfonice şi ale fanfarei populare, se încinge o batalie ca în bunele şi densele comedii cinematografice de pe vremea filmului mut. Toate armele comicului sunt aruncate în această încăierare de proporți homerice. Şi, caracteristic pentru umorul lui Hrabal, pentru stilul său chagallian (aviatic cum se autocaracterizează mai târziu), oamenii se lovesc cu pumnii, cu clarinetele, cu goarnele, cu trompetele, cad în cap de pe zid – dar sânge nu curge şi nimeni nu moare. Şi în timp ce se petrec toate aceste grozăvii comice, povestitorul priveşte şi gândeşte ca un filozof, că e bine să înveți să asculți simultan, dar pentru asta e nevoie de răbdare. Către universul pluralist, caleidoscopic, disonant se îndreaptă elogiul moralistului Hrabal. Din cioburi se înalță miracolul lumii: ,,Pe vârful zidului bătălia ajunsese la apogeu, ciorchinii mari de combatanți alunecau pe zid, nici după ce bufnea pământul sub ei nu-şi dădeau drumul, continuau să se bată, dar nu mai ştiau pentru ce, iar, după ce s-au stins felinarele nu mai ştiau nici cu cine, răsunau doar bufnituri surde şi vaiete.... eu însă percepeam totul ca pe o armonioasă simfonie şi mă simțeam salvat, într-un anume sens însă şi pierdut... deşi poate că salvarea tocmai în asta o fi stând...“
,,Stilul aviatic chagallian“ este, poate, cel mai vizibil în povestirea Flecarii. Unul din personaje, domnul Burgan, umblă cu secera înfiptă în cap râzând, cade cu capul în jos de pe acoperişul casei, sare în aer împreună cu closetul din curte în care s-a aruncat carbid şi peste el un chibrit aprins – şi toate astea fără să pățească nimic.
Comicul lui Hrabal este liric în Ochii de diamant şi cu rezonanțe tragice în Automatul lumii. Despre umorul lui Hrabal am mai spune că nu devine niciodată grosier, de tip cazon, ca la Hašek, deşi autorul nu se fereşte să vorbească uneori fără perdea despre lucruri indecente. Prezența unor astfel de locuri în care pudoarea este lăsată la o parte a provocat revolta unei părți a cititorilor. Din scrisorile lor, Hrabal a alcătuit un montaj hazliu, nu lipsit de tâlc (Cititorii versus Hrabal):
,,Domnule Hrabal, credeți-mă, după lectura cărților dumneavoastră, nu mai am linişte, mă chinuie şi mă urmăreşte neîncetat frumusețea lor inefabilă, gingaşă, gluma, durerea, înțelepciunea. O, Doamne, boşorog senil cu înclinații pubertale, porc trivial, la puşcărie cu tine! Ar trebui să te ia la întrebări poliția de moravuri. Locul tău e după gratiile închisorii, sau ale balamucului.”
Lunga alternare de acceptări entuziaste şi refuzuri furioase culminează cu un ,,post scriptum” al autorului, în care ni se explică cum că omul nu este înger sau demon, ci şi una şi alta: „Un împărat persan, pe care poetul său de curte l-a comparat, într-o odă, cu soarele, a făcut la această odă urmatoarea observație: Lasanoforosul meu neagă. Lasanoforos, în limba persană, înseamnă oală de noapte. Anticii ştiau bine că portretul omului se compune dialectic din ruşinea şi măreția lui. Noi, cei din secolul al XX-lea, suntem în stare să vedem în noi măreția, şi în alții numai ruşinea. Aici îşi are începutul haosul. Montajul de mai sus nu vrea să fie nimic altceva, decât o preamărire a înțelepciunii anticilor şi o critică a prostiei contemporanilor, în măsura în care nu sunt înțelepți, refuzând să revină la imaginea dialectică a omului ca măsură a tuturor lucrurilor”.
În povestirile sale de până prin 1968, Hrabal mizează în special pe efectele burleşti, de bâlci şi circ, pe bufonerie, pe comicul gras. Mai târziu, în povestiri, dar mai ales în romane, comicul său devine din ce în ce mai delicat, mai fin, mai subtil. Locul râsului homeric îl ia zâmbetul. Poate că atenuarea umorului spre discreție se datorează lirismului său din ce în ce mai accentuat.
Hrabal se identifică cu universul său imaginar. Buna dispoziție a personajelor sale este, totodată, şi buna dispoziție a autorului: tristețea lor este şi tristețea autorului. Şi asta, pentru că, aşa cum am arătat, nu se aşază nici la distanță de ele, nici deasupra lor, pentru a le judeca. De altfel, arareori îşi alege personaje care ar merita să fie judecate. Mai evidentă este comunicarea autorului cu universul său fictiv în romanele Cosițele (1976), Cuviincioasa întristare (1979) şi Milioanele arlechinului (1981), formând, de fapt, o trilogie despre vârsta tinereții şi vârsta serenității. La începutul romanului Cosițele, B. Hrabal aşază un motto din Gustave Flaubert: „Madame Bovary sunt eu, Gustave Flaubert”. Şi într-o scurtă notă de confesiune, pe supra-copertă, autorul ceh spune: „Acest text este o cronică despre mama mea, tatăl şi unchiul meu. Cât au mai fost în lumea celor ce sunt, mi-au ținut clapele maşinii de scris atât de tare că n-am putut să înregistrez graficul poeticității vieții lor. Astăzi, nimeni nu-mi mai leagă mâinile şi eu cu uimire constat că sunt mai mult bătrân decât tânăr, că sunt în primejdie să zăbovesc şi că eu şi numai eu sunt cel care ar putea să depună mărturie despre fabrica de bere şi despre orăşelul unde timpul s-a oprit în loc”. Reținem din aceste cuvinte intenția de a scrie o ,,cronică de familie” într-o formă poetică. În aceasta constau, printre altele, şi noțiunea, şi specificitatea acestei trilogii.
Cronicile de familie (Balzac, Zola, Roger Martin du Gard, Maria Dabrowska, Marie Pujmanová, Hortensia Papadat-Bengescu) erau scrise în maniera obiectivă. Hrabal poetizează în felul său, cu subtilitate, filozofează, meditează oarecum în stil barochist, asupra caducității vieții omului. Subiectivitatea narațiunii aste marca principală a celor trei romane. Autorul se confundă cu personajul narator, Marie: ,,M-am inspirat din stilul aviatic al picturii lui Chagall, am completat poetica acestui cronicar şi decupator de evenimente fenomenale exterioare cu modelul interior al nostalgiei, care îmi îngăduie să mă prefac într-o tânără doamnă şi să luminez cu lanterna imaginației trecutul nemilos”.
Referirea la Chagall ca sursă de inspirație (deşi nu e vorba de inspirație, ci de similitudini temperamentale) este elocventă nu numai în ce priveşte romanul Cosițele, ci întreaga creație a lui Hrabal. Scriitorul ceh se aseamănă cu Chagall prin maniera compozițională (aşezarea foarte liberă a obiectelor în spațiu) şi coloristică (alăturări de culori dense şi contrastante), ca şi prin incantația vitalistă şi euforică ce se degajă din opera amândoura. În Cosițele, ca sursă de inspirație i-a servit lui Hrabal un anume tablou din Chagall, deşi acel tablou nu este nicăieri amintit. La începutul romanului, chiar în primul capitol, întâlnim versiunea literară a celebrei picturi a lui Chagall, Capul de armăsar, care exală energie vitală, sălbatică, o sete de nesupunere şi de libertate. Marie, eroina cărții, admiră armăsarii de la vechea fabrică de bere – pe vremea când se petrece acțiunea, după primul război mondial, fabrica nu avea camioane motorizate. În freamătul, răzvrătirea şi umilirea lor, Marie se vede pe sine: ,,Cei doi cai belgieni se urinară, dar goana lor nu mai era goană, ci o cădere cu greu evitabilă, din nări răsuflarea țâşnea în fuioare de aburi, ochii mari li se umpluseră de groază, la cotitura din fața birourilor alunecară grotesc amândoi pe caldarâmul betonat, alunecau pe potcoavele dinapoi de sub care săreau scântei.... Francin sări la uşă, numai eu stăteam sprijinită de tocul ei şi mă rugam să nu pățească ceva caii, îmi dădeam atât de bine seama că soarta lor era soarta mea...” (În compunerea portretului psihologic al Margaretei Vinea, din romanul Păsările, Alexandru Ivasiuc a recurs la aceeaşi sursă, la pomenitul tablou chagallian.)
Cosițele este romanul primăverii vieții, al energiilor vitale descătuşate, al exuberanței ce respinge convențiile şi prejudecățile constrângătoare. Numele doamnei Bovary nu este citat întâmplător. Numai că această doamnă Bovary a lui Hrabal, deşi trăieşte sentimentul că se sufocă într-un mediu demodat şi anchilozat, evadează nedramatic şi nesentimental într-o altă direcție. Reacția ei la mediul înconjurător are aerul de frondă ludică suprarealistă (despre distracțiile originale ale suprarealiştilor scrise în povesterea Vreți să vedeți Praga de aur?), de atentat hazliu la pudoare şi convenții. Marie, tânăra soție a administratorului de fabrică, are o purtare care consternează, de copil mare, dar reuşeşte prin trăsnăile ei (aruncă cu măruntaie de porc şi cu sânge în onorabilii domni din Consiliul de administrație, aleargă provocator pe bicicletă pe dinaintea sclifositelor doamne din oraş, se urcă pe coşul fabricii) să atragă în vârtejul jocului întreaga figurație umană din micul oraş de provincie. Întocmai armăsarilor admirați, Marie nu face nimic după un plan chibzuit, ci doar „ce-i trece în clipa aia prin cap“, necontrolat, nepremeditat, mânată de primul impuls, face orice îi făgăduieşte răsplata bucuriei. Marie este un fel zburdalnică Nataşă tolstoiană. S-ar putea spune, credem, că marea temă a acestei părți a trilogiei este comicul pur, infantil, pe care un singur personaj mai încearcă să-l mențină şi să-l guste cu frenezia celui care presimte că jocul nu va mai dura mult. Basmul tinereții se termină şi începe „basmul” vârstei amurgului, al bătrâneții. Acelaşi personaj feminin, aceeaşi Marie din Cosițele, purtată de unda timpului, de la frumusețea crudă şi vitalitatea clocotitoare, la ceea ce nu mai poate fi numit altfel decât stingere lentă, o vom regăsi în Milioanele arlechinului, la azilul de bătrâni instalat într-un castel baroc unde „timpul s-a oprit în loc”. Palatul baroc este locul claustrării finale, al neliniştilor în fața neantului şi al împăcării cu cele ce sunt date omului. Starea de spirit a omului epocii barocului, teama de a privi înainte, spre ultimul prag şi întrebarea presantă, apăsătoare, cu privire la rostul celor care au fost – „ubi sunt“, întrebare atât de tipic barochistă – constituie motivul de profunzime al Milioanelor arlechinului, de fapt, un roman elegiac. Zvăpăiata Marie de altădată din Cosițele abia acum dezleagă sensul vieții după statuile alegorice baroce care simbolizează primavara, vara, toamna şi iarna vieții, cercul închis al naturii şi, mai ales, al omului, îşi plimbă privirile, zi de zi, peste frescele ce împodobesc plafonul şi pereții saloanelor şi care înfățişează amoraşi şi tineri viguroşi, fremătând de energie, peste statuile interioare ale unor zei greci, care privesc undeva departe peste capul omului, amintind, toate, acelaşi destin.
Hrabal dovedeşte în acest roman o intuiție genială a detaliului şi culorii. Un tablou de rară elocvență şi de încărcată sugestivitate inaugurează „basmul” numit Milioanele arlechinului. Bătrâna doamnă descrie castelul în care era instalat azilul şi rememorează impresiile primei zile de şedere aici. Descrierea e meticuloasă, de tip balzacian, dar fiecare lucru pomenit, fiecare element, oricât de neînsemnat, nu trăieşte numai în sine şi pentru sine, ci trudeşte spre înălțarea a ceva mai general, a unui peisaj în care contează enorm integritatea semnificativă. Detaliul, miraculos de variat, este străbătut de un unic fior: al ființei care urma să-şi petreacă restul zilelor în locul unde arătătoarele orologiului din turn s-au oprit, pentru totdeauna, la şapte şi douăzeci şi cinci, imagine mereu reamintită, pe tot parcursul cărții, ca un Memento mori.
Structura sintactică a textului diferă de tot ce a scris Hrabal înainte. Ea se distinge prin fraze ample, de o solemnitate gravă cu tendințe spre ritmare, mai ales cu ajutorul paralelismului sintactic, cu o linie melodică lirică, delicat nuanțată. Frazele lungi, realizate preponderent prin juxtapunere, imprimă textului o mişcare intenționat continuă, cuvintele, propozițiile şi pauzele dintre ele constituindu-se în unități ritmice ale melodiei generale a frazei. La rândul ei, fraza cadențează melodia mai amplă a unei întregi secțiuni de text. Tendința spre melodizare şi cursivitate este marcată prin frecvente repetiții (sintactice şi lexicale), prin folosirea unor forme sintetice, în locul celor analitice. Pauzele dintre fraze sunt scurtate prin reluarea unor unități lexicale sau construcții sintactice din frazele anterioare, unele segmente devenind chiar motive cu valoare de refren („în oraşul unde timpul s-a oprit în loc, orologiul care s-a oprit la şapte şi douăzeci şi cinci, milioanele arlechinului“ etc.).
În fine, unitatea melodică este subliniată şi de renunțarea totală la sistemul aliniatelor care, prin natura lor, fragmentează textul. Singurele pauze mai mari se produc la limitele dintre cele cincisprezece capitole ce compartimentează volumul. În interiorul capitolelor, pe aceeaşi linie melodică, tempoul rostirii este când lent, când accelerat, timbrul vocii naratorului este nostalgic, melancolic, trist, tremolat – pentru că întreaga carte este un monolog neîntrerupt, marcat de subiectivitatea bătrânei doamne Marie, de la azilul de bătrâni.