Centenar
Radu Cernătescu
Peripatetica Dada
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
Ca să înțelegi fenomenul Dada, mi-a spus cândva un prieten din Zürich, trebuie să faci un pelerinaj pe Spiegelgasse, la locul de naştere al copilului cu barbă pe nume Dada. Am zâmbit şi mi-am propus să onorez cât de curând invitația prietenului meu, Juniorprofessor sau, după noua titulatură, Wissenschaftlicher Assistent la departamentul de filosofie al Universității din Zürich. Îmi imaginam că prin centrul oraşului elvețian, între un magazin de mezeluri şi unul de lenjerie pentru patafizicieni mă aşteaptă tranşeele şi avanposturile a ceea ce Hugo Ball numise cândva „câmpul de luptă al emoțiilor demente”. În toamna anului trecut, pe când mă aflam în capitala cantoanelor, i-am amintit prietenului invitația făcută, arătându-mă nerăbdător ca un balcanic sadea să văd locul prin care trece axa de simetrie a universului Dada. De comun acord, am dezertat de la un seminar hipnagogic (a se citi, adormitor) despre Fricțiuni spațiale între Rai şi Iad şi am pornit să străbatem cele 15 minute care despart clădirea centrală a Universității din Zürich de celebrul Cabaret Voltaire. Sub un soare metaforic, cu pas solemn şi euforic, am cotit pe Aleea Doktor Faust care înconjoară clădirea Universității, întrebându-mi călăuza dacă e moralisch korrekt ca un personaj acuzat de toate turpitudinile să dea numele unei promenade studențeşti.
– Mă gândesc, a răspuns zürichezul în timp ce coboram scările aleii cu nume ciudat, că nu i-a deranjat pe cei patru studenți români, „orientalii” despre care Hugo Ball spune în jurnal că au fost prezenți în seara zilei de 5 februarie 1916 la inaugurarea Cabaretului Voltaire: „Pe la ora şase seara, când încă mânuiam ciocanul şi instalam afişe futuriste, apăru o delegație cu aer oriental compusă din patru omuleți cu desene şi tablouri sub braț. Salutară cu politețe şi cu o mulțime de reverențe şi se prezentară: Marcel Iancu, pictorul, Tristan Tzara, George Iancu şi un al patrulea domn al cărui nume mi-a scăpat”(1). E vorba, cum bine ştii, de frații Iancu, membri importanți, mai ales Marcel, ai staborului Dada, amândoi înmatriculați în 1915 la cursurile de chimie ale Eidgenössische Technische Hochschule din Zurich, ulterior, Marcel preferând arhitectura. Românii locuiau la nici zece minute de mers pe jos de Cabaretul Voltaire, pe celălalt mal al râului Limmat, pe Fraumünsterstrasse 21, în pensiunea Altinger. Cât despre cel de-al patrulea român prezent la inaugurarea clubului Dada, el pare a fi pictorul ieşean Arthur Segal, ortografiat Artur Segall şi semnalat de Hugo Ball în editorialul broşurii Cabaret Voltaire (15 mai 1916) ca unul din contributorii expoziției permanente din cabaret, cu 3 gravuri în lemn purtând titlul Compoziție.
– De remarcat, am spus eu pe când traversam Künstlergasse, trecând din oraşul universitar în oraşul vechi, înclinația spre filosofie a multor dadaişti. Fie că vorbim de Tzara, student în filosofie la Universität Zürich, ori de autodidacții Marcel Iancu şi Richard Hülsenbeck, tătânele dadaismului berlinez, toți ajung să vorbească despre o comună şi inefabilă filosofie. De altfel, impresia generală a fost că Dada oferea nu atât un produs al artei, cât o revoluție în înțelegerea ei. Exemplar este faptul că atunci când a fost exportată peste ocean, de triunghiul amoros Marcel Duchamp, Henri-Pierre Roché, Beatrice Wood, fondatorii revistei „The Blind Man” (1917), Dada a fost primită de presa americană ca o filosofie de contrabandă, un cointreau franțuzesc ce ascunde sub o beție de cuvinte o „Dadaist philosophy”, „extremist philosophy”, „negative philosophy”. Interesant este că subversiva filosofie a fost receptată aici ca o fenomenologie a nimicului: „Pentru dadaişti viața înseamnă nimic, moartea înseamnă nimic, binele înseamnă nimic, răul înseamnă nimic. Idealurile sunt nimic, aspirațiile sunt nimic, religia este nimic, nimic este şi ateismul. Până şi Dada este nimic”(2). Şi asta cu mult înainte ca Heidegger să vadă în das Nichts o localizare a neantului şi să construiască pe el o întreagă metafizică.
– Legat de asta, circula şi o anecdotă despre tribul Dada. Întrebați ce au făcut în Războiul cel Mare, James Joyce ar fi spus: „Păi, am scris la Ulysses”. Breton: „Am inventat suprarealismul”. Tzara: „Nimic”.
– Când spui Dada, un şablon mental nu te lasă să vezi că acest microbe vierge al nimicului dadaist a contaminat toată Linia Siegfried a raționalismului german. Căci, de după butaforiile artei, dadaiştii au visat mereu la un statut filosofic pentru spectacolul lor: „Noi suntem precum filosofii pe care Dante i-a plasat în Infern cu capetele puse invers pe umeri. Mergem înainte dar privim în urmă, fiecare mai mult cu personalitatea predecesorilor decât cu a lui. Ochii noştri nu sunt ai noştri”(3). Cât priveşte filosofia Dada, Hülsenbeck o prezintă ca pe o iremediabilă opoziție la „raționalismul care disecă dialectic lucrurile”(4), germanul afirmând în memoriile lui, de „toboşar Dada”, că Dada a fost mai mult decât o filosofie, „a fost o soluție aproape religioasă pentru viață”(5). Ideea că o metafilosofie trebuie căutată sub capotul je m’en foutisme-ului dadaist o întâlnim şi la Hugo Ball, care vorbea în cunoştință de cauză, ca unul ce studiase filosofia şi chiar pregătise o dizertație, Nietzsche im Basel, la Universitatea din München. Co-fondatorul dadaismului ajunge să spună şi el că „Dadaismul a fost surplusul unei mari evlavii”(6). Tot despre o mistică Dada vorbeşte şi Tristan Tzara. Românul încercând o elaborată explicație în Manifestul Dada din 23 martie 1918: „Filosofia este întrebarea: dinspre ce parte să începem a privi viața, pe Dumnezeu, ideea, sau orice altceva. Tot ce privim este fals. Eu nu consider rezultatul relativ mai important decât alegerea dintre prăjitură şi cireşe după cină. Modul de a privi rapid de cealaltă parte a unui lucru, ca să-ți impui în mod direct părerea, se numeşte dialectică, adică să vinzi spiritul cartofilor prăjiți, dansând cu metodă împrejur. Dacă strig: Ideal, ideal, ideal,/ Cunoaştere, cunoaştere, cunoaştere,/ Bumbum, bumbum, bumbum,/ am înregistrat destul de exact progresul, legea, morala şi toate celelalte frumoase însuşiri pe care diverşi oameni foarte deştepți le-au discutat în atâtea cărți, ca să ajungă până la urmă să spună că fiecare a dansat după bumbumul lui”.
Acest triplu bumbum, devenit în transcripția germană a lui Hugo Ball: „bumbalo, bumbalo, bumbalo”(7), sintetizează tot efortul de conceptualizare a iraționalului şi, într-un fel, exprimă însăşi esența filosofiei Dada: „Esența centrală pe care noi o căutăm şi suntem mulțumiți că putem să o ascundem”(8). Prin simplitatea şi prin caracterul ei ocult, esența Dada aminteşte de quinta essentia a alchimiştilor, elixirul obținut prin distilarea repetată a unor materii aruncate sau trecute cu vederea. Conceptul bumbum, am continuat eu cu acelaşi patos pletoric şi avânt oratoric, a avut şi variante, semn că Tzara l-a experimentat ades: „zdranga zdranga zdranga zdranga/ di di di di di di di di/ zumbai zumbai zumbai zumbai”, cum cântă în cor personajele din Prima aventură celestă a Dlui Antipyrine(9). Cât priveşte simplitatea acestui polimorfism esențial, ea este obsesia limbajului adamic, limbajul care era o tehnică de ridicare la cer. Căci, spune Tzara într-un Manifest, „Dada este grandioasa regresie care încearcă să-l readucă pe om înainte de a fi apărut scânteia. Dada este un microb virgin”. Obsesia esențelor îndepărtează o dată mai mult filosofia Dada de pedigriul omului cartezian şi o aduce până în marginea metafizicii, într-un loc de unde „viața se vede simplă ca un bumbum, ca bumbumul inimii sale.”(10)
Parcă simțind nevoia să potolească avântul cu care declamam şi gesticulam pe stradă, călăuza mea s-a oprit la intrarea în micul teatru Stok, ce poate fi închiriat, ca şi noul Cabaret Voltaire, de orice trupă de teatru experimental. Reprezentația din seara asta promitea: „texte criptice, autori străluciți, sunete dulci şi sfaturi de supraviețuire”.
– Nu am ajuns pe Spiegelgasse, dar se aude deja inconfundabilul bumbum al avangardei, a spus amuzat prietenul meu alcătuit din ceas cu lanț, lavalieră şi barbă sezonieră. După care a început să fredoneze în surdină un şlagăr dadaist adus pe marele ecran de Charlot: Je cherche après Titine...
– Ce este acest bumbum?, am continuat eu să teoretizez ceea ce prietenul meu exemplifica din plin. L-aş asemui cu corul bacantelor, un strigăt care nu are sens decât ca ecou al unei stări. Corul ecou, cum spune Eschil în Bachantele, menit să amplifice emoția umană până la răscolirea întregii naturi. Pe ritmul acestui bumbum, poemele bruitiste ale dadaismului au răscolit subconştientul colectiv cu o simfonie de cacofonii şi onomatopee, într-o încercare de a imita viața şi de a infuza o nouă vitalitate în venele cartezianismului muribund. Căci Dada nu exclude raționalul, doar îl completează cu ceea ce l-a speriat din totdeauna pe omul cartezian: iraționalul. Mai întâi, haosul semnificanților a fost pus să dinamiteze pretenția lui cogitare de a fi egalul lui existere, ca în nivelarea carteziană. S-a redimensionat astfel locul lui sum, pregătind filosofia burgheză pentru vizita noii filosofii. Căci un suflu nou se anunța dinspre un mic eseu publicat în 1915 de filosoful german Moritz Schlick şi intitulat Importanța filosofică a principiului relativității(11).
Dezamăgit de epistemologia neokantiană, dar încă atras de cântecul de sirenă al fenomenologiei husserliene, Schlick propunea o fenomenologie a relativității. Pornind de la judecățile a priori ale lui Kant şi de la teoria lui Einstein (profesor aici, la Politehnica din Zürich, până în 1914), germanul cerea implicarea cu necesitate a simțurilor şi, deci, a iraționalului în filosofie. Altfel spus, cu cuvintele lui Tzara: „Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă” (Manifestul Dada 1919). Prin relativizarea lui cogito şi redimensionarea lui sum, Schlick a inaugurat sondarea spațiului infinit al subiectivității umane. Este tot ceea ce caută şi exhibă manifestele Dada: „A priori, adică cu ochii închişi, Dada pune înaintea acțiunii şi deasupra tuturor: ÎNDOIALA”. A nu se uita, Schlick a condus Cercul de la Viena, fapt care lasă deschisă întrebarea: în ce măsură jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein nu sunt efectul cinetic al jocului de cuvinte al dadaiştilor?
În sfârşit, facem la stânga din Neumarkt pe mult aşteptata Spiegelgasse.
– Iată Calea Regală! Pe aici se întâmpla ieşirea din timp a dadaiştilor...
La prima vedere, nimic deosebit. O îngustă alee pietonală, lungă de nici două sute de metri, care merge înspre cheiul râului Limmat în pantă uşoară, cu propriul scuar şi o mică cişmea în stil neoclasic. Guarda e passa, îmi şopteşte Vergiliul meu, şi lasă-ți inima să fie atentă la detalii. Căci în detalii se ascunde începutul tuturor revoluțiilor. Aşteptam rătăcit precum Dante în selva oscura, întrebându-mă când şi de unde va bate bumbumul iluminării dadaiste.
– Priveşte în stânga sus! Acolo e balconul dadaist, „le balcon de Dada” de care vorbeşte Tzara în Prima aventură celestă a Dlui Antipyrine: „balconul din care putem auzi marşurile militare şi să coborâm tăind aerul ca un serafim într-o baie populară pentru a urina şi a înțelege parabola”(12). Pomenita baie populară este în proximitate şi se numeşte Untere Letten. A fost înființată în 1909 pe malul râului Limmat şi a rămas neschimbată până azi. Inițial a fost rezervată bărbaților, până când sufragetele au trecut-o pe lista revendicărilor lor.
Am privit mai atent clădirea cu trei etaje de la numărul 12. Era prima casă cu balcon de pe Spiegelgasse. Ca multe clădiri din centrul vechi, clădirea avea un singur balcon. Însă ce balcon! Aurit, într-un stil rococo ce nu cadra defel cu fațada minimalistă, stil Bauhaus sau cămin sovietic de nefamilişti. După ce am admirat balconul dadaist, însoțitorul mi-a arătat două plăci de marmură poziționate deasupra intrării de la nr. 12. Am făcut ochii mari. Pe una sta scris „În această casă a murit pe 9 februarie 1837/ poetul Georg Büchner”. Pe cealaltă se amintea că în aceeaşi clădire cu studentul sărac la filosofie, cu revoluționarul care se adresa țăranilor din ducatul de Hessa cu salutul „Pace în cocioabe! Moarte în palate!”, a locuit tocmai... primarul oraşului Zürich! Am devenit mai concesiv la această glumă a istoriei amintindu-mi de viața scurtă (a murit la 24 de ani) şi tragică a celui considerat azi părintele teatrului absurdului, martirul proto-marxismului şi, adaug eu, înainte-mergătorul existențialismului, cel care a afirmat cu mult înaintea lui Camus şi al lui Mythe de Sisyph că „Lumea e haos. Neantul este zeul care urmează să vină pe lume” (Moartea lui Danton, IV, 3). Privind balconul celui care a clădit regatele Pipi şi Popo, puteam înțelege mai bine de ce un dadaist a zăbovit cu insistența unei metafore şi cu intensitatea unei iluminări sub un balcon aurit. De aici se auzea perfect bubumbumul care l-a răvăşit pe Tzara.
Decis să cercetez mai atent clădirile de pe Spiegelgasse, m-am oprit peste drum, în fața casei cu nr. 11. Ascunsă de o copertină, o placă memorială amintea trecătorilor că „În această casă a trăit/ între 1741-1778/ Joh[ann] Caspar Lavater/ Aici l-a vizitat în 1775 Goethe”. Despre filosoful şi poetul Lavater circulă multe picanterii, câteva au tot non-sensul vânat de dadaişti. În primul rând, prietenia cuviosului pastor zwinglian cu tânărul Goethe a început pe când germanul era un ilustru necunoscut, iar elvețianul un faimos autor. Resortul acestei ciudate prietenii a fost, din partea lui Lavater, vanitatea, păcat considerat capital de orice bun creştin. Pastorul s-ar fi interesat de tânărul Goethe doar fiindcă germanul i-a publicat o elogioasă cronică la cartea Perspective la eternitate (1772). Însă, lucrarea care a făcut vâlvă şi care a făcut din Lavater unul din cei mai faimoşi şi mai bogați scriitori ai timpului său rămâne Fragmente fizionomice (1775-1778). Cele 4 volume l-au propulsat pe pastor până dincolo de prim-planul vieții publice, până hăt, departe, pe tărâmul lui Lucifer! Căci, ideea absurdă, am spune chiar dadaistă, a „corpului lizibil” a fost luată de cleric din lecturile filosofiei oculte, mai exact, din Humana physiognomia (1586) a lui Giambattista della Porta. Privit prin prisma acestei preluări interzise, piosul Lavater ar trebui pus alături de necromanți şi de magicieni. Care sfârşeau invariabil pe rug...
Esențializând, „ştiința fizionomică” teoretizată de Lavater lega întreita viață a omului: animalică, morală şi intelectuală, de părțile corpului uman. Corpul anatomic devenea astfel un soi de display antropocosmic, putând ilustra întregul profil, spiritual, moral şi temperamental, al unui individ. De altfel, filosofia ocultă spune, iar Lavater repetă odată cu ea, „totul vorbeşte şi curge împreună”(13). Dacă s-ar fi limitat la teoria „corpului lizibil”, poate că filosofia pastorului protestant nu ar fi azi decât o curiozitate pe panoplia ocultismului, dar Lavater a ținut morțiş să demonstreze că „die anatomische Physiognomik” este mai mult decât o filosofie, este o tehnologie de prezis viitorul. Obsesia aceasta a făcut însă din „ştiința corpului” o reîntoarcere la reputatio daemonica din vremea lui Faust. Mai trebuia un pact scris cu sânge şi absurdul s-ar fi confundat cu numele acestui Ianus bifrons. Căci Lavater rămâne un amestec ciudat de creştin habotnic şi spirit luciferic, un înger şi un demon ieşind de sub aceeaşi robă protestantă. Dualitatea acesta i-a adus numeroşi detractori. Unii, precum Goethe, l-au acuzat de ipocrizie şi chiar de nebunie. Dar nu ne-a învățat, oare, Platon că nebunia este doar o aqua forte ce-i revelează omului adevăratul chip? O spune şi Tzara în Manifestul Dada 1918: „Curățenia individului se afirmă după starea de nebunie, de nebunie agresivă, completă, împotriva unei lumi lăsate pe mâna bandiților care deşiră şi distrug secolele”. Doar că nebunia dadaiştilor transgresa individualul şi cerea să fie balamucul unei întregi societăți. O nebunie generală, nebunia Dada! Menită să curețe putridul corp social şi să-i ofere umanității speranța unui nou început: „Fiecare om să strige: avem înaintea noastră o mare operă distructivă, negativă de realizat. Să măturăm, să curățăm!”(14). Până la un punct, revoluția Dada a fost o eliberare de certitudini, o exorcizare a tuturor demonilor raționali care posedau îmbătrânitul corp social. O revoluție a iraționalului, continuă şi fără de-nceput, cum o vede Hugo Ball: „Foarte uşor de înțeles, teribil de simplu, Dada război mondial fără sfârşit, Dada revoluție fără început […] Dada Tzara, Dada Huelsenbeck, dada m’dada, dada m’dada dada mhm, dada dera dada, dada Hue, dadauh”(15).
În punctul cel mai înalt al Aleii Oglinzii se află clădirea cu numărul 14. Sub fereastra cu obloane albastre de la etajul II, o placă de marmură atestă cu majuscule negre: „Aici a trăit de la 21 februarie 1916 la 2 aprilie 1917/ Lenin/ conducătorul Revoluției Ruse”.
– În februarie 1916, când se mută pe Aleea Oglinzii, Lenin aduce cu el un mit neaşteptat. Mitul influenței filosofiei politice asupra tribului Dada. Eu unul nu cred în acest tribut ideologic plătit de dadaişti profetului în rubaşcă. E o mistificare iscată din coincidența aproape suprarealistă, Hugo Ball o numeşte „stranie întâmplare (seltsame Begegnisse)”, că tătuca Lenin s-a mutat în Zurich exact în luna în care se deschide aici Cabaretul Voltaire. Mulți au făcut din întâlnirea celor două revoluții un semn providențial şi s-au grăbit să-l numească pe Lenin trompetul care a dat deşteptarea dadaiştilor, aliniindu-i sub flamura roşie a revoluției totale. E ca şi când aş spune eu acum că întâlnirea lui Tzara cu Ana Pauker, semnalată de istoricul Robert Levy, a determinat în România epurarea culturală. Că doar, nu-i aşa?, epurarea a fost teoretizată de manifestele Dada: „avem înaintea noastră mult de distrus, de negat. Să măturăm, să curățăm!”...
Cât despre prezența efectivă la Cabaretul Voltaire a activistului bolşevic, avem tăcerea elocventă a lui Hugo Ball. Ori, patronul afacerii, admirator a tot ce vine din „phantastiche Russland”, îl menționează pe Lenin în jurnal ca pe un colocatar al aceleaşi străzi şi nicidecum ca pe o prezență activă la orgiile antisistem din cabaret: „pe când aveam Cabaretul Voltaire din Zürich pe Spiegelgasse 1, la numărul 6, pe partea cealaltă, dacă nu mă înşel, locuia Dl. Ulianov-Lenin. Trebuie că auzea muzica şi tiradele noastre în fiecare seară, dar nu ştiu dacă cu plăcere şi profit”(16).
– Cei care au pus în circulație povestea despre vizitele lui Ulianov la Cabaretul Voltaire, precum biograful lui Tzara, François Buot, dau vina pe Marcel Iancu, citând un jurnal pe care nimeni nu l-a văzut!
Am ridicat din umeri, lăsând în seama istoricilor să descâlcească acest mister. Tovarăşul meu de peripatetice plăceri pornise deja la vale pe Spiegelgasse, lăsând în urmă pe caldarâm glosele mele nerostite la mitul „Lenin Dada”. Toată lumea uită, aş mai fi vrut eu să spun, ce a spus Tzara însuşi. În interviul dat la BBC pe 10 februarie 1959 a spus că e posibil să fi jucat şah cu un oarecare Lenin la cafeneaua Terrasse din Zürich, doar că nu a ştiut decât mult mai târziu „că Lenin era Lenin”.
Din păcate, povestea întâlnirii lui Lenin cu tribul Dada a fost impudic literaturizată de toți cei care au ținut să-şi brodeze propriile fantezii pe un subiect cu priză la public. Aşa s-a născut credința generală că Lenin ar fi, nici mai mult, nici mai puțin decât naşul mişcării Dada, cuvântul dada fixând exclamațiile pe care Lenin le-ar fi scos pe când priza un bumbum în Cabaretul Voltaire: Da! Da! Eventual, scris cu chirilice! Deşucheata idee aparține filosofului Dominique Noguez, care a făcut din Lenin, în eseul său Lénine Dada (1989), fondatorul mişcării de la Cabaretul Voltaire, iar din revoluția bolşevică o punere în scenă a filosofiei Dada. Când însă te autointitulezi „conştiința nefericită a burgheziei şi conştiința fericită a proletariatului”, cum îşi spune profesorul Noguez în Deschiderea venelor şi alte distracții (1982), e semn că adevărul stă pe nisipurile mişcătoare ale unei ideologii. Dincolo de asta, din laureatul bursei Cioran (2002) nu mai rămâne decât un inconfundabil désir de choquer les bourgeois. Dorință ilustrată de toți cei care au literaturizat mitul întâlnirii dintre Lenin şi Tzara. Precum Tom Stoppard, David Olguin sau Matei Vişniec.
Am ajuns la capătul dinspre Münstergasse al Aleii Oglinzii. Clădirea cu nr. 1 are intrări atât dinspre Spiegelgasse, pe unde se strecurau în templul anti-artei sălbaticii preoți ai cultului Dada, cât şi dinspre Aleea Mănăstirii, unde se află acum, la nr. 26, adevărata intrare în Cabaretul Voltaire. Cunoscut ca Dada-Haus, parterul de la nr. 26 a fost readus la viață în 2004 de un proiect al primăriei şi transformat de arhitecții Rossetti şi Wyss într-un complex muzeal, cu magazin, bibliotecă, cafe-bar, sală de spectacole şi die Krypta, încăperea unde a fost, de fapt, adevărata scenă Dada. Din păcate, nu multe lucruri mai amintesc aici de vechiul Cabaret Voltaire. Lipsesc soba, scena de lemn, iar de pe pereți, acuarelele lui Picasso, desenele şi colajele lui Hans Arp, între care trona Caracterul arhanghelilor al lui Marcel Iancu. În locul lor, succedaneele punk şi pop ale subculturii postmoderne. Cei câțiva tineri, probabil studenți, păreau apatici la mesele lor. După turul prin „criptă”, am comandat şi noi, ca să ne integrăm în peisaj, specialitatea casei: absintul Dada.
Cât am aşteptat, am zărit pe perete, printre nenumăratele foi volante, un citat din Talmud sub un desen quassi-abstract: „Într-o zi, pe când urmăream un cerb, am intrat în tibia unui mort. Am alergat acolo după sălbăticiune cale de 3 parsaot fără a o ajunge, iar tibia nu se mai termina. Am înțeles atunci, când am reuşit să ies, că osul era din gamba lui Og, regele Basanului” (Niddah, 24b). I-am arătat prietenului meu planşa cu textul care ducea suprarealismul până în mitologia iudaică, spunând:
– A venit, iată, vremea să vorbim şi de componenta iudaică a dadaismului. Fiindcă eu unul nu cred că rădăcinile Dada vin exclusiv de pe tărâm ideologic, ca un răspuns iconoclast la arta vestului antisionist, cum propune Menachem Wecker în Opt artişti Dada evrei (2006).
– Da, ştiu teoria ta din Mistica dadaismului, un studiu apărut concomitent în două reviste din România [„România literară” şi „Tomis” – n.n.]. Paradoxal, în Occident, el este cunoscut printr-o preluare aparținând unui adept înfocat al mitului „Lenin Dada”. E vorba de bibicul Andrei Codrescu şi al său The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin play chess [Princeton University Press, 2009].
Am dat din mână ca să alung dintre noi nişte mişelnice urme ale vanității.
– Pe scurt, am continuat eu netulburat, hasidismul a scos la iveală, cu precădere în Moldova şi în Ucraina, de unde se trage nu doar Tzara, dar şi ramura evreiască a familiei Ulianov-Blank, încrederea kabbalei în autonomia cuvântului izvorât din splendoarea lui Ha-Şem. „Vino şi vezi – spune un pasaj zoharic(17) – cum Tora întreagă este un Nume Sfânt al lui Dumnezeu”. Această axiomă a kabbalei l-a condus pe Rabi Eliahu Cohen Itamari din Smirna la credința că Torah ar fi fost inițial „alcătuită dintr-un amalgam incoerent de litere (tel şel otiot bilti bilti mesudarot)”, a căror ordonare ulterioară s-a făcut în mod direct şi exclusiv prin voință divină, progresiv, în strânsă corelație cu întâmplările lumii materiale şi fără vreo intervenție a vreunui scriptor uman. „De aceea – adăugă un discipol târziu al rabinului din Smirna – chiar dacă hasidul repetă zilnic fie şi numai un verset, el e capabil să-şi obțină mântuirea, căci în fiecare clipă se modifică ordinea [literelor] după starea şi ordinea ierarhică a fiecărei clipe”(18). Această încredere mistică în autonomia lumii cuvântului (olam ha-dibbur) o regăsim şi în experimentul Dada, care caută în litere „lumina unei magii tot atât de dificil de sesizat, cât şi de exprimat”(19). Este magia sintetizată perfect de bumbum, de ritmul pe care se poate cânta şi dansa. Numai că, asemeni ritmurilor africane, bumbumul Dada nu este un ritm exterior, nici măcar un zgomot de fond, precum muzica sferelor înalte, ci o interioară stare de spirit. E semnul că axa de simetrie a universului irațional trece prin fiecare dintre noi.
De vină era, poate, absintul, dar mă simțeam aici, în Cabaretul Voltaire, exact aşa cum Henri Béhar a definit mişcarea Dada: „incoerent, versatil, idiot, scatologic, şi cu toate acestea poetic”. Într-un cuvânt, sindromul Dada pusese stăpânire pe mine.
– Mă gândesc, a răspuns zürichezul în timp ce coboram scările aleii cu nume ciudat, că nu i-a deranjat pe cei patru studenți români, „orientalii” despre care Hugo Ball spune în jurnal că au fost prezenți în seara zilei de 5 februarie 1916 la inaugurarea Cabaretului Voltaire: „Pe la ora şase seara, când încă mânuiam ciocanul şi instalam afişe futuriste, apăru o delegație cu aer oriental compusă din patru omuleți cu desene şi tablouri sub braț. Salutară cu politețe şi cu o mulțime de reverențe şi se prezentară: Marcel Iancu, pictorul, Tristan Tzara, George Iancu şi un al patrulea domn al cărui nume mi-a scăpat”(1). E vorba, cum bine ştii, de frații Iancu, membri importanți, mai ales Marcel, ai staborului Dada, amândoi înmatriculați în 1915 la cursurile de chimie ale Eidgenössische Technische Hochschule din Zurich, ulterior, Marcel preferând arhitectura. Românii locuiau la nici zece minute de mers pe jos de Cabaretul Voltaire, pe celălalt mal al râului Limmat, pe Fraumünsterstrasse 21, în pensiunea Altinger. Cât despre cel de-al patrulea român prezent la inaugurarea clubului Dada, el pare a fi pictorul ieşean Arthur Segal, ortografiat Artur Segall şi semnalat de Hugo Ball în editorialul broşurii Cabaret Voltaire (15 mai 1916) ca unul din contributorii expoziției permanente din cabaret, cu 3 gravuri în lemn purtând titlul Compoziție.
– De remarcat, am spus eu pe când traversam Künstlergasse, trecând din oraşul universitar în oraşul vechi, înclinația spre filosofie a multor dadaişti. Fie că vorbim de Tzara, student în filosofie la Universität Zürich, ori de autodidacții Marcel Iancu şi Richard Hülsenbeck, tătânele dadaismului berlinez, toți ajung să vorbească despre o comună şi inefabilă filosofie. De altfel, impresia generală a fost că Dada oferea nu atât un produs al artei, cât o revoluție în înțelegerea ei. Exemplar este faptul că atunci când a fost exportată peste ocean, de triunghiul amoros Marcel Duchamp, Henri-Pierre Roché, Beatrice Wood, fondatorii revistei „The Blind Man” (1917), Dada a fost primită de presa americană ca o filosofie de contrabandă, un cointreau franțuzesc ce ascunde sub o beție de cuvinte o „Dadaist philosophy”, „extremist philosophy”, „negative philosophy”. Interesant este că subversiva filosofie a fost receptată aici ca o fenomenologie a nimicului: „Pentru dadaişti viața înseamnă nimic, moartea înseamnă nimic, binele înseamnă nimic, răul înseamnă nimic. Idealurile sunt nimic, aspirațiile sunt nimic, religia este nimic, nimic este şi ateismul. Până şi Dada este nimic”(2). Şi asta cu mult înainte ca Heidegger să vadă în das Nichts o localizare a neantului şi să construiască pe el o întreagă metafizică.
– Legat de asta, circula şi o anecdotă despre tribul Dada. Întrebați ce au făcut în Războiul cel Mare, James Joyce ar fi spus: „Păi, am scris la Ulysses”. Breton: „Am inventat suprarealismul”. Tzara: „Nimic”.
– Când spui Dada, un şablon mental nu te lasă să vezi că acest microbe vierge al nimicului dadaist a contaminat toată Linia Siegfried a raționalismului german. Căci, de după butaforiile artei, dadaiştii au visat mereu la un statut filosofic pentru spectacolul lor: „Noi suntem precum filosofii pe care Dante i-a plasat în Infern cu capetele puse invers pe umeri. Mergem înainte dar privim în urmă, fiecare mai mult cu personalitatea predecesorilor decât cu a lui. Ochii noştri nu sunt ai noştri”(3). Cât priveşte filosofia Dada, Hülsenbeck o prezintă ca pe o iremediabilă opoziție la „raționalismul care disecă dialectic lucrurile”(4), germanul afirmând în memoriile lui, de „toboşar Dada”, că Dada a fost mai mult decât o filosofie, „a fost o soluție aproape religioasă pentru viață”(5). Ideea că o metafilosofie trebuie căutată sub capotul je m’en foutisme-ului dadaist o întâlnim şi la Hugo Ball, care vorbea în cunoştință de cauză, ca unul ce studiase filosofia şi chiar pregătise o dizertație, Nietzsche im Basel, la Universitatea din München. Co-fondatorul dadaismului ajunge să spună şi el că „Dadaismul a fost surplusul unei mari evlavii”(6). Tot despre o mistică Dada vorbeşte şi Tristan Tzara. Românul încercând o elaborată explicație în Manifestul Dada din 23 martie 1918: „Filosofia este întrebarea: dinspre ce parte să începem a privi viața, pe Dumnezeu, ideea, sau orice altceva. Tot ce privim este fals. Eu nu consider rezultatul relativ mai important decât alegerea dintre prăjitură şi cireşe după cină. Modul de a privi rapid de cealaltă parte a unui lucru, ca să-ți impui în mod direct părerea, se numeşte dialectică, adică să vinzi spiritul cartofilor prăjiți, dansând cu metodă împrejur. Dacă strig: Ideal, ideal, ideal,/ Cunoaştere, cunoaştere, cunoaştere,/ Bumbum, bumbum, bumbum,/ am înregistrat destul de exact progresul, legea, morala şi toate celelalte frumoase însuşiri pe care diverşi oameni foarte deştepți le-au discutat în atâtea cărți, ca să ajungă până la urmă să spună că fiecare a dansat după bumbumul lui”.
Acest triplu bumbum, devenit în transcripția germană a lui Hugo Ball: „bumbalo, bumbalo, bumbalo”(7), sintetizează tot efortul de conceptualizare a iraționalului şi, într-un fel, exprimă însăşi esența filosofiei Dada: „Esența centrală pe care noi o căutăm şi suntem mulțumiți că putem să o ascundem”(8). Prin simplitatea şi prin caracterul ei ocult, esența Dada aminteşte de quinta essentia a alchimiştilor, elixirul obținut prin distilarea repetată a unor materii aruncate sau trecute cu vederea. Conceptul bumbum, am continuat eu cu acelaşi patos pletoric şi avânt oratoric, a avut şi variante, semn că Tzara l-a experimentat ades: „zdranga zdranga zdranga zdranga/ di di di di di di di di/ zumbai zumbai zumbai zumbai”, cum cântă în cor personajele din Prima aventură celestă a Dlui Antipyrine(9). Cât priveşte simplitatea acestui polimorfism esențial, ea este obsesia limbajului adamic, limbajul care era o tehnică de ridicare la cer. Căci, spune Tzara într-un Manifest, „Dada este grandioasa regresie care încearcă să-l readucă pe om înainte de a fi apărut scânteia. Dada este un microb virgin”. Obsesia esențelor îndepărtează o dată mai mult filosofia Dada de pedigriul omului cartezian şi o aduce până în marginea metafizicii, într-un loc de unde „viața se vede simplă ca un bumbum, ca bumbumul inimii sale.”(10)
Parcă simțind nevoia să potolească avântul cu care declamam şi gesticulam pe stradă, călăuza mea s-a oprit la intrarea în micul teatru Stok, ce poate fi închiriat, ca şi noul Cabaret Voltaire, de orice trupă de teatru experimental. Reprezentația din seara asta promitea: „texte criptice, autori străluciți, sunete dulci şi sfaturi de supraviețuire”.
– Nu am ajuns pe Spiegelgasse, dar se aude deja inconfundabilul bumbum al avangardei, a spus amuzat prietenul meu alcătuit din ceas cu lanț, lavalieră şi barbă sezonieră. După care a început să fredoneze în surdină un şlagăr dadaist adus pe marele ecran de Charlot: Je cherche après Titine...
– Ce este acest bumbum?, am continuat eu să teoretizez ceea ce prietenul meu exemplifica din plin. L-aş asemui cu corul bacantelor, un strigăt care nu are sens decât ca ecou al unei stări. Corul ecou, cum spune Eschil în Bachantele, menit să amplifice emoția umană până la răscolirea întregii naturi. Pe ritmul acestui bumbum, poemele bruitiste ale dadaismului au răscolit subconştientul colectiv cu o simfonie de cacofonii şi onomatopee, într-o încercare de a imita viața şi de a infuza o nouă vitalitate în venele cartezianismului muribund. Căci Dada nu exclude raționalul, doar îl completează cu ceea ce l-a speriat din totdeauna pe omul cartezian: iraționalul. Mai întâi, haosul semnificanților a fost pus să dinamiteze pretenția lui cogitare de a fi egalul lui existere, ca în nivelarea carteziană. S-a redimensionat astfel locul lui sum, pregătind filosofia burgheză pentru vizita noii filosofii. Căci un suflu nou se anunța dinspre un mic eseu publicat în 1915 de filosoful german Moritz Schlick şi intitulat Importanța filosofică a principiului relativității(11).
Dezamăgit de epistemologia neokantiană, dar încă atras de cântecul de sirenă al fenomenologiei husserliene, Schlick propunea o fenomenologie a relativității. Pornind de la judecățile a priori ale lui Kant şi de la teoria lui Einstein (profesor aici, la Politehnica din Zürich, până în 1914), germanul cerea implicarea cu necesitate a simțurilor şi, deci, a iraționalului în filosofie. Altfel spus, cu cuvintele lui Tzara: „Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă” (Manifestul Dada 1919). Prin relativizarea lui cogito şi redimensionarea lui sum, Schlick a inaugurat sondarea spațiului infinit al subiectivității umane. Este tot ceea ce caută şi exhibă manifestele Dada: „A priori, adică cu ochii închişi, Dada pune înaintea acțiunii şi deasupra tuturor: ÎNDOIALA”. A nu se uita, Schlick a condus Cercul de la Viena, fapt care lasă deschisă întrebarea: în ce măsură jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein nu sunt efectul cinetic al jocului de cuvinte al dadaiştilor?
În sfârşit, facem la stânga din Neumarkt pe mult aşteptata Spiegelgasse.
– Iată Calea Regală! Pe aici se întâmpla ieşirea din timp a dadaiştilor...
La prima vedere, nimic deosebit. O îngustă alee pietonală, lungă de nici două sute de metri, care merge înspre cheiul râului Limmat în pantă uşoară, cu propriul scuar şi o mică cişmea în stil neoclasic. Guarda e passa, îmi şopteşte Vergiliul meu, şi lasă-ți inima să fie atentă la detalii. Căci în detalii se ascunde începutul tuturor revoluțiilor. Aşteptam rătăcit precum Dante în selva oscura, întrebându-mă când şi de unde va bate bumbumul iluminării dadaiste.
– Priveşte în stânga sus! Acolo e balconul dadaist, „le balcon de Dada” de care vorbeşte Tzara în Prima aventură celestă a Dlui Antipyrine: „balconul din care putem auzi marşurile militare şi să coborâm tăind aerul ca un serafim într-o baie populară pentru a urina şi a înțelege parabola”(12). Pomenita baie populară este în proximitate şi se numeşte Untere Letten. A fost înființată în 1909 pe malul râului Limmat şi a rămas neschimbată până azi. Inițial a fost rezervată bărbaților, până când sufragetele au trecut-o pe lista revendicărilor lor.
Am privit mai atent clădirea cu trei etaje de la numărul 12. Era prima casă cu balcon de pe Spiegelgasse. Ca multe clădiri din centrul vechi, clădirea avea un singur balcon. Însă ce balcon! Aurit, într-un stil rococo ce nu cadra defel cu fațada minimalistă, stil Bauhaus sau cămin sovietic de nefamilişti. După ce am admirat balconul dadaist, însoțitorul mi-a arătat două plăci de marmură poziționate deasupra intrării de la nr. 12. Am făcut ochii mari. Pe una sta scris „În această casă a murit pe 9 februarie 1837/ poetul Georg Büchner”. Pe cealaltă se amintea că în aceeaşi clădire cu studentul sărac la filosofie, cu revoluționarul care se adresa țăranilor din ducatul de Hessa cu salutul „Pace în cocioabe! Moarte în palate!”, a locuit tocmai... primarul oraşului Zürich! Am devenit mai concesiv la această glumă a istoriei amintindu-mi de viața scurtă (a murit la 24 de ani) şi tragică a celui considerat azi părintele teatrului absurdului, martirul proto-marxismului şi, adaug eu, înainte-mergătorul existențialismului, cel care a afirmat cu mult înaintea lui Camus şi al lui Mythe de Sisyph că „Lumea e haos. Neantul este zeul care urmează să vină pe lume” (Moartea lui Danton, IV, 3). Privind balconul celui care a clădit regatele Pipi şi Popo, puteam înțelege mai bine de ce un dadaist a zăbovit cu insistența unei metafore şi cu intensitatea unei iluminări sub un balcon aurit. De aici se auzea perfect bubumbumul care l-a răvăşit pe Tzara.
Decis să cercetez mai atent clădirile de pe Spiegelgasse, m-am oprit peste drum, în fața casei cu nr. 11. Ascunsă de o copertină, o placă memorială amintea trecătorilor că „În această casă a trăit/ între 1741-1778/ Joh[ann] Caspar Lavater/ Aici l-a vizitat în 1775 Goethe”. Despre filosoful şi poetul Lavater circulă multe picanterii, câteva au tot non-sensul vânat de dadaişti. În primul rând, prietenia cuviosului pastor zwinglian cu tânărul Goethe a început pe când germanul era un ilustru necunoscut, iar elvețianul un faimos autor. Resortul acestei ciudate prietenii a fost, din partea lui Lavater, vanitatea, păcat considerat capital de orice bun creştin. Pastorul s-ar fi interesat de tânărul Goethe doar fiindcă germanul i-a publicat o elogioasă cronică la cartea Perspective la eternitate (1772). Însă, lucrarea care a făcut vâlvă şi care a făcut din Lavater unul din cei mai faimoşi şi mai bogați scriitori ai timpului său rămâne Fragmente fizionomice (1775-1778). Cele 4 volume l-au propulsat pe pastor până dincolo de prim-planul vieții publice, până hăt, departe, pe tărâmul lui Lucifer! Căci, ideea absurdă, am spune chiar dadaistă, a „corpului lizibil” a fost luată de cleric din lecturile filosofiei oculte, mai exact, din Humana physiognomia (1586) a lui Giambattista della Porta. Privit prin prisma acestei preluări interzise, piosul Lavater ar trebui pus alături de necromanți şi de magicieni. Care sfârşeau invariabil pe rug...
Esențializând, „ştiința fizionomică” teoretizată de Lavater lega întreita viață a omului: animalică, morală şi intelectuală, de părțile corpului uman. Corpul anatomic devenea astfel un soi de display antropocosmic, putând ilustra întregul profil, spiritual, moral şi temperamental, al unui individ. De altfel, filosofia ocultă spune, iar Lavater repetă odată cu ea, „totul vorbeşte şi curge împreună”(13). Dacă s-ar fi limitat la teoria „corpului lizibil”, poate că filosofia pastorului protestant nu ar fi azi decât o curiozitate pe panoplia ocultismului, dar Lavater a ținut morțiş să demonstreze că „die anatomische Physiognomik” este mai mult decât o filosofie, este o tehnologie de prezis viitorul. Obsesia aceasta a făcut însă din „ştiința corpului” o reîntoarcere la reputatio daemonica din vremea lui Faust. Mai trebuia un pact scris cu sânge şi absurdul s-ar fi confundat cu numele acestui Ianus bifrons. Căci Lavater rămâne un amestec ciudat de creştin habotnic şi spirit luciferic, un înger şi un demon ieşind de sub aceeaşi robă protestantă. Dualitatea acesta i-a adus numeroşi detractori. Unii, precum Goethe, l-au acuzat de ipocrizie şi chiar de nebunie. Dar nu ne-a învățat, oare, Platon că nebunia este doar o aqua forte ce-i revelează omului adevăratul chip? O spune şi Tzara în Manifestul Dada 1918: „Curățenia individului se afirmă după starea de nebunie, de nebunie agresivă, completă, împotriva unei lumi lăsate pe mâna bandiților care deşiră şi distrug secolele”. Doar că nebunia dadaiştilor transgresa individualul şi cerea să fie balamucul unei întregi societăți. O nebunie generală, nebunia Dada! Menită să curețe putridul corp social şi să-i ofere umanității speranța unui nou început: „Fiecare om să strige: avem înaintea noastră o mare operă distructivă, negativă de realizat. Să măturăm, să curățăm!”(14). Până la un punct, revoluția Dada a fost o eliberare de certitudini, o exorcizare a tuturor demonilor raționali care posedau îmbătrânitul corp social. O revoluție a iraționalului, continuă şi fără de-nceput, cum o vede Hugo Ball: „Foarte uşor de înțeles, teribil de simplu, Dada război mondial fără sfârşit, Dada revoluție fără început […] Dada Tzara, Dada Huelsenbeck, dada m’dada, dada m’dada dada mhm, dada dera dada, dada Hue, dadauh”(15).
În punctul cel mai înalt al Aleii Oglinzii se află clădirea cu numărul 14. Sub fereastra cu obloane albastre de la etajul II, o placă de marmură atestă cu majuscule negre: „Aici a trăit de la 21 februarie 1916 la 2 aprilie 1917/ Lenin/ conducătorul Revoluției Ruse”.
– În februarie 1916, când se mută pe Aleea Oglinzii, Lenin aduce cu el un mit neaşteptat. Mitul influenței filosofiei politice asupra tribului Dada. Eu unul nu cred în acest tribut ideologic plătit de dadaişti profetului în rubaşcă. E o mistificare iscată din coincidența aproape suprarealistă, Hugo Ball o numeşte „stranie întâmplare (seltsame Begegnisse)”, că tătuca Lenin s-a mutat în Zurich exact în luna în care se deschide aici Cabaretul Voltaire. Mulți au făcut din întâlnirea celor două revoluții un semn providențial şi s-au grăbit să-l numească pe Lenin trompetul care a dat deşteptarea dadaiştilor, aliniindu-i sub flamura roşie a revoluției totale. E ca şi când aş spune eu acum că întâlnirea lui Tzara cu Ana Pauker, semnalată de istoricul Robert Levy, a determinat în România epurarea culturală. Că doar, nu-i aşa?, epurarea a fost teoretizată de manifestele Dada: „avem înaintea noastră mult de distrus, de negat. Să măturăm, să curățăm!”...
Cât despre prezența efectivă la Cabaretul Voltaire a activistului bolşevic, avem tăcerea elocventă a lui Hugo Ball. Ori, patronul afacerii, admirator a tot ce vine din „phantastiche Russland”, îl menționează pe Lenin în jurnal ca pe un colocatar al aceleaşi străzi şi nicidecum ca pe o prezență activă la orgiile antisistem din cabaret: „pe când aveam Cabaretul Voltaire din Zürich pe Spiegelgasse 1, la numărul 6, pe partea cealaltă, dacă nu mă înşel, locuia Dl. Ulianov-Lenin. Trebuie că auzea muzica şi tiradele noastre în fiecare seară, dar nu ştiu dacă cu plăcere şi profit”(16).
– Cei care au pus în circulație povestea despre vizitele lui Ulianov la Cabaretul Voltaire, precum biograful lui Tzara, François Buot, dau vina pe Marcel Iancu, citând un jurnal pe care nimeni nu l-a văzut!
Am ridicat din umeri, lăsând în seama istoricilor să descâlcească acest mister. Tovarăşul meu de peripatetice plăceri pornise deja la vale pe Spiegelgasse, lăsând în urmă pe caldarâm glosele mele nerostite la mitul „Lenin Dada”. Toată lumea uită, aş mai fi vrut eu să spun, ce a spus Tzara însuşi. În interviul dat la BBC pe 10 februarie 1959 a spus că e posibil să fi jucat şah cu un oarecare Lenin la cafeneaua Terrasse din Zürich, doar că nu a ştiut decât mult mai târziu „că Lenin era Lenin”.
Din păcate, povestea întâlnirii lui Lenin cu tribul Dada a fost impudic literaturizată de toți cei care au ținut să-şi brodeze propriile fantezii pe un subiect cu priză la public. Aşa s-a născut credința generală că Lenin ar fi, nici mai mult, nici mai puțin decât naşul mişcării Dada, cuvântul dada fixând exclamațiile pe care Lenin le-ar fi scos pe când priza un bumbum în Cabaretul Voltaire: Da! Da! Eventual, scris cu chirilice! Deşucheata idee aparține filosofului Dominique Noguez, care a făcut din Lenin, în eseul său Lénine Dada (1989), fondatorul mişcării de la Cabaretul Voltaire, iar din revoluția bolşevică o punere în scenă a filosofiei Dada. Când însă te autointitulezi „conştiința nefericită a burgheziei şi conştiința fericită a proletariatului”, cum îşi spune profesorul Noguez în Deschiderea venelor şi alte distracții (1982), e semn că adevărul stă pe nisipurile mişcătoare ale unei ideologii. Dincolo de asta, din laureatul bursei Cioran (2002) nu mai rămâne decât un inconfundabil désir de choquer les bourgeois. Dorință ilustrată de toți cei care au literaturizat mitul întâlnirii dintre Lenin şi Tzara. Precum Tom Stoppard, David Olguin sau Matei Vişniec.
Am ajuns la capătul dinspre Münstergasse al Aleii Oglinzii. Clădirea cu nr. 1 are intrări atât dinspre Spiegelgasse, pe unde se strecurau în templul anti-artei sălbaticii preoți ai cultului Dada, cât şi dinspre Aleea Mănăstirii, unde se află acum, la nr. 26, adevărata intrare în Cabaretul Voltaire. Cunoscut ca Dada-Haus, parterul de la nr. 26 a fost readus la viață în 2004 de un proiect al primăriei şi transformat de arhitecții Rossetti şi Wyss într-un complex muzeal, cu magazin, bibliotecă, cafe-bar, sală de spectacole şi die Krypta, încăperea unde a fost, de fapt, adevărata scenă Dada. Din păcate, nu multe lucruri mai amintesc aici de vechiul Cabaret Voltaire. Lipsesc soba, scena de lemn, iar de pe pereți, acuarelele lui Picasso, desenele şi colajele lui Hans Arp, între care trona Caracterul arhanghelilor al lui Marcel Iancu. În locul lor, succedaneele punk şi pop ale subculturii postmoderne. Cei câțiva tineri, probabil studenți, păreau apatici la mesele lor. După turul prin „criptă”, am comandat şi noi, ca să ne integrăm în peisaj, specialitatea casei: absintul Dada.
Cât am aşteptat, am zărit pe perete, printre nenumăratele foi volante, un citat din Talmud sub un desen quassi-abstract: „Într-o zi, pe când urmăream un cerb, am intrat în tibia unui mort. Am alergat acolo după sălbăticiune cale de 3 parsaot fără a o ajunge, iar tibia nu se mai termina. Am înțeles atunci, când am reuşit să ies, că osul era din gamba lui Og, regele Basanului” (Niddah, 24b). I-am arătat prietenului meu planşa cu textul care ducea suprarealismul până în mitologia iudaică, spunând:
– A venit, iată, vremea să vorbim şi de componenta iudaică a dadaismului. Fiindcă eu unul nu cred că rădăcinile Dada vin exclusiv de pe tărâm ideologic, ca un răspuns iconoclast la arta vestului antisionist, cum propune Menachem Wecker în Opt artişti Dada evrei (2006).
– Da, ştiu teoria ta din Mistica dadaismului, un studiu apărut concomitent în două reviste din România [„România literară” şi „Tomis” – n.n.]. Paradoxal, în Occident, el este cunoscut printr-o preluare aparținând unui adept înfocat al mitului „Lenin Dada”. E vorba de bibicul Andrei Codrescu şi al său The Posthuman Dada Guide. Tzara and Lenin play chess [Princeton University Press, 2009].
Am dat din mână ca să alung dintre noi nişte mişelnice urme ale vanității.
– Pe scurt, am continuat eu netulburat, hasidismul a scos la iveală, cu precădere în Moldova şi în Ucraina, de unde se trage nu doar Tzara, dar şi ramura evreiască a familiei Ulianov-Blank, încrederea kabbalei în autonomia cuvântului izvorât din splendoarea lui Ha-Şem. „Vino şi vezi – spune un pasaj zoharic(17) – cum Tora întreagă este un Nume Sfânt al lui Dumnezeu”. Această axiomă a kabbalei l-a condus pe Rabi Eliahu Cohen Itamari din Smirna la credința că Torah ar fi fost inițial „alcătuită dintr-un amalgam incoerent de litere (tel şel otiot bilti bilti mesudarot)”, a căror ordonare ulterioară s-a făcut în mod direct şi exclusiv prin voință divină, progresiv, în strânsă corelație cu întâmplările lumii materiale şi fără vreo intervenție a vreunui scriptor uman. „De aceea – adăugă un discipol târziu al rabinului din Smirna – chiar dacă hasidul repetă zilnic fie şi numai un verset, el e capabil să-şi obțină mântuirea, căci în fiecare clipă se modifică ordinea [literelor] după starea şi ordinea ierarhică a fiecărei clipe”(18). Această încredere mistică în autonomia lumii cuvântului (olam ha-dibbur) o regăsim şi în experimentul Dada, care caută în litere „lumina unei magii tot atât de dificil de sesizat, cât şi de exprimat”(19). Este magia sintetizată perfect de bumbum, de ritmul pe care se poate cânta şi dansa. Numai că, asemeni ritmurilor africane, bumbumul Dada nu este un ritm exterior, nici măcar un zgomot de fond, precum muzica sferelor înalte, ci o interioară stare de spirit. E semnul că axa de simetrie a universului irațional trece prin fiecare dintre noi.
De vină era, poate, absintul, dar mă simțeam aici, în Cabaretul Voltaire, exact aşa cum Henri Béhar a definit mişcarea Dada: „incoerent, versatil, idiot, scatologic, şi cu toate acestea poetic”. Într-un cuvânt, sindromul Dada pusese stăpânire pe mine.