Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
Balena muribundă a lui Mo Yan
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
În 2006, scriitorul chinez Mo Yan simțea nevoia să se exprime în apărarea romanului masiv, de largă respirație. Într-un text devenit deja celebru, spunea: „Romanul mare n-are de ce să facă tumbe, ca animalele de companie sau să urle în haită, ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăce?te solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător ?i greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri ?i na?te însângerată ?i măreață, păstrându-se îndeajuns de departe de rechinii cei strân?i în grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-?i poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaționalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-?i scurteze lungimea, să-?i diminueze densitatea ?i să-?i mic?oreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau ?i atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l citească, să-l citească, cine nu, nu. ?i de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot a?a vreau să scriu”. La 6 ani după publicarea acestui text, Mo Yan avea să ia Nobelul pentru literatură…
Înduio?ătoare această intransigență, mobilizatoare această afirmare a unui crez artistic care, de dragul esteticului, ignoră mecanismele de marketing ?i î?i asumă dezinvolt pierderea cititorilor! Cu toate acestea, reflecțiile lui Mo Yan sunt făcute din postura unui scriitor care-?i poate permite luxul de a ignora „senzaționalismul”; nemaiaflându-se la debut, e suficient de bine intrat în con?tiința publicului pentru a nu-?i mai face griji în legătură cu soarta manuscriselor sale. Ele vor vedea lumina tiparului, indiferent de numărul lor de pagini! Ce se întâmplă, însă, cu un scriitor care, debutant fiind, va arunca pe masa unei edituri, un roman de, să zicem, 700 de pagini (cam atât are capodopera lui Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”) ?! Din ce material interior trebuie să fie alcătuit acest scriitor pentru a lucra ani de zile asupra unui manuscris cu ?anse infime de a ajunge la cititori?! Care ar trebui să fie profilul editorului care prime?te un manuscris de 700 de pagini de la un debutant, îl cite?te ?i, mai apoi, hotără?te să-l ?i publice?! Se va spune, fire?te, că au mai fost cazuri, că literatura oferă nenumărate exemple de scriitori care ?i-au creat capodoperele, fără să aibă certitudinea că ele vor fi publicate. Da, au fost cazuri, însă numărul lor devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. ?i asta pentru că modul în care arată societățile neoliberale astăzi a redefinit ?i procesul creației. Nu lipsit de importanță e ?i că Mo Yan însu?i a debutat literar cu povestiri ?i nicidecum cu… romane-balenă.
Mă tem, deci, că, vorbind despre romanul de largă respirație, Mo Yan a făcut ceva mai mult decât să protesteze împotriva senzaționalismului ?i a literaturii facile care inundă astăzi piața de carte. Pledoaria sa poate fi punctul de pornire al unei dezbateri mai largi. Literatura, ca de altfel orice alt proces de creație, presupune etapa acumulării ?i, apoi, materializarea ei în forme ?i discursuri artistice. Dacă exprimarea concretă a actului artistic e un proces eminamente solitar, un travaliu al artistului, în încercarea de a găsi forma ?i mijloacele de expresie potrivite, acumularea presupune, dimpotrivă, cufundarea artistului în larma cotidianului. Condiția de om este apriorică celei de scriitor, or, condiția de om o implică pe aceea de societate.
Sigur, cărțile se nasc din cărți, însă lor li se adaugă experiențe personale relevante, luări de poziții, manifeste împotriva cutărei sau cutărei idei ori, din contră, adeziunea la ele. Până ?i retragerile asumate în turnul de filde? sunt tipuri de reacții la un anume stimul social, la un anume tip de societate. A?adar, în acest sens, până ?i cel mai abstract produs literar devine o punere în pagină a tipului de societate în care trăie?te ?i se exprimă scriitorul. Citind „Confesiunile Sfântului Augustin”, avem acces, fire?te, la un anume tip particular de gândire, dar, mai mult decât atât, la o anume „forma mentis” a secolului IV, când ele au fost scrise. Existența Sfântului Augustin a fost posibilă, în alcătuirea pe care o ?tim noi astăzi, ca rezultat al unui anume tip de realitatea socială. Mo Yan însu?i, în „Obosit de viață, obosit de moarte”, reflectă o paradigmă atitudinală imposibilă în alte secole sau în alte spații. Actul de a scrie literatură e indisolubil legat de tipul de societate care permite acumularea, care permite creatorului observații, reflecții sau revolte. Chiar ?i când î?i dore?te, programatic, retragerea din societate, motivată de dezgustul față de ea, scriitorul rămâne prizonierul ei, căci, dacă ea n-ar fi existat în acea formă, retragerea ?i dezgustul n-ar mai fi fost necesare.
Romanul de largă respirație presupune nu numai o proporțională disponibilitate spre lectură a cititorului, ci ?i o egală capacitate a scriitorului de a… „pierde timp”. Or, tocmai această capacitate este în profundă disonanță cu spiritul acestui mileniu. Într-o epocă în care totul tinde să se comprime, în care cuvântul de ordine este „shortcut-ul”, opțiunea lui Mo Yan pentru un roman de largă respirație, precum ?i argumentele sale, sunt de ordin strict personal. Potențialul de extrapolare a ideilor sale este, practic, nul. Nu trebuie să ne scape ironia subtilă a unei formulări precum „a pierde timpul”. Când Proust porne?te „în căutarea timpului pierdut”, el nu face altceva, din perspectiva societății de azi, decât să piardă ?i mai mult timp, căutându-l pe cel deja pierdut. Timpul nu se mai poate pierde astăzi, pentru că el este învestit cu atribute funcționale. Aproape nimeni nu-?i mai permite azi să piardă timpul, ?i tocmai de aceea senzaționalismul este mai mult decât o opțiune, este modul în care putem funcționa în coerență cu „forma mentis” a societății noastre.
Cu toate acestea, senzaționalismul de azi, de netăgăduit, fire?te, e, adesea, privit ca o nefericită alegere făcută de consumatori. E tratat de sus, cu superioritate ?i deferență. Pronunțându-se împotriva lui, scriitorul ?i omul de cultură par a gândi că cititorul optează pentru senzaționalism dintr-un anume tip de confort pe care-l oferă întotdeauna superficialul. Nu cred să fie tocmai a?a…
Iată unde cred că se află ipocrizia… Societatea este construită în a?a fel, încât senzaționalismul devine o necesitate, o fatalitate chiar. Să analizăm fenomenul din perspective literare. Romanele senzaționaliste satisfac primar necesitatea consumatorului de a fi asaltat de o multitudine de evenimente excepționale într-un interval temporal cât mai scurt. Asta propune, bunăoară, „Urzeala tronurilor”… O acumulare, deci, de evenimente în dauna unei a?ezări narative, a unei sondări îndelungate, statice, a psihologiei umane. Pentru o lectură a romanului lui Conrad, „Sub ochii Occidentului”, e nevoie de o societate care permite ?i încurajează, ca regulă, ?i nu ca excepție, înclinația spre reflecție, contemplarea. „Forma mentis” a acestei ipotetice, utopice societăți trebuie să cultive, prin toate mecanismele ei esențiale, contemplarea ca valoare umană. Or, este destul de clar că, axiologic, contemplarea este antagonică eficienței. Dezvoltarea facultăților contemplative ?i analitice se găse?te în profund dezacord cu necesitatea imperativă de a fi eficient. Mecanismele unei societăți sunt interconectate ?i tocmai de aceea este nerezonabil să ne a?teptăm ca modelul uman contemporan să satisfacă, simultan, două imperative ireconciliabile: să fie eficient/competitiv ?i, în acela?i timp, înclinat spre cultura profundă, dezavuând senzaționalismul..
Eficiența presupune o serie cât mai mare de gesturi eficiente la nivel social, efectuate într-o unitatea de timp, de preferat cât mai mică. Concepția, crearea ?i consumul unui tip de produs literar pentru care optează Mo Yan, implică, dimpotrivă, un număr cât mai mic de gesturi eficiente la nivel social într-o unitate de timp cât mai extinsă. „Un timp pierdut”, ar spune cei care valorizează modelul eficienței, de vreme ce el, timpul acela, e dedicat exclusiv unei acumulări al cărei rezultat concret este, în termenii eficienței, incert. A citi un roman de 700 de pagini înseamnă a nu citi două de 350 de pagini sau trei de 233 de pagini. Cam a?a se calculează astăzi. Cifrele, seci, de o anchilozantă răceală, fascinează mai mult decât orice altceva.
A?adar, dacă admitem că actul de cultură e ombilical conectat de o „forma mentis” a societății în care el se exprimă, este nerezonabil, dacă nu chiar de-a dreptul ipocrit, să deplângem superior prea vasta aderență de care se bucură azi senzaționalismul. El nu e decât modul firesc de a funcționa într-o societatea pragmatică, a?a cum e cea de azi.
Balena lui Mo Yan pare a fi o specie pe cale de dispariție, nu din vina nevoii crescânde de superficialitate a omului de azi, ci pentru că, pur ?i simplu, balena aceasta nu mai poate supraviețui mediului, pentru că existența ei e, momentan, anacronică, pentru că, în fine, acesta este mersul lucrurilor. Cel puțin, deocamdată…
Înduio?ătoare această intransigență, mobilizatoare această afirmare a unui crez artistic care, de dragul esteticului, ignoră mecanismele de marketing ?i î?i asumă dezinvolt pierderea cititorilor! Cu toate acestea, reflecțiile lui Mo Yan sunt făcute din postura unui scriitor care-?i poate permite luxul de a ignora „senzaționalismul”; nemaiaflându-se la debut, e suficient de bine intrat în con?tiința publicului pentru a nu-?i mai face griji în legătură cu soarta manuscriselor sale. Ele vor vedea lumina tiparului, indiferent de numărul lor de pagini! Ce se întâmplă, însă, cu un scriitor care, debutant fiind, va arunca pe masa unei edituri, un roman de, să zicem, 700 de pagini (cam atât are capodopera lui Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”) ?! Din ce material interior trebuie să fie alcătuit acest scriitor pentru a lucra ani de zile asupra unui manuscris cu ?anse infime de a ajunge la cititori?! Care ar trebui să fie profilul editorului care prime?te un manuscris de 700 de pagini de la un debutant, îl cite?te ?i, mai apoi, hotără?te să-l ?i publice?! Se va spune, fire?te, că au mai fost cazuri, că literatura oferă nenumărate exemple de scriitori care ?i-au creat capodoperele, fără să aibă certitudinea că ele vor fi publicate. Da, au fost cazuri, însă numărul lor devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. ?i asta pentru că modul în care arată societățile neoliberale astăzi a redefinit ?i procesul creației. Nu lipsit de importanță e ?i că Mo Yan însu?i a debutat literar cu povestiri ?i nicidecum cu… romane-balenă.
Mă tem, deci, că, vorbind despre romanul de largă respirație, Mo Yan a făcut ceva mai mult decât să protesteze împotriva senzaționalismului ?i a literaturii facile care inundă astăzi piața de carte. Pledoaria sa poate fi punctul de pornire al unei dezbateri mai largi. Literatura, ca de altfel orice alt proces de creație, presupune etapa acumulării ?i, apoi, materializarea ei în forme ?i discursuri artistice. Dacă exprimarea concretă a actului artistic e un proces eminamente solitar, un travaliu al artistului, în încercarea de a găsi forma ?i mijloacele de expresie potrivite, acumularea presupune, dimpotrivă, cufundarea artistului în larma cotidianului. Condiția de om este apriorică celei de scriitor, or, condiția de om o implică pe aceea de societate.
Sigur, cărțile se nasc din cărți, însă lor li se adaugă experiențe personale relevante, luări de poziții, manifeste împotriva cutărei sau cutărei idei ori, din contră, adeziunea la ele. Până ?i retragerile asumate în turnul de filde? sunt tipuri de reacții la un anume stimul social, la un anume tip de societate. A?adar, în acest sens, până ?i cel mai abstract produs literar devine o punere în pagină a tipului de societate în care trăie?te ?i se exprimă scriitorul. Citind „Confesiunile Sfântului Augustin”, avem acces, fire?te, la un anume tip particular de gândire, dar, mai mult decât atât, la o anume „forma mentis” a secolului IV, când ele au fost scrise. Existența Sfântului Augustin a fost posibilă, în alcătuirea pe care o ?tim noi astăzi, ca rezultat al unui anume tip de realitatea socială. Mo Yan însu?i, în „Obosit de viață, obosit de moarte”, reflectă o paradigmă atitudinală imposibilă în alte secole sau în alte spații. Actul de a scrie literatură e indisolubil legat de tipul de societate care permite acumularea, care permite creatorului observații, reflecții sau revolte. Chiar ?i când î?i dore?te, programatic, retragerea din societate, motivată de dezgustul față de ea, scriitorul rămâne prizonierul ei, căci, dacă ea n-ar fi existat în acea formă, retragerea ?i dezgustul n-ar mai fi fost necesare.
Romanul de largă respirație presupune nu numai o proporțională disponibilitate spre lectură a cititorului, ci ?i o egală capacitate a scriitorului de a… „pierde timp”. Or, tocmai această capacitate este în profundă disonanță cu spiritul acestui mileniu. Într-o epocă în care totul tinde să se comprime, în care cuvântul de ordine este „shortcut-ul”, opțiunea lui Mo Yan pentru un roman de largă respirație, precum ?i argumentele sale, sunt de ordin strict personal. Potențialul de extrapolare a ideilor sale este, practic, nul. Nu trebuie să ne scape ironia subtilă a unei formulări precum „a pierde timpul”. Când Proust porne?te „în căutarea timpului pierdut”, el nu face altceva, din perspectiva societății de azi, decât să piardă ?i mai mult timp, căutându-l pe cel deja pierdut. Timpul nu se mai poate pierde astăzi, pentru că el este învestit cu atribute funcționale. Aproape nimeni nu-?i mai permite azi să piardă timpul, ?i tocmai de aceea senzaționalismul este mai mult decât o opțiune, este modul în care putem funcționa în coerență cu „forma mentis” a societății noastre.
Cu toate acestea, senzaționalismul de azi, de netăgăduit, fire?te, e, adesea, privit ca o nefericită alegere făcută de consumatori. E tratat de sus, cu superioritate ?i deferență. Pronunțându-se împotriva lui, scriitorul ?i omul de cultură par a gândi că cititorul optează pentru senzaționalism dintr-un anume tip de confort pe care-l oferă întotdeauna superficialul. Nu cred să fie tocmai a?a…
Iată unde cred că se află ipocrizia… Societatea este construită în a?a fel, încât senzaționalismul devine o necesitate, o fatalitate chiar. Să analizăm fenomenul din perspective literare. Romanele senzaționaliste satisfac primar necesitatea consumatorului de a fi asaltat de o multitudine de evenimente excepționale într-un interval temporal cât mai scurt. Asta propune, bunăoară, „Urzeala tronurilor”… O acumulare, deci, de evenimente în dauna unei a?ezări narative, a unei sondări îndelungate, statice, a psihologiei umane. Pentru o lectură a romanului lui Conrad, „Sub ochii Occidentului”, e nevoie de o societate care permite ?i încurajează, ca regulă, ?i nu ca excepție, înclinația spre reflecție, contemplarea. „Forma mentis” a acestei ipotetice, utopice societăți trebuie să cultive, prin toate mecanismele ei esențiale, contemplarea ca valoare umană. Or, este destul de clar că, axiologic, contemplarea este antagonică eficienței. Dezvoltarea facultăților contemplative ?i analitice se găse?te în profund dezacord cu necesitatea imperativă de a fi eficient. Mecanismele unei societăți sunt interconectate ?i tocmai de aceea este nerezonabil să ne a?teptăm ca modelul uman contemporan să satisfacă, simultan, două imperative ireconciliabile: să fie eficient/competitiv ?i, în acela?i timp, înclinat spre cultura profundă, dezavuând senzaționalismul..
Eficiența presupune o serie cât mai mare de gesturi eficiente la nivel social, efectuate într-o unitatea de timp, de preferat cât mai mică. Concepția, crearea ?i consumul unui tip de produs literar pentru care optează Mo Yan, implică, dimpotrivă, un număr cât mai mic de gesturi eficiente la nivel social într-o unitate de timp cât mai extinsă. „Un timp pierdut”, ar spune cei care valorizează modelul eficienței, de vreme ce el, timpul acela, e dedicat exclusiv unei acumulări al cărei rezultat concret este, în termenii eficienței, incert. A citi un roman de 700 de pagini înseamnă a nu citi două de 350 de pagini sau trei de 233 de pagini. Cam a?a se calculează astăzi. Cifrele, seci, de o anchilozantă răceală, fascinează mai mult decât orice altceva.
A?adar, dacă admitem că actul de cultură e ombilical conectat de o „forma mentis” a societății în care el se exprimă, este nerezonabil, dacă nu chiar de-a dreptul ipocrit, să deplângem superior prea vasta aderență de care se bucură azi senzaționalismul. El nu e decât modul firesc de a funcționa într-o societatea pragmatică, a?a cum e cea de azi.
Balena lui Mo Yan pare a fi o specie pe cale de dispariție, nu din vina nevoii crescânde de superficialitate a omului de azi, ci pentru că, pur ?i simplu, balena aceasta nu mai poate supraviețui mediului, pentru că existența ei e, momentan, anacronică, pentru că, în fine, acesta este mersul lucrurilor. Cel puțin, deocamdată…