Poeți în timpul intermediar
Sebastian Reichmann

Rimbaud sau absolutul poetic

Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016

Punctul de plecare al acestui articol este apariția recentă (2014) în Franța a unei noi cărți consacrate lui Arthur Rimbaud, „Rimbaud – Celui-là qui créera Dieu” („Rimbaud – Acela care-l va crea pe Dumnezeu”), scrisă de Stéphane Barsacq, eseist de renume care a mai publicat în colecția „Voix spirituelles”, a editurii Points/Seuil, două cărți consacrate unor figuri importante ale misticii occidentale, sfântul Francisc din Assisi ?i Simone Weil (dar ?i un eseu intitulat „ Cioran, Ejaculations mystiques” , în 2011, despre a cărui raportare la celelalte cărți ale sale vom reveni în alt articol într-un număr viitor). Simpla alăturare a acestor nume cât ?i evocarea titlului cărții consacrate lui Rimbaud, ne sugerează direcția în care Stephane Barsacq î?i dezvolta ideile.
Însu?indu-?i remarca lui René Girard care, în prefața cărții sale despre Shakespeare explică că oricine are curajul să scrie despre asemenea figuri trebuie să înceapă prin a se scuza în fața cititorilor, Stéphane Barsacq mărturise?te despre cartea lui că nu este altceva decât „une interrogation, orientée par l’amour”, „adică, - ?i aici lucrurile se complică, luând aparența unui paradox –, soit ce qu’il y a de plus proche, mais aussi de plus distant”. („ceea ce este cel mai apropiat, dar ?i cel mai îndepărtat.”). (italicele îmi aparțin).
Vom încerca să elucidăm ce este, cum e construit acest paradox, care ar fi punctul de plecare, sursa, dacă nu chiar rațiunea acestei noi cărți despre Rimbaud, după cele ale unor Maurice Blanchot, Alain Borer, Charles du Bos, Benjamin Fondane, Stanislas Fumet, Alain Jouffroy, Pierre Jean Jouve, Roger Munier, Rolland de Renéville, Jacques Rivière, Jean-Luc Steinmetz, pentru a nu cita decât câțiva dintre autorii cei mai cunoscuți. Citând toate aceste nume nu vom încerca să punem în lumină o a nu ?tiu câta tipologie a punctelor de vedere prevalente despre Rimbaud, ci ne vom mărgini să atragem atenția asupra unor formulări comune mai multor autori. Putem găsi, de exemplu, la Charles du Bos, în cartea sa „Approximations”, VI-ème série, (Editions Correa, 1930), o frază nu foarte diferită de cea a lui Stéphane Barsacq, citată mai sus: „ (...), car avec Rimbaud l’on ne peut etre sûr de rien, et l’approximation la plus proche est toujours susceptible de demeurer assez lointaine.”.
(„...pentru că în ce-l prive?te pe Rimbaud nu poți fi sigur de nimic, ?i aproximația cea mai apropiată este întotdeauna susceptibilă de a rămâne destul de îndepărtată.”
Un „principiu de incertitudine” pare să actioneze aici, să orienteze (ca să utilizăm termenul folosit de Stéphane Barsacq) nu doar evoluția figurii existențiale a lui Rimbaud ci ?i cu poziția subiectivă a celui ce încearcă să-l înțeleagă, să-l „aproximeze”.
„ Pour moi, si Rimbaud me retient au point d’écrire ce livre c’est pour une raison: l’envie de rendre à ce rebelle – un mot où il s’agit d’entendre son origine bellum, et sa part de guerre, donc de risque, qui peut entraîner la mort, ce qui est tout différent que d’être révolté - la part la plus radicale de son être, cette volonté de dire non, pour dire oui, même si autrement, par charité. Mais qu’est-ce que ce non, ce oui, cette charité?” (subl. mea).
(„Pentru mine, dacă Rimbaud mă incită încât să scriu această carte, aceasta se datorează dorinței de a restitui acestui rebel – un cuvânt, a cărui origine bellum e necesar să o auzi, în acela?i timp cu partea sa de război, deci de risc, care poate să conducă la moarte, ceea ce e cu totul altceva decât să fii revoltat, - partea cea mai radicală a ființei sale – voința aceasta de a spune nu, pentru a spune da, chiar dacă altfel, din milă. Dar ce este acest nu, acest da, această milă? (sublinierea mea – S. R.).
O întrebare înrudită, care pare să exprime aceea?i problematică ca ?i citatul precedent, dar care, în opinia noastră, nu o acoperă în întregime, prive?te eterna dezbatere despre realitatea revenirii lui Rimbaud, pe patul de moarte, la catolicismul originilor sale:
„(...): fut-il cet être qui s’est libéré du monde, au point de le rejeter, comme il en a été rejeté, meme si en maintenant, fût-ce dans l’échec, l’espoir de cette liberté, ou a-t-il tout abdiqué pour revenir aux sources de son enfance si catholique?”
(„...oare el a fost această ființă care s-a eliberat de lume, mergând până la a o respinge, cum a fost el însu?i respins, chiar dacă a păstrat, fie ?i e?uând, speranța acestei libertăți, sau a renunțat la tot pentru a reveni la sursele copilăriei sale atât de catolice?”)
?i tocmai aici, în această ne-coincidență, ne-suprapunere perfectă, între cele două formulări ale enigmei traiectoriei poetice ?i metafizice rimbaldiene, găsim, credem noi, cheia demersului specific lui Stéphane Barsacq.
De exemplu, pasajul următor, care poate fi citit ca o formulare cât se poate de limpede a „tezei” cărții, nu este altceva decât o re-situare, o „elevație” a alternativei rebel sau credincios, pe un plan metafizic:
„Dans son rejet violent du christianisme, qui sait si Rimbaud n’en appelle pas à ce que celui-ci porte en vérité de plus haut, qu’il voit trahi et défiguré, impossible peut-être? Et, qui sait, à inventer à neuf?”.
(„Prin respingerea violentă a cre?tinismului, cine ?tie dacă nu cumva Rimbaud nu face apel la adevărul cel mai înalt al acestuia, pe care îl vede trădat ?i desfigurat, poate imposibil? ?i, cine ?tie, care ar trebui inventat din nou?”)
Încercând să descoperim intuiția fondatoare de la care porne?te Stéphane Barsacq pentru a-?i intitula atât de provocator cartea, Rimbaud – Acela care-l va crea pe Dumnezeu – , am putea-o formula ca fiind dorința, sau voința de a descoperi „da”-ul co-substanțial (nu ascuns, sau ostil) „nu”-ului rimbaldian, dar ?i „distanța” inseparabilă de „proximitate”. Altfel spus, distanțarea care creează posibilitatea apropierii. Pentru a fi mai preci?i: pentru Rimbaud e ca ?i cum doar punerea la distanță a credinței creează posibilitatea apropierii de ea.
Benjamin Fondane, în cartea sa Rimbaud le voyou et l’expérience poétique, publicată în 1933, îl percepe pe poet într-un mod convergent:
„J’attends Dieu avec gourmandise; je suis de race inférieure de toute éternité; il va de soi que voilà le jugement que Rimbaud porte sur lui-même. Croire à Dieu, l’attendre avec gourmandise, est un signe de déchéance, d’infériorité, d’esclavage; en cela, Rimbaud est d’accord avec la science de son siècle, avec les lois de la raison raisonnante, avec toute la mythologie du Progrès. (...) Mais voilà, malgré ses convictions profondes, malgré l’estime où il les tient, Rimbaud attend Dieu, et comment? avec gourmandise. (...) Il me suffit que cela soit, que l’on pût attendre Dieu avec gourmandise tout en se méprisant pour cela même férocement, il me suffit qu’un homme ayant à un tel degré la certitude que croire est une bêtise, pût croire quand même et avec une égale certitude, que ces deux réalités pussent coexister en un seul être, poussées à un tel degré d’extravagance.“
(„Il a?tept pe Dumnezeu ca un gurmand; sunt de rasă inferioară pentru eternitate; se înțelege că aceasta este judecata lui Rimbaud asupra lui însu?i. A crede în Dumnezeu, a-l a?tepta ca un gurmand este un semn de decădere, de inferioritate, de sclavie; prin aceasta Rimbaud e de acord cu ?tiința secolului său, cu legile rațiunii raționalizante, cu toată mitologia Progresului. (...) Dar iată că, în ciuda convingerilor sale profunde, în ciuda aprecierii de care acestea se bucură, Rimbaud îl a?teapta pe Dumnezeu, ?i în ce fel? Ca un gurmand. (...) Îmi ajunge să ?tiu că acest lucru există, că cineva îl poate a?tepta pe Dumnezeu ca un gurmand, chiar dacă se disprețuie?te pentru asta într-un mod feroce, îmi ajunge să ?tiu că un om care are certitudinea că a crede este o prostie poate crede totu?i, ?i cu o certitudine egală, că aceste două realități pot coexista în aceea?i ființă, dezvoltate până la un asemenea grad de extravaganță.”).

(Va urma)