Pictorul de pancarte

Cea mai frumoasă zi a vieții mele nu putea fi decât o zi de iarnă. Aveam deja şase ani.Tata lucra în mina Iosza-Bela din Medio-Monte, scoțând de acolo: cupru, plumb, aur şi argint. Decembrie acoperea casele cu căciuli albe din blană de oaie când tata mi-a adus săniuța cu volan: „Asta ți-o trimite Moş Gerilă prin mine”, mi-a spus. Tocmai aveam suferințe mari la mistuirea mâncării de către stomac şi dureri la ieşire. Aşezat pe bilul de culoare verde închis, aproape lipit de sobă, mă chinuiam, mă sforțam, dar nu reuşeam mare lucru. Mama a întrebat-o pe o farmacistă ce trebuia făcut. S-a întors cu o pungă de pelin cernut la umbră şi apoi pisat. Punea în mâncare un vârf de cuțit de praf, în loc de piper. Cu un ceas înainte de masă, îmi dădea o cană cu ceai din frunze de soc, uscate tot la umbră. Degeaba. Când a sosit săniuța cu volan, m-am vindecat definitiv: ie?eam afară, fiindcă ie?eam zilnic cu săniuța !
Mama îmi povestea serile despre casele mici din munte care aveau, în loc de ferestre, vezicile urinare ale porcilor.


La şcoală, talentul nu mi-a lipsit. Scriam cu litere frumos rotunjite. Mă chemau deseori în cancelarie, ca să mă admire. Învățătorii, apoi profesorii, până ?i femeile de serviciu ziceau că voi ajunge sigur la cancelaria primului-ministru. „Măi, Valentine, nu ți-am spus de față cu ăia, că poate-mi aud vorbe, dar o să fii mare scribălău la Comitetul Central al Partidului. E mare lucru ca din oraşul nostru să se ridice unul până acolo”, mi-a zis tovarăşul tâmplar Dushok.
Directorul şcolii mă chema de câte ori trebuiau scrise cereri ori memorii către capitala de județ.
În sfâr?it, în clasa a noua, am fost trimis la Şcoala de Arte şi Meserii din Zalău. Grație „talentului manifestat în anii de şcoală primară”, a scris directorul pe recomandare. În clasa mea, eram singurul elev care învățam pictura. Mai erau trei fete care se pregăteau de coafeze, şase viitori frizeri, patru cofetărese ?i nouă bucătari.
Profesorul meu de pictură era ?i şeful de sală de la restaurantul gospodăriei de Partid. Îl învățam eu cum se pictează. Alegeam fondul roşu al pancartelor. Lipeam literele din material de culoare albă şi albastră. Ie?ea minunat.
Sâmbăta şi duminica, mă întorceam cu autobuzul în Medio-Monte. Duminica, după slujba de la biserică, mergeam cu tata şi cu mama în cimitir. Veneau să-?i vadă mormintele. Cu fotografiile lor. Cu datele lor de naştere. Cu locul rămas liber pentru datele decesului. Îşi duceau deja flori. Îmi arătau cum se face, cum va trebui să fac ?i eu. Şi alți oameni maturi făceau la fel în Medio-Monte.


Astăzi, m-au dus la tomograf. Într-un scaun cu rotile, pe coridoarele lungi de spital. Asistenta cu halat alb îmi spunea: „Domnule pictor, te punem pe o targă şi apoi intri în tunelul aparatului, o să vedem în sfâr?it ce ai la cap”.
De la şaizeci la şaptezeci de ani e epoca prostatei. De zece ani, mă tot scol de trei-patru ori noaptea, ca să ?preiez buda cu urină. Am vrut să-i spun că-s operat cu laserul ăla la prostată. Prostată? Cum adică un prost tată?! Nu-i adevărat, eu îs un bun tată. Când am căzut pe coridor chiar lângă budă, am auzit : „Îl operăm?”. „Dacă nu-i rezistă inima?”. „Dacă-mi moare pe masă?”. „Nu-l operăm!”. ?i totu?i au făcut-o. M-am trezit în salon. Eram vecin cu un moş ?i i-am văzut pula afară din pijama legată de un furtun subțire ce-i atârna într-un vas. Se scurgea de acolo un lichid gălbui. Mai erau ?i alte mățăraie prin care primea vitamine. Perfuziile picurau în vene.
În jurul moşului, nevastă-sa ?i nepoată-sa parcă se uitau țintă la pula aia. Era insuportabil. M-am uitat la mine. Am pus brusc ochii în piept. Cum era mo?ul, aşa eram şi eu. Am strigat: „Plec. Eu plec.” Am smuls mățăraiele alea, până a venit asistenta. Îmi dădeau ceai. Aiuram. Venea doctorul, se uita şi zicea că nu era nimic de făcut. Noaptea mă uitam la moş şi strigam: „Plec. Eu plec”. Ăla chema asistenta.
De aia m-au dus la tomograf. De aia mi-au făcut un RMN. Le-a spus nevasta mea că am pictat pancarte zeci de ani în oraş şi că, la un an după revoluție, cineva mi-a dat cu un par în cap. Zicea că se răzbună pe un comunist. Trei luni, la neurologie. Operat. M-am făcut bine. Am luat-o iar de la început. I-am auzit zicând că operația e o reu?ită. Că n-am absolut nimic la cap, că totul e în regulă.
De pe targă, am ajuns înapoi în scaunul cu rotile şi de acolo în salon. Asistenta medicală s-a răstit la mine: „Dacă-ți mai smulgi perfuziile şi furtunul de urinare, îți poți rupe canalele de la organ, domnule pictor. Aşa că, ai grijă.” I-am spus în gând femeii: „Las-o mai moale!”.


În anul când m-am însurat, în oraş s-au construit trei blocuri roşii, cu câte zece etaje fiecare. Lucram în cadrul primăriei, la serviciul auxiliar. Pictam pancartele cu lozinci. Secretarul de partid mă bate pe umăr ?i-mi zice: „O să te însori ?i o să faci copii frumo?i, pictore, noi avem totală încredere în tine şi-ți dăm un apartament de trei camere la etajul nouă”. Am mulțumit, m-am însurat şi, după doi ani, aveam deja o fetiță, botezată Monica-Luiza. În jurul blocurilor, au apărut aleile cu verdeață, un bufet, un aprozar şi o alimentară. Tot ce trebuie. Parcă eram într-un alt oraş. De la etajul nouă, vedeai muntele şi oraşul vechi. Frumoase vremi! Vecinii îmi spuneau: „Domnule pictor, cu studii făcute la Şcoala de Arte şi Meserii din Zalău”. Nu eu gândeam mesajele Partidului Comunist. Doar le pictam. Puneam multă inimă. Erau cam peste tot. Pancartele şi portretele tovarăşilor importanți. Când dispăreau unii şi apăreau alții, schimbam doar mutrele, a?a făceam economie la rame şi sticle.
Port şi astăzi lădița cu sculele trebuincioase meseriei. Dacă se schimbă, iar ceva şi e nevoie de mine, sunt la datorie. Până cresc ei un pictor de pancarte, sunt eu aici, ca specialist. Meseria asta e nobilă, înfrumusețezi oraşul. În garaj, am două pancarte din astea. Le țin ascunse. Doar pentru mine. Deocamdată e periculos să le scoți la vedere. Da’ cine ?tie!
A fost ?i epoca aia când în oraş s-a vorbit câteva zile numai despre „Pictorul de pancarte”. „Ai văzut?”, ziceau cei de la gospodăria de Partid. „Ți-am spus că are relații mari”, ziceau minerii de la Iosza-Bela. Tata a fost mândru de fiul său. „Un mare talent, care mi-a fost elev”, a zis fosta mea dirigintă, profesoara de biologie.
Eu am făcut cele două pancarte gigantice din curtea minei. Pe una era scris: Trăiască Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Am fixat-o la intrarea în curtea minei. Pe a doua era scris: Trăiască Scumpa Noastră Patrie Republica Socialistă România. Am fixat-o deasupra intrării în mină.
Tovarăşul a venit, a văzut şi a întrebat: „Cine face a?a minunate pancarte?”. Primul secretar de Partid m-a chemat, m-a arătat Tovarăşului şi a spus: „Tovară?ul pictor le-a făcut”.
?i Tovarăşul a dat mâna cu pictorul şi mi-a spus: „Bravo, tovarăşe, poate o să am nevoie de tine şi pe la Bucureşti”. După aia, a intrat în galeria de mină. Dar a ie?it repede. S-a dus să inspecteze utilajele comandate de el însu?i în Patagonia. Erau trei maşini de perforat, bune pentru galeriile de mină
înalte de zece metri. La Iosza-Bela erau galerii de mină de trei metri înălțime. Au venit mecanicii, le-au demontat şi le-au coborât la orizontul treisprezece, bucată cu bucată. Le-au montat acolo, cum au putut. Tovarăşul s-a dus. Le-a văzut. Mecanicii au pornit utilajele. Tovarăşul s-a bucurat. Asta a fost tot. După aia, mecanicii le-au scos bucată cu bucată şi le-au pus în colțul curții unde se ținea fierul vechi. ?i astăzi, sunt tot acolo, ruginesc în pace. Dar azi mineri nu mai sunt. Minerit nu mai este.

Stau într-un salon zugrăvit în alb, cu asistente medicale îmbrăcate în halate albe, cu moşul pe care-l văd plin de mățăraiele alea prin care curg lichidele perfuziilor. Mă uit înspre tavan, altfel îmi tot sare în ochi pula mo?ului. Şi la mine e la fel. Prostata e totu?i o boală ruşinoasă. Încerc să mă gândesc la pancartele pe care le-am făcut pentru spitalul ăsta. Asistenta îmi schimbă furtunul. Nu-mi place când mi-o atinge cu degetele. Dacă simt că mi-o apasă prea tare, strig: „Plec. Eu plec”. Asistenta îşi ia geanta ?i se preface că iese. Mă întreabă: „Unde pleci, domnule pictor?”. „La săpat în grădina casei doctorului-?ef”, zic şi o privesc în ochi. Se zăpăceşte. Cred că vrea să-mi facă încă un tomograf ori un RMN. Aştept să-mi treacă criza şi îi dau voie să-şi continue munca. Schimbă furtunul, ca să poată curge urina. Îmi aduce un ceai împotriva stresului. Dorm câte cinci ore pe noapte. Mo?ul de lângă mine bea o cană mare din ceaiul ăla în fiecare zi, doarme, mănâncă şi iar doarme. Alții au mai mult noroc. Când vine Monica-Luiza cu mâncare, mă ridic în cur pe pat, îmi duc halatul gros la ochi şi îi zic: „Vai, mămuca me!”. Văd cum îi dau lacrimile fetei mele. Nu mai poate de oboseală. Gyuri, bărbatu-său e un pămpălău. Nu face nimic. De douăzeci de ani, zice că-i bolnav. Dar umblă după Monica-Luiza să nu i-o fută careva. Nu ştie că, de ce ți-e frică, nu scapi. Merită ce i se întâmplă. Nu a venit nici la spital. Maică-sa l-a anunțat c-o murit taică-său şi unchiu-său l-a anunțat c-o murit maică-sa. „De ce m-ai lăsat să-l iau de bărbat pe primul care s-a culcat cu mine, tată”, mi-a reproşat fata. „Măriti?ul era treaba maică-ti, i-am spus.” Acum, Monica-Luiza se culcă cu un vecin. Gyuri o amenință că se spânzură. I-am spus: „Lasă-l, că scapi de el”. Monica-Luiza mi-a spus că simte cu vecinu’ ce n-a simțit cu Gyuri veci. Mă uit la moşu’ din salon. I se mişcă pula de una singură. Î?i face de cap. A început să se pişe în jeturi. Asistenta medicală îmi zice că e foarte bine şi că-n două zile, dacă-s cuminte, asta i se va întâmpla ?i pulii mele: „Dacă e?ti cuminte ?i nu vrei să mai pleci ?i a dumitale o să facă la fel”.


Pictoru’ de pancarte mi se zice. Aşa mă ştiu toți din oraş. Am nevastă. O am ?i pe Monica-Luiza. De femeie, eu nu m-am despărțit. Am înşelat-o puțin cu fiecare ucenică repartizată de Gospodăria de Partid la scris pancarte. Nu se putea altfel. Aveam o magazie unde țineam vopselele şi pensulele. Se ştia obiceiul casei. Unele au venit după ani de zile, lucrau chelnerițe în oraş, m-au întrebat dacă se mai poate. S-a putut tot timpul. Până ?i în ultimii zece ani, de când m-a chinuit prostata, a mers treaba, da’ mai rar. A fost una care mi-a spus: „Pictore, eu vreau să trăiesc cu tine”.
„Îmi pare rău, asta nu se poate. Familia-i sfântă!”, i-am spus. S-a supărat ?i a plecat. Am înțeles-o.


În anul 1990, i-a sunat ceasul meseriei mele. Până-n anul 1991, am terminat inventarul. Tocmai urma să predau gestiunea, când am primit parul ăla în cap, în curtea dintre blocuri, noaptea. M-au găsit doar dimineața. După trei luni, am rămas în pensie de boală până la vârsta regulamentară, când am primit pensia de bătrânețe. Nu a fost vina mea că a?a am ajuns eu în pensie. Revoluția m-a lăsat pe drumuri când încă eram în plină putere. M-am apucat să duc servicii din porțelan, pahare de cristal, sticle cu coniac în piața mare din Mateszalka. M-am umplut de bani. În anul 1993, s-a închis ?i bufetul dintre blocurile roşii. Am deschis eu o crâşmă de tablă. Aveam relații cu fo?tii deveniți oameni de afaceri prosperi, mi-a fost deci u?or să obțin aprobările necesare. Am luat-o pe Monica-Luiza asociată. Aduceam marfa cu o Dacie Papuc. Mai luam bani din gestiune, că mă distram puțin cu femeile de la blocuri. Când cu una, când cu alta. Fata ştia da’ nu-i zicea nimic maică-si, aşa cum nici eu nu-i ziceam nimic lui Gyuri. Vorba aia „o mână spală pe alta”. „Schimbă şi tu mai des, Monica, să vezi cum e ”, ziceam eu. Se supăra. „Bine că nu mi-ai spus când aveam şaptesprezece ani”. „N-am ştiut că eşti aşa de proastă”. Aşa porneau scandalurile. Da’ nu durau.
Monica-Luiza şi-a construit casă. Din crâşmă s-au ridicat acareturile. Gyuri nu era mulțumit. Spaima lui era să nu-i fută careva nevasta. Venea o femeie în crâşmă. Alea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani îs cele bune, pârâie-n pulă. „Poți să vii, domnule pictor, că nu-i acasă”, îmi şoptea. Mergeam.
A murit tata. Apoi s-a dus şi mama. I-am îngropat. Le-am făcut mese de pomenire cu toți vecinii lor. Am con?tiința împăcată: mi-am îndeplinit îndatoririle de fiu.


În salonul de spital, îs mulțumit. Fac pipi în broscuță, am mâncare, căldură şi medicamente. Trai pe vătrai. Moşul a plecat acasă. „Mâine îți dau drumul şi ție, pictore”, mi-a spus doctorul. L-am întrebat dacă fără prostată o mai duc zece ani, ca să fac optzeci. „Dacă ai dus-o zece ani chinuindu-te cu ea, o s-o duci alți zece fără ea”, mi-a spus doctorul. Mi-am amintit de bătrânul Maftei, de la etajul doi din blocul meu: nouăzeci şi patru de ani! Îi ziceam Maftei Lupul Singuratic. Fusese miner pe vremea când lucrau şi femeile în subteran. Nu mai avea pe nimeni. Îi aduceau femeile de mâncare, iar el le povestea frumos despre una Irma care-şi băga sticla de vodcă în pizdă. O scotea doar în frontul de lucru. A?a se cinsteau minerii, înainte de a „puşca frontul”. Maftei a murit. „Măi pictore, vrei să trăieşti cât tata Maftei? Fute, băiete, fute!” A?a mi-a spus.

I-am spus Monicăi-Luiza să nu aducă cele două nepoate. Nu e bine să-şi vadă bunicul în halul ăsta. Gyuri Buta n-a venit la spital să-şi vadă socrul, adică pe mine. Gyuri ăsta, zero ocupație serioasă. Are colaborări sporadice cu firma de sondori care dau găuri în pământ. Mai aduce ?i el un bănuț acasă. De fapt, meseria lui e riscul, riscul ca cineva să i-o fută pe Monica-Luiza. Mai are ?i hepatita C, de când muncea la uzină şi mânca la cantină: a găsit în fasolea cu ciolan un fir de păr de bucătăreasă, de cinzeci de centimetri. Şi l-a scos din intestin prin gât cu degetul. După revoluție s-a lăsat de serviciu, pe motiv că-şi ajută nevasta şi pe mine la crâşmă. N-a făcut absolut nimic. N-a ajutat. Bani le-am dat eu, că eram în putere.
Gyuri s-a ocupat cu aranjarea de credite bancare pentru cunoscuți. Eu n-am avut datorii la bănci. N-aş fi putut dormi. Cândva, Gyuri a mai fost mecanic auto şi sudor. A cunoscut-o pe Monica-Luiza la o discotecă. A pus imediat pula pe ea şi fata l-a luat. Pentru Gyuri acesta, sărbătorile de iarnă sunt în noiembrie, decembrie şi ianuarie, cele de Sfintele Paşte încep în martie şi țin cam până-n mai. Gyuri a fost prins cu mâța-n sac: un mic fals într-un document făcut cu un bişnițar. A venit la mine. Era foarte speriat, tremura, plângea şi se ruga de mine să-l iert şi să-l ajut. Cum n-am fost prejudiciat, nu aveam de ce să-l iert. Mi-a spus că l-au chemat la Poliția din oraş şi nu s-a putut defel concentra când a dat declarația.
„Vezi, tata-socrule şi domnu’ pictor, cum pățesc lucruri rele oamenii cinstiți”, mi-a spus ginerele Gyuri.
L-am ajutat, deoarece îi cunoşteam pe polițişti. „Acuma dacă am scăpat, tata-socrule şi domnu’ pictor, ajuta-mă şi cu o pensie de boală”.
L-am ajutat iar, deoarece îi cunoşteam pe doctorii din comisia de pensionare. Un pictor de pancarte cunoaşte lumea din oraşul lui.
Gyuri nu mi-a zis nici măcar „Mulțumesc”. De fapt, n-am intervenit pentru el, am pus umărul pentru Monica-Luiza şi pentru cele două nepoțele. Gyuri a avut piciorul rupt de vreo patru ori. În acele perioade, nu şi-a mai putut supraveghea nevasta. Atunci, Monica-Luiza, la insistențele mele, a profitat de ocazie. Am ajuns să ne bucurăm amândoi când Gyuri îşi rupea piciorul.


Săptămâna asta, în salon fiind, în momentele de luciditate, am crezut că nu sunt normal. Am strigat tot timpul: „Plec. Eu plec”. Monica-Luiza s-a săturat de mine. Urla ?i ea pe coridorul spitalului. Acuma ne-am lini?tit amândoi. Glumim, povestim. I-am spus că săptămâna trecută am fost singur cu Cel de Sus, că ne-om duce toți când ne-o veni rândul, că la şaptezeci de ani trecuți, nu mai pot avea mari pretenții. ?i totu?i, vorba lui Maftei, ce-a? mai fute, Doamne!
Monica-Luiza îmi spune că-s un bun tată şi larg la inimă. Mi-a adus pliculețe de ciocolată să le prepar cu apă fierbinte. Ştie că-mi plac. Merită să ai o fată ca Monica-Luiza, mai ales când eşti de şaptezeci de ani trecuți şi proaspăt operat de prostată.
Noaptea, am visat-o pe mama. Îmi făcea cu degetul. N-am mai avut astfel de vise de când a murit. Dimineața, eram îmbrăcat în hainele de oraş. Doctorul mi-a dat hârtiile ?i mi-a spus: „Pictore, eşti liber. Poți să pleci acasă”. Pe stradă, îmi caut pula prin pantaloni, îmi pipăi coaiele. E o altă viață, când n-o ai băgată-n furtunul ăla subțire. Mă opresc la un restaurant. Beau un pahar de vin. Evit berea. Intru la budă. Urinez. Urinez normal! Îmi vine să strig de bucurie.


Mi-am reluat viața. Am reînviat. La ora şase, mă trezesc. La ora şapte, ies din casă, merg la gospodăria lui Virag. Am fost colegi la Cooperativa de Meserii din oraş. De trei ani, stă în Londra, la copii ?i are grijă de nepoți. Îi iau pensia, îi plătesc dările către stat: apa, canalul, curentul. Primesc pentru serviciile astea, douăzeci de lire sterline în fiecare lună. E bine când primeşti, şi nu dai. Virag mai trimite cu şoferii de TIR: măsuțe, scaune, dulăpioare. Le vând în târg şi împărțim profitul pe jumătate, plus cheltuielile de transport, el. Am în casa lui, trei saci cu tălpi de pantofi şi cinci saci cu piele pentru pantofi. Le duc la bătrânul Korcsi ?i face pantofi. Îi vând în piață. Câştigul ăsta îl împărțim în trei. TIR-urile sosesc în parcarea de la Lidl. Mă duc şi preiau marfa. Odată, când tocmai luam sacii, un hoț i-a furat banii şoferului. O mie de euroi. ?i nici măcar nu erau ai lui. Îi adusese din Germania, pentru doamna Iablavosky, de la fiul ei. „Vezi dacă n-am fost atent, nenea”, mi-a spus şoferul plângând. „A?a-i în democrație! E plină țara asta de hoți, băiete. Nu era chiar aşa pe vremea Răposatului”, i-am răspuns. Când mă întorc de la casa lui Virag, dorm două ceasuri, ascult radioul, mă uit la emisiunile de la televizor. La ora şaisprezece, merg în piață. Stau de vorbă cu bătrânii, lângă Țâşnitoare. Avem acolo două bănci din lemn, pentru odihnă ?i pove?ti. Mă întorc pe la opt seara acasă, mânânc ?i adorm, uitându-mă la televizor. Nevasta stinge lumina, opreşte televizorul. Dimineața o iau de la început.


Din cauza operației, muşchii organului meu trebuie să reînvețe să lucreze. Mi-a spus doctorul că e obligatoriu să-mi masez organul cu mâna, în sus şi-n jos, de două ori pe zi. De preferință, dimineața şi seara. Până simt cum se încordează şi se întăre?te. „Ca şi cum îți faci o labă, domnule doctor?”, l-am întrebat. „Nu ca şi cum, ci chiar ți-o faci !” mi-a răspuns. „Atunci, poate e mai bine să cer colaborarea neveste-mi”, am concluzionat. „Îmi pare bine că ne înțelegem, pictore”, mi-a spus doctorul.


A treia zi, m-am dus în cimitir. Am ?i acolo relații. Sculptorul de cruci, fost coleg şi prieten. Ne-am dus împreună direct la mormintele părinților mei. Nici la mama, nici la tata, nu era scrisă data morții. Era vina mea. „Fă-ți meseria”, i-am spus sculptorului. I-am dat datele decesului. L-am plătit. În două ceasuri, s-a rezolvat.
Tot atunci, mi-am rezervat ?i locul de veci. Pentru mine şi pentru nevastă. I-am spus femeii: „De-acuma, după slujba de duminică vom merge cu Monica-Luiza la mormintele noastre, să ne ducem flori. Trebuie păstrată tradiția”.
Nevasta mi-a spus doar atât: „De când nu mai ai prostată, pictore, ți-a venit mintea la cap, e?ti un bun soț ?i un bun tată”.