Proză
Ştefan Dumitriu
BIOGRAFIE NERETUŞATĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Când am primit de la patron comanda fermă, dar şi rugămintea specială, să mă ocup de redactarea unei biografii a lui Ceauşescu, am reacționat cu destul scepticism:
– Nu credeți că e prea devreme pentru un asemenea demers? Încă nu s-au deschis toate arhivele, încă nu s-au adunat toate probele, încă nu s-au depus toate mărturiile...
De fapt, nu exageram cu nimic. Nu trecuseră nici doi ani de la revoluție. Dar patronul n-a ținut seama de niciuna dintre obiecțiile mele. Graba sa era evidentă. Şi mă întreb acum dacă era numai a sa.
– Domnule Covaliu, mi-a spus atunci George Sfetcu, sunt oameni care cunosc tot adevărul sau, în orice caz, ceea ce este mai important de ştiut. Adică, esențialul. Care trebuie să ajungă la cunoştința tuturor.
– Mi-i puteți numi pe aceşti oameni? l-am întrebat.
– Nu mă-ndoiesc că-i veți găsi şi singur. Ceea ce pot să vă asigur este că nu mă uit la bani. Ştiu că adevărurile costă.
Câtă dreptate avea! Pe el l-a costat, după cât se pare, chiar viața.
Îl urîsem sincer pe Ceauşescu. Aşa cum îl urîse, la sfârşitul domniei sale, nouăzeci la sută din populația țării. Chiar şi cei care, din mila sa, trăiau mai bine decât marea, imensa majoritate a celorlalți. Cunoscusem asta din proprie experiență. Intram la un prim-secretar de județ, pe care nu-l văzusem în viața mea, şi-n cinci minute îl înjuram amândoi pe Ceauşescu. El – pentru că n-avea motorină ca să termine însămânțările de primăvară, eu – pentru că trebuia să mint că lucrările câmpului decurg în cele mai bune condiții. Dar, înhămându-mă la o treabă ca aceea pe care mi-o ceruse patronul de la „Pământul”, m-am străduit să las deoparte toate ranchiunele, toate frustrările, toate rănile personale. Şi, în mare parte, cred că am şi reuşit.
M-am retras în biroul meu, mi-am scos din geantă agenda de telefoane, mi-am pus o coală albă în fața ochilor şi, în câteva clipe, am ştiut exact ce am de făcut.
Primul pe care l-am sunat a fost profesorul Silvăneanu. Lucrase aproape toată viața la Muzeul partidului. Colaborasem în tinerețe cu el la o emisiune despre răsucirea noastră din august 1944 şi, ca să nu-l iau cumva doar ca pe-un simplu țuțăr, mi se lăudase în particular şi cu voce joasă cam cum ajusta el de fiecare dată realitatea, mărturiile scrise şi documentele fotografice, pentru a le pune în concordanță cu tot ce-i mai trăsnea lui Ceauşescu prin cap, nu numai de la o etapă la alta, dar şi de la o zi la alta. Cine, mai bine decât el, ar fi putut acum să repună în drepturi adevărul? Când i-am spus despre ce este vorba şi, mai cu seamă, când a aflat că va fi plătit din belşug pentru asta, a început să plângă la telefon.
– Trăiesc dintr-o pensie de mizerie... mi-a spus. Şi nu e vorba că n-am mai fost de-un veac la restaurant, dar de multe ori n-am bani de medicamente. Nici nu ştiți cât mă bucur să vă ajut... Vă pun la dispoziție tot ce am, toate înscrisurile şi fotografiile originale... Le-am ținut tot timpul ascunse, nici soția mea n-a ştiut de ele... Nu vă puteți imagina cu câte riscuri le-am păstrat... Pentru fiecare din ele puteam să-mi pierd capul... Dar ştiam că va veni odată şi vremea lor...
Că ştiuse sau că nu ştiuse, asta conta mai puțin. Important era că, imparțial ca tot românul, era dispus să-şi vândă acum cu inima uşoară fostul stăpân. Aşa cum o făcuseră de altfel toți ceilalți. Unii din ei, blestemându-l de la tribuna Parlamentului sau de pe micul ecran. Tot aşa cum, cu puțină vreme în urmă, înfieraseră fiara capitalistă de la tribuna ultimului congres al partidului, ținut doar cu o lună înaintea revoluției. Şi-a execuției. Complexul Procopius din Cesareea funcționa ireproşabil.
Cel de al doilea pe care l-am avut în vedere a fost academicianul Strâmbei, om de curte al fostului dictator, nelipsit de la toate orgiile festive ale acestuia din marile piețe sau de pe marile stadioane şi chiar inspirându-i-le adeseori. În calitatea sa de autor al pasajelor cu tentă istorică din interminabilele cuvântări prezidențiale, stătuse adeseori la aceeaşi masă cu Marele Om şi, mai mult decât atât, avusese acces la multe documente originale de importanță capitală, ascunse opiniei publice şi atunci, şi acum. El fusese una din vocile de serviciu ale Televiziunii, gata oricând să afirme adeziunea istoricului de prestigiu la „magistrala cuvântare” de ultimă oră, al cărei autor din umbră fusese în bună parte el însuşi. Nu uitasem că odată, după ce-l înregistrasem cu o tiradă din asta grețoasă, mă luase gura pe dinainte şi-i spusesem, speriat de propria-mi voce:
– Le-am luat banii!
Dar academicianul nu făcuse o tragedie din această glumă imprudentă a mea, care ar fi putut fi interpretată ca o aluzie la slugărnicia şi la mercantilismul său. Dimpotrivă, închisese complice dintr-un ochi şi-mi replicase cu oarecare umor:
– Ura şi la gară!
Nu ştiu dacă-şi mai amintea episodul acela de demult, dar aflând despre „biografia neretuşată” la care îl invitam să pună umărul, mi-a răspuns de astă dată cu replica mea:
– Puteți considera că le-am luat banii!
Al treilea pe care l-am căutat a fost colonelul Ianculescu, un băiat tânăr, inteligent şi, printr-un complex de împrejurări pe care nu l-am aflat niciodată, instruit pe la înalte academii militare din Occident. Se întorsese de la studii cu puține zile înainte de revoluție şi avea avantajul de a fi cunoscut din surse străine de prima mână multe din dedesubturile politicii „geniului carpatin”, despre care scrisese, de altfel, şi la ziarul nostru. De la el am aflat pentru prima oară ce tranzacții falimentare şi câte miliarde de dolari îl costase pe Ceauşescu plimbarea de la Londra, în caleaşcă aurită, alături de regina Angliei şi, în general, cât de darnic fusese el cu averea țării, atunci când intrase în joc nemăsuratul său orgoliu de jucător neîntrecut la masa marilor puteri.
Pentru viața la curte, ca şi pentru multe fapte din umbră, nu l-am uitat nici pe generalul Gavrilă care, în afară de sacul lui plin de poveşti adevărate, a adus la masa noastră şi foarte multă bună dispoziție. Îmi aduc aminte cum ne-a lăsat pe toți cu gura căscată, când ne-a relatat, cu farmecul său cazon, una din poveştile de dragoste ale dictatorului, căruia îi căzuse cu tronc soția unui prim-secretar de județ din Moldova. Chiar şi simplul fapt că sobrul şi-mpiedicatul Ceaşcă mai avusese loc, în inima sa trufaşă, rece şi bolovănoasă, pentru un asemenea sentiment era de natură să ne uimească. Dar şi mai interesant era în toată tărăşenia asta nu atât faptul banal că un bărbat se îndrăgostise de-o femeie, cât modul de acțiune al anturajului, la toate nivelurile, care descoperise pe cont propriu idila prezidențială şi, mai mult decât atât, încercase s-o conducă, discret, spre apoteoză. În acest scop, se organizase un adevărat complot. Pe cât de mut, pe atât de eficient. Astfel, soțul soției sale fusese convocat urgent la Bucureşti, unde unul dintre complotişti avusese poruncă să nu-l scape din ochi două zile şi două nopți. În acest timp, Tovarăşului i se organizase o vânătoare chiar în județul cu pricina. Şi, contrar obiceiurilor vânătoreşti, în timpul petrecerii de noapte, de la cabană, pe uşa din dos fusese introdusă nevasta primului-secretar județean, care nici nu făcuse prea multe nazuri, când aflase că, în felul ei, avea de îndeplinit o sarcină de partid. La un semn dinainte convenit, Tovarăşul fusese luat dintre convivi şi condus în mare taină către dormitorul de la etaj, unde femeia îl aştepta, dezbrăcată, sub aşternut. Generalul Gavrilă ne asigurase că, pentru a se convinge că totul avea să decurgă conform planului dinainte stabilit, unul dintre complotişti, anume ales, dăduse de-acum o raită printre pulpele ei, tot aşa cum ofițerul însărcinat cu protecția alimentară gustă el cel dintâi din bucatele oferite stăpânului. Tovarăşul visase de multă vreme la clipa asta, dar când ea devenise realitate, un tremur nervos pusese dintr-o dată stăpânire pe el. Rămas cu ochii înțepeniți asupra trupului gol al femeii, care se dezvelise pe jumătate, nu se hotăra încă ce să facă. „Permiteți să mă retrag?” întrebase ofițerul de gardă care-l însoțise până în dormitor. „Mai stai puțin... îl implorase Tovarăşul, cu privirile rătăcite. Şi toarnă şi tu nişte şampanie, să ciocnim cu tovarăşa”. Marcată şi ea de importanța, dar şi de ciudățenia evenimentului, femeia sărise din pat, aşa goală cum era, ca să ciocnească paharul de şampanie promis, dar Tovarăşul, privind-o mai mult cu coada ochiului, o rugase să-şi pună ceva pe ea. „Noi, comuniştii, respectăm femeia! decretase el. Pentru noi, ea nu este un simplu obiect de plăcere!”. Apoi, dând peste cap paharul de şampanie şi căpătând un pic de curaj, se aşezase cu sfială pe-un colț de pat şi-o rugase să vină şi ea alături de el. Şi, înecându-se în ochii ei albaştri şi disperați, o-ntrebase cu toată căldura glasului său de îndrăgostit: „Cum stați cu arăturile de primăvară?” Ofițerul de gardă simțise atunci că sosise momentul să-i lase singuri şi se retrăsese în vârful picioarelor, dar se întorsese cu ochii scoşi din orbite exact peste cinci minute, ca să-i anunțe că Tovarăşa Elena aterizase pe neaşteptate la Iaşi şi se îndrepta, cu o maşină de teren, către cabana lor. Cineva îl trădase pe Tovarăşul, dar cineva o trădase şi pe Tovarăşa. Din acest punct de vedere, erau chit. Numai că Tovarăşul ratase la mustață clipa de fericire mult aşteptată. Când aghiotantul îi adusese la cunoştință trista veste, „Stejarul din Scorniceşti” nici n-apucase să-şi dezbrace ismenele. Dar povestea aceasta am păstrat-o doar pentru noi, aveam atâtea altele de spus în cartea aceea, mult mai importante.
În sfârşit, pentru redactarea finală, l-am chemat alături de noi pe scriitorul Mişu Boian, cunoscut tocmai pentru practicarea acestui gen de biografii, din care-şi făcuse o meserie respectabilă.
Odată porniți la drum, treaba a mers ca unsă. Lucram în draci toată săptămâna, iar sâmbăta ne întâlneam în jurul aceleiaşi mese, pentru a pune de acord părțile cu întregul. George Sfetcu nu participa la aceste întâlniri, dar se interesa aproape în fiecare zi de mersul lucrurilor. Îl țineam la curent cu tot ce intervenea pe parcurs, cu revelațiile produse de fapte scoase abia atunci la lumină, cu noile capitole ce se adăugau, din această cauză, la cele proiectate inițial. Singura lui grijă era ca lucrarea noastră să fie a-tot-cuprinzătoare şi să ajungă cât mai repede sub ochii cititorilor.
După gustul meu şi-al lui Mişu Boian, cartea asta ar fi trebuit ca, fără a abdica de la o anume rigoare ştiințifică, să fie mai mult decât o biografie rece, seacă, impersonală. Profesorul Silvăneanu şi, mai ales, academicianul Strâmbei trăgeau însă în cealaltă parte, aşa încât am fost obligați să păstrăm o linie de mijloc, cu unele concesii făcute când de-o parte, când de cealaltă. Uneori, însă, partea adversă era de neclintit.
Țin minte două situații care ne-au dat cele mai mari bătăi de cap. Două situații în care aveam probe mai mult decât suficiente pentru ca faptele să fie prezentate ca atare, dar care, până la urmă, şi prin arbitrajul domnului Sfetcu, au rămas în afara cărții, din motive, să le zic aşa, patriotice.
Prima dintre ele se referea la mărturiile scrise în legătură cu practicile din închisoare ale celui ce se visase, încă din adolescență, un „Stalin al României”. Profesorul Silvăneanu ni le pusese pe tavă, dar tot el se raliase apoi punctului de vedere al academicianului Strâmbei, care nu fusese de acord cu dezvăluirea lor. Era vorba de declarația olografă a unui anume Marcovici, care mărturisea negru pe alb că-l inițiase pe Ceauşescu în acele practici marinăreşti, oferindu-i-l apoi, ca fetiță, lui Dej, în timpul stagiului de la Doftana. Asta ar fi explicat în mare parte şi slăbiciunea de mai târziu a lui Dej pentru învățăcelul cam rudimentar şi cam bâlbâit. Impresie întărită, de altfel, şi de altă declarație dată sub semnătură, de data asta de către unul din corifeii de mai târziu ai partidului, aflat la un moment dat în luptă directă pentru şefia țării, care, poate că şi pentru că nu-şi ținuse gura, fusese nevoit apoi să-şi tragă sau poate că i se trăsese un glonț în gură. Degeaba i-am reamintit academicianului Strâmbei zicala aceea a lui Aristotel, despre amicul Platon şi Adevăr, şi zadarnic am încercat să-l conving că, deşi toată Roma şi tot Imperiul Roman ştiau că Cezar era „cel mai bărbat printre femei, şi cea mai femeie printre bărbați”, faptul acesta nu umbrise vreodată faima şi personalitatea marelui om al Antichității. „Erau alte vremuri, mi-a replicat academicianul Strâmbei. Ca să nu spun că e vorba şi despre alt tip de personalitate. Şi-apoi, un imperiu ca acela roman îşi putea permite orice. Când eşti stăpânul lumii, poți să-ți fii singurul judecător. Ceea ce, în cazul nostru, nu se aplică. Suntem destul de bătuți de Dumnezeu. Nu-i de-ajuns că am avut un analfabet în fruntea țării? Să mai recunoaştem acum că analfabetul era şi pidosnic?” – „Dar n-o facem numai pentru anecdoticul faptei, i-am spus. El nu se născuse aşa, ci fusese convertit de împrejurări la aceste practici. Asta explică alcătuirea sufletească a individului, ura sa împotriva antecesorului, ostilitatea față de lumea întreagă, setea turbată de sânge, manifestată nu numai la partidele de vânătoare, dependența de femeia care-l readusese, cât de cât, la condiția de bărbat şi, în cele din urmă, toată paranoia aceea a puterii, care-a întunecat, timp de un sfert de secol, viața a milioane şi milioane de oameni”. Dar toate argumentele mele n-au folosit la nimic.
A doua situație fusese şi mai tensionată. Pentru că aici era vorba despre un asasinat, pe care tânărul Ceauşescu îl săvârşise cu mâna sa. O crimă despre care aflasem încă din copilărie, pentru că victima, Nicolae Boroda, director al filialei din Slatina a Băncii Naționale, fusese un văr de-al mamei mele. Dar misterul acestei crime îl dezlegasem mult mai târziu, şi absolut întâmplător.
Filmasem prin anii ’70 la Slatina, fieful Ceauşeştilor, unde prim-secretar fusese până de curând unul Ciacâru, despre care se spunea că era naşul de cununie al Tovarăşului. Nimerisem acolo în toiul unor evenimente care scoseseră din amorțeală întreaga comunitate locală, care urmărise în ajun, cu sufletul la gură, o bătălie crâncenă pentru putere, în urma căreia bătrânul şi ramolitul satrap fusese aruncat din şa şi înlocuit cu un lup din tânăra generație, trimis de la centru. Scăpați, în sfârşit, de cel care le făcuse viața insuportabilă, colegii noştri de la ziarul local erau mai mult decât fericiți de schimbarea asta şi, de două zile şi două nopți, o țineau tot într-o petrecere. Seara pe care şi-o petrecuseră cu noi avea să încununeze de altfel fiesta asta zgomotoasă. Era la modă pe-atunci un dans care se numea Nienka. Partricipanții la petrecere se țineau unul de altul, cu amândouă mâinile, de talia celui din față şi înaintau aşa, ca o râmă imensă – trei paşi înainte şi unul înapoi – prin toată redacția. La regulile stricte ale dansului, adaptaseră strigătul de bucurie al momentului – „Talanga-balanga,/ Ni se rupe ranga!” – un distih poate cam vulgar şi cam neinspirat, dar cu siguranță profund eliberator. A doua zi de dimineață, însă, ziariştii fuseseră convocați urgent la şedința organizată în grabă, pentru reînscăunarea turbatului Ciacâru care, între timp, dăduse o fugă la Bucureşti, pe la finul cel mare, şi-şi reconfirmase, el ştia cum, firmanul.
– Am auzit că petreceți de câteva zile... s-a rățoit el, de pe scena casei de cultură, la ziariştii mofluzi, cu ochii scoşi de nesomn, cu stomacurile arse de băutură şi cu capetele plecate. Acum să văd ce puteți, puişorilor! Vă anunț că am picioarele tari şi puterile încă mă mai țin, ca să-ncing cu voi o horă, ce n-ați pomenit de când mama v-a făcut! Mai sunteți aici?! s-a mai răstit el o dată, şi ziariştii s-au răspândit care-ncotro, ca potârnichile.
Dar, pentru că era şi el om şi, în această calitate, trebuia să împărtăşească şi el cu cineva bucuria acestei reîntoarceri, pe care o socotea, pe drept cuvânt, o mare izbândă, m-a invitat în seara aceea să luăm masa împreună undeva, în împrejurimi, în salonul de protocol al unei vestite crame, unde ştia că nu va fi ascultat de urechi indiscrete, pentru că avea acolo un om al lui, probabil unul dintre puținii rămaşi credincioşi. Îl mai întâlnisem de câteva ori pe tovarăşul Ciacâru, în drumurile mele prin țară, schimbasem şi câteva cuvinte cu el, dar nu eram nici pe departe unul dintre apropiații săi. Totuşi, în momentele acelea de singurătate, mă alesese pe mine, aproape un necunoscut, ca să-şi descarce sufletul. De aceea, îmi ceruse să vin singur, fără echipa de filmare, şi-mi trimisese şoferul la hotel, ca să mă ia şi să mă depună la masa lui din salonul împodobit voievodal, cu jilțuri sculptate, brocarturi cu fir de aur şi panoplii de arme străvechi, unde mă aştepta cu un pahar de vin roşu în față.
– Poate te-ntrebi ce cauți dumneata aici... m-a luat el direct, umplându-mi şi mie, cu mâna lui tremurătoare, un pahar.
– Nu-mi pun niciodată întrebări la care nu ştiu să răspund... am încercat să bravez, preluând de aici înainte eu însumi funcția de paharnic.
– Dumneata eşti mulțumit de viață? s-a interesat apoi, şi nu ştiam dacă acesta era modul său de a continua conversația sau avea cumva de gând să intervină în vreun fel în biografia mea.
– Cine-ar putea să spună vreodată că este? Deşi, în linii mari, aş putea crede că sunt... mi-am luat eu, din mers, această măsură de prevedere.
– Futu-i mama ei de viață! îşi vărsă el dintr-o dată focul, stingându-l îndată cu un nou pahar de vin. Nu face nici două parale, tinere... ți-o spun eu...
– Tocmai acum? m-am mirat atunci, atât cât să-i țin isonul. Când i-ați călcat în picioare pe toți? Când nu vă mai suflă nimeni în ciorbă?
– Poate crezi că asta e-o mare bucurie! oftă el.
– Măcar o revanşă... i-am spus. Există şi consolarea revanşei, care face uneori cât o mare bucurie...
– S-o crezi dumneata!... oftă el din nou. Bucuria trebuie să fie bucurie, şi-atât. Nu doar să-ți închipui că este, când ştii bine cu ce preț ai dobândit-o.
Nu bănuiam unde voia să ajungă şi nici nu încercam să-i grăbesc o mărturisire. Dacă avea să vină în mod firesc, bine, dacă nu, tot atât de bine. Aveam destulă experiență cu oamenii de felul lui, de la care nu ştiai niciodată la ce să te aştepți. De aceea, îi ascultam pe toți cu atenție, dar nu-mi descărcam niciodată sufletul în fața lor. De obicei, în astfel de întâlniri, toți încercau să-ți arate că sunt şi ei nişte oameni ca toți ceilalți. Dar ei nu puteau fi aşa cum voiau să pară, de lucrul acesta eram foarte sigur. Ca să ajungă acolo, în vârf, dăduseră zdravăn din coate şi nu de puține ori călcaseră peste cadavre. Iar la o adică, pentru a-şi salva pielea, ce-ar mai fi contat pentru ei să calce peste încă unul? Eventual, chiar peste cadavrul tău.
Acolo, în încăperea răcoroasă, primitoare şi izolată de lume, cu aer de „odaia din față, pentru musafiri”, tovarăşul Ciacâru mi se părea un bunicuț cumsecade. Păr alb, frunte netedă, ochi obosiți şi blajini. Parcă abia ar fi aşteptat să-i ceri ceva, să-ți poată împlini o dorință. Dar imaginea aceea aproape idilică nu se suprapunea cu cealaltă înfățişare a lui, pe care mi-o zugrăviseră mulți din cei care depindeau de el în viața de fiecare zi, şi în primul rând colegii mei, ziariştii cu care dansasem şi eu o noapte întreagă Nienka, bucuros pentru bucuria lor. Dărâmarea lui de pe soclu provocase un oftat de uşurare nu numai printre ei, dar şi în întregul oraş. Reîntoarcerea sa în forță trezise îngrijorarea tuturor. De unde jocul acesta dublu, această schizofrenie a celor mari şi puternici, care tindea să devină o marcă înregistrată, un semn sigur de recunoaştere? Prin cine ştie ce capriciu al sorții, stăteam cu omul acesta la aceeaşi masă. Iar mie îmi arăta fața lui blândă. Fața lui omenească. Despre care cei păstoriți de el nici nu ştiau că o are. Eu abia trecusem de treizeci de ani, el trecuse de şaptezeci. Între noi nu era numai o distanță de două generații, ci şi un timp plin de evenimente capitale în viața țării sau poate un bacovian gol istoric, pe care nu ştiam cine şi când îl va umple. Sau dacă va fi umplut vreodată. Venise oare vremea unui asemenea răspuns? mă-ntrebam, privindu-l în tăcere. Şi făceam tot ce-mi stătea în putință să nu-l opresc din drum, cu vreun gest sau cu vreo vorbă nechibzuită.
Gazda, directorul cramei, se transformase în chelnerul nostru de circumstanță. Nici nu-mi fusese prezentat. Spusese un „bună seara” abia şoptit, şi-apoi apăruse numai atunci când fusese chemat prin semnalul convenit – două bătăi din palme, iar atunci ştiuse singur ce avea de făcut: ori să ne mai aducă ceva de mâncare, de la hartanele de miel până la brânza de burduf încinsă în coajă de mesteacăn, ori să ne tenteze cu un nou soi de vin, din cele despre care ne spusese, îndemnat de tovarăşul Ciacâru, că nu se produc anual decât câteva damigene, pentru înaltele fețe din Bulevardul Primăverii.
– Culegem strugurii bob cu bob... explicase el, privind tot timpul în ochii stăpânului, deşi s-ar fi putut crede că vorbeşte pentru mine. Nicio boabă crudă, strivită, mucegăită. Niciun metal care să le atingă. Avem pentru ele un mic storcător de demult, încherbat doar din lemn. Damigenele sunt păstrate într-o pivniță specială. Numai eu şi tovarăşul Ciacâru avem cheile de la ea.
Existau deci toate motivele ca să mă socotesc un om norocos. Dar nu numai din această pricină.
Pe măsură ce vinul lucra în noi cu aromele sale discrete şi cu alcoolurile sale catifelate, tovarăşul Ciacâru devenea tot mai volubil, tot mai înclinat spre confesiune. La un moment dat, privindu-mă drept în ochi, îşi puse palma lui peste palma mea şi-mi spuse:
– Poate că unii ne invidiază, şi-i dreptul lor s-o facă, dar puțini sunt cei care ştiu cu adevărat cum am ajuns noi aici.
Nu ştiam deocamdată dacă, exprimându-se astfel, vorbea în numele mai multora sau folosea, pur şi simplu, pluralul majestății. Iar în cazul în care s-ar fi referit doar la el, nu ştiam ce etapă a vieții sale avea în vedere: momentul în care ajunsese pentru prima oară în cercul puterii sau salvarea de ultimă clipă, care-l readusese în scaunul aproape pierdut?
– Eu, unul, nu vă invidiez... i-am spus. Nici pe dumneavoastră şi nici pe ceilalți oameni care fac istorie în țara asta... am încercat să-l impresionez cu această formulă pompoasă. Ca să ajungi acolo, sus, trebuie să te fi născut cu căiță pe frunte, să fi fost ales de destin.
– Ce destin, ce căiță, tovarăşu’? Terminați cu prostiile astea mistice! mă mustră el nu numai cu vorba, dar şi cu ochii, care-i deveniseră dintr-o dată răi şi tăioşi. Ca să ajungem aici, noi am luptat, ne-am bătut, ne-am vărsat sângele nostru, dar şi pe-al altora, dacă a fost nevoie. Dumneata n-ai de unde să ştii, pentru că dumneata ne cunoşti trecutul numai din cărți. Iar în cărți n-ai să citeşti niciodată în ce fel am luptat noi, ca să luăm puterea. Răsfoiesc şi eu uneori prin cărțile astea şi-mi vine să urlu în gura mare: „Minciuni, minciuni, minciuni!”. Cum îi spuneam şi lui Nicolae, chiar ieri, când am putut, după multă vreme, să stau din nou de vorbă cu el cinstit şi lăutăreşte, ca altădată: „De ce nu se scrie în cărțile astea, Nicule, cum ai băgat tu, ucenicul amărît şi urgisit, sula de cismărie în burta calfei, atunci când te-a luat de urechi pentru că te-ai dus să arunci cu pietre în geamurile prefecturii de poliție? De ce nu se scrie în cărțile astea cum am câştigat noi alegerile din toamna lui ’46, aici, în Slatina, când tu, cu mâna ta, l-ai pus jos pe nenorocitul acela de Boroda, şeful țărăniştilor, care se prinsese că noi am înlocuit urnele şi ieşise în stradă, să facă gât?”...
La început, mi se păruse că n-am auzit bine. De când nu-mi mai răsunase în urechi numele acela, Boroda? Probabil că de-atunci, din copilărie, de când aflasem nenorocirea. Nimeni din casa noastră nu-l mai pronunțase apoi. Era un nume ca un blestem. Un cuvânt care ne amintea tuturor în ce fel ne-am fi putut încheia socotelile cu viața, dacă l-am fi făcut să-şi mai ia vreodată zborul de pe buzele noastre. Un cuvânt pe care-l credeam şters pentru totdeauna din memorie. Dar care apărea dintr-o dată ca din neant şi se aşeza, şiroind de sânge, la masa noastră.
– Într-adevăr – am spus, încercând să-mi stăpânesc emoția – eroice vremuri!
Încurajat astfel, tovarăşul Ciacâru continuă:
– Şi cine era pe-atunci Nicolae? Un băiețaş pirpiriu, care-şi trăise tinerețea mai mult prin închisori. Dar fierbea sângele-n el, ca mustul, toamna, în poloboace, zău aşa! Eu şi cu frații lui, că erau vreo şapte-opt frați, îl prinsesem la mijloc pe nenorocitul acela de Boroda, o namilă de om, vânjos ca un taur, şi nu ştiam ce să facem cu el. Încercam să-l ducem pe sus undeva, în clădirea centrului de votare, şi să-l încuiem acolo, într-un subsol, pentru două-trei zile, până când ni se confirmau rezultatele. Dar banditul nu se lăsa urnit din loc şi urla cât îl țineau plămânii că i-am furat urnele, ca să măsluim alegerile. Lumea se strânsese în jur, ca la urs, şi începuse să huiduie, gata să-i sară în ajutor. Ei, şi-atunci, simțind momentul politic, Nicolae a venit pe la spate şi i-a înfipt un cuțit lung, de măcelărie, direct în inimă. Nu ştiu unde-l ținuse până atunci. Cum o fi făcut, cum o fi calculat el, că i l-a strecurat printre coaste, de jos în sus, şi-a nimerit la fix. Nu-ți mai spun că lovitura fusese atât de puternică, încât vârful cuțitului ieşise pe partea cealaltă. Nici n-am simțit când namila aceea de om ne-a lunecat din brațe şi s-a prăbuşit ca un bolovan la pământ. Iar borşul țâşnea din el pe toate părțile, ca dintr-un cimpoi găurit. L-am lăsat acolo, fără suflare, într-o baltă de sânge. Nu mai spun că şi noi ne umplusem pe mâini şi pe haine de sângele lui spurcat, negru ca vinul ăsta de Sâmbureşti. Dar n-aveam timp nici măcar să mergem să ne spălăm. Şi aşa, cu sângele uscându-se pe noi, am făcut ordine în jurul centrului de votare, şi nimeni n-a mai scos un cuvânt şi alegerile au decurs în cele mai bune condiții şi oamenii ne-au dat votul lor, pentru că ne-au văzut puternici şi hotărîți. Păi ce, era să stăm la voia bandiților? Aşa am luat noi puterea, tinere, nu ne-a pus-o nimeni pe tavă. De-aceea l-am şi-ntrebat, ieri, pe Nicolae: „De ce nu le spunem oamenilor adevărul, Nicule? De ce să nu afle ei de la noi, şi nu din cărțile mincinoase, cine-ai fost tu?”. Dar el a-nceput să tremure şi s-a făcut alb ca varul şi m-a trimis înapoi, la județ. Mă rog, el e acum cel mare, el ştie mai multe. Dar eu cred că a venit vremea ca toată lumea să afle cum am luptat noi pentru binele țării şi cum am ajuns la comenzile ei.
Ascultând toată această poveste, aveam uneori impresia că inima mi se opreşte în loc. Înainte de toate, pentru că aflam de la un martor ocular cum murise, ca un martir şi ca un erou, vărul acela al mamei mele, nefericitul Nicolae Boroda. Şi apoi, pentru întâmplarea în sine, de o cruzime aproape insuportabilă. De ce-mi fusese oare împărtăşită, la ora aceea de noapte, şi de ce tocmai mie? mă întrebam. Ca să mai existe un martor? Şi, prin mine, cine ştie câți? Şi, mai ales, de ce tovarăşul Ciacâru i-o reamintise, după atâția ani, finului său? Nu cumva ca să-l şantajeze, pentru a-şi recăpăta scaunul pierdut? Cu cât mă gândeam mai mult la această posibilitate, cu atât bănuiala mea devenea certitudine. Iar certitudinea asta îmi dădea fiori de groază. Nu deveneam, din acel moment, la fel de expus răzbunării prezidențiale ca şi tovarăşul Ceacâru, tocmai pentru că-l cunoşteam acum, ca şi el, pe autorul acelui asasinat odios?
Poate că norocul meu fusese dispariția rapidă şi neaşteptată, într-un accident de automobil, a tovarăşului Ciacâru. Dar cât de neaşteptată fusese oare această dispariție? În orice caz, multă vreme am fost convins că şi eu voi avea aceeaşi soartă, şi-mi făceam cruce ori de câte ori mă întorceam teafăr acasă. Dar n-am împărtăşit nimănui din familie şi nimănui altcuiva cumplita mea taină. Cu timpul, însă, am reuşit să-mi scot cu totul din minte povestea aceea, şi nu mi-am reamintit-o decât într-una din zilele de după revoluție când, în câteva numere consecutive dintr-un ziar central, ea fusese pentru prima oară adusă la cunoştința opiniei publice. Profesorul Silvăneanu avea şi el, de la generalul Drăghici, desfăşurătorul asasinatului de la Slatina. Ca şi relatări concrete despre crimele săvârşite de Tovarăşul în perioada colectivizării, cu propria mână, în care nu mai ținuse de astă dată un cuțit de măcelărie, ci un revolver. Dar opinia academicianului Strâmbei avusese şi de data aceasta câştig de cauză: „După ce c-am avut atâția ani în fruntea țării un troglodit, să mai spunem lumii că el a fost şi un asasin? Cu nimic deosebit de prietenul său, africanul Bokasa, care-şi ucidea rivalii politici şi-i depunea apoi într-un frigider, ca să-i poată mânca până la ultimul oscior. Dar unde-i mândria noastră de români?”
În sfârşit, în ziua când ne-am adunat cu toții în biroul patronului, ca să rezolvăm ultimele mici amănunte şi să trimitem cartea la tipar, mai rămăsese un singur lucru de stabilit: cum vom semna această carte! Pe de o parte, eram prea mulți pentru a ne înghesui numele pe coperta ei. Pe de altă parte, niciunul dintre noi nu tânjea cu adevărat după această onoare: unii – pentru că în cartea aceasta se spusese prea mult, alții – pentru că se spusese prea puțin. Ca să ieşim din această situație, am propus să găsim un pseudonim.
– Dar de ce un pseudonim? şi-a ridicat dintr-o dată glasul George Sfetcu. Eu am plătit-o, eu o semnez! a decretat el.
Şi biografia lui Ceauşescu apăruse sub semnătura sa.
(fragment din romanul Lasă zilei scârba ei)
ŞTEFAN DIMITRIU
– Nu credeți că e prea devreme pentru un asemenea demers? Încă nu s-au deschis toate arhivele, încă nu s-au adunat toate probele, încă nu s-au depus toate mărturiile...
De fapt, nu exageram cu nimic. Nu trecuseră nici doi ani de la revoluție. Dar patronul n-a ținut seama de niciuna dintre obiecțiile mele. Graba sa era evidentă. Şi mă întreb acum dacă era numai a sa.
– Domnule Covaliu, mi-a spus atunci George Sfetcu, sunt oameni care cunosc tot adevărul sau, în orice caz, ceea ce este mai important de ştiut. Adică, esențialul. Care trebuie să ajungă la cunoştința tuturor.
– Mi-i puteți numi pe aceşti oameni? l-am întrebat.
– Nu mă-ndoiesc că-i veți găsi şi singur. Ceea ce pot să vă asigur este că nu mă uit la bani. Ştiu că adevărurile costă.
Câtă dreptate avea! Pe el l-a costat, după cât se pare, chiar viața.
Îl urîsem sincer pe Ceauşescu. Aşa cum îl urîse, la sfârşitul domniei sale, nouăzeci la sută din populația țării. Chiar şi cei care, din mila sa, trăiau mai bine decât marea, imensa majoritate a celorlalți. Cunoscusem asta din proprie experiență. Intram la un prim-secretar de județ, pe care nu-l văzusem în viața mea, şi-n cinci minute îl înjuram amândoi pe Ceauşescu. El – pentru că n-avea motorină ca să termine însămânțările de primăvară, eu – pentru că trebuia să mint că lucrările câmpului decurg în cele mai bune condiții. Dar, înhămându-mă la o treabă ca aceea pe care mi-o ceruse patronul de la „Pământul”, m-am străduit să las deoparte toate ranchiunele, toate frustrările, toate rănile personale. Şi, în mare parte, cred că am şi reuşit.
M-am retras în biroul meu, mi-am scos din geantă agenda de telefoane, mi-am pus o coală albă în fața ochilor şi, în câteva clipe, am ştiut exact ce am de făcut.
Primul pe care l-am sunat a fost profesorul Silvăneanu. Lucrase aproape toată viața la Muzeul partidului. Colaborasem în tinerețe cu el la o emisiune despre răsucirea noastră din august 1944 şi, ca să nu-l iau cumva doar ca pe-un simplu țuțăr, mi se lăudase în particular şi cu voce joasă cam cum ajusta el de fiecare dată realitatea, mărturiile scrise şi documentele fotografice, pentru a le pune în concordanță cu tot ce-i mai trăsnea lui Ceauşescu prin cap, nu numai de la o etapă la alta, dar şi de la o zi la alta. Cine, mai bine decât el, ar fi putut acum să repună în drepturi adevărul? Când i-am spus despre ce este vorba şi, mai cu seamă, când a aflat că va fi plătit din belşug pentru asta, a început să plângă la telefon.
– Trăiesc dintr-o pensie de mizerie... mi-a spus. Şi nu e vorba că n-am mai fost de-un veac la restaurant, dar de multe ori n-am bani de medicamente. Nici nu ştiți cât mă bucur să vă ajut... Vă pun la dispoziție tot ce am, toate înscrisurile şi fotografiile originale... Le-am ținut tot timpul ascunse, nici soția mea n-a ştiut de ele... Nu vă puteți imagina cu câte riscuri le-am păstrat... Pentru fiecare din ele puteam să-mi pierd capul... Dar ştiam că va veni odată şi vremea lor...
Că ştiuse sau că nu ştiuse, asta conta mai puțin. Important era că, imparțial ca tot românul, era dispus să-şi vândă acum cu inima uşoară fostul stăpân. Aşa cum o făcuseră de altfel toți ceilalți. Unii din ei, blestemându-l de la tribuna Parlamentului sau de pe micul ecran. Tot aşa cum, cu puțină vreme în urmă, înfieraseră fiara capitalistă de la tribuna ultimului congres al partidului, ținut doar cu o lună înaintea revoluției. Şi-a execuției. Complexul Procopius din Cesareea funcționa ireproşabil.
Cel de al doilea pe care l-am avut în vedere a fost academicianul Strâmbei, om de curte al fostului dictator, nelipsit de la toate orgiile festive ale acestuia din marile piețe sau de pe marile stadioane şi chiar inspirându-i-le adeseori. În calitatea sa de autor al pasajelor cu tentă istorică din interminabilele cuvântări prezidențiale, stătuse adeseori la aceeaşi masă cu Marele Om şi, mai mult decât atât, avusese acces la multe documente originale de importanță capitală, ascunse opiniei publice şi atunci, şi acum. El fusese una din vocile de serviciu ale Televiziunii, gata oricând să afirme adeziunea istoricului de prestigiu la „magistrala cuvântare” de ultimă oră, al cărei autor din umbră fusese în bună parte el însuşi. Nu uitasem că odată, după ce-l înregistrasem cu o tiradă din asta grețoasă, mă luase gura pe dinainte şi-i spusesem, speriat de propria-mi voce:
– Le-am luat banii!
Dar academicianul nu făcuse o tragedie din această glumă imprudentă a mea, care ar fi putut fi interpretată ca o aluzie la slugărnicia şi la mercantilismul său. Dimpotrivă, închisese complice dintr-un ochi şi-mi replicase cu oarecare umor:
– Ura şi la gară!
Nu ştiu dacă-şi mai amintea episodul acela de demult, dar aflând despre „biografia neretuşată” la care îl invitam să pună umărul, mi-a răspuns de astă dată cu replica mea:
– Puteți considera că le-am luat banii!
Al treilea pe care l-am căutat a fost colonelul Ianculescu, un băiat tânăr, inteligent şi, printr-un complex de împrejurări pe care nu l-am aflat niciodată, instruit pe la înalte academii militare din Occident. Se întorsese de la studii cu puține zile înainte de revoluție şi avea avantajul de a fi cunoscut din surse străine de prima mână multe din dedesubturile politicii „geniului carpatin”, despre care scrisese, de altfel, şi la ziarul nostru. De la el am aflat pentru prima oară ce tranzacții falimentare şi câte miliarde de dolari îl costase pe Ceauşescu plimbarea de la Londra, în caleaşcă aurită, alături de regina Angliei şi, în general, cât de darnic fusese el cu averea țării, atunci când intrase în joc nemăsuratul său orgoliu de jucător neîntrecut la masa marilor puteri.
Pentru viața la curte, ca şi pentru multe fapte din umbră, nu l-am uitat nici pe generalul Gavrilă care, în afară de sacul lui plin de poveşti adevărate, a adus la masa noastră şi foarte multă bună dispoziție. Îmi aduc aminte cum ne-a lăsat pe toți cu gura căscată, când ne-a relatat, cu farmecul său cazon, una din poveştile de dragoste ale dictatorului, căruia îi căzuse cu tronc soția unui prim-secretar de județ din Moldova. Chiar şi simplul fapt că sobrul şi-mpiedicatul Ceaşcă mai avusese loc, în inima sa trufaşă, rece şi bolovănoasă, pentru un asemenea sentiment era de natură să ne uimească. Dar şi mai interesant era în toată tărăşenia asta nu atât faptul banal că un bărbat se îndrăgostise de-o femeie, cât modul de acțiune al anturajului, la toate nivelurile, care descoperise pe cont propriu idila prezidențială şi, mai mult decât atât, încercase s-o conducă, discret, spre apoteoză. În acest scop, se organizase un adevărat complot. Pe cât de mut, pe atât de eficient. Astfel, soțul soției sale fusese convocat urgent la Bucureşti, unde unul dintre complotişti avusese poruncă să nu-l scape din ochi două zile şi două nopți. În acest timp, Tovarăşului i se organizase o vânătoare chiar în județul cu pricina. Şi, contrar obiceiurilor vânătoreşti, în timpul petrecerii de noapte, de la cabană, pe uşa din dos fusese introdusă nevasta primului-secretar județean, care nici nu făcuse prea multe nazuri, când aflase că, în felul ei, avea de îndeplinit o sarcină de partid. La un semn dinainte convenit, Tovarăşul fusese luat dintre convivi şi condus în mare taină către dormitorul de la etaj, unde femeia îl aştepta, dezbrăcată, sub aşternut. Generalul Gavrilă ne asigurase că, pentru a se convinge că totul avea să decurgă conform planului dinainte stabilit, unul dintre complotişti, anume ales, dăduse de-acum o raită printre pulpele ei, tot aşa cum ofițerul însărcinat cu protecția alimentară gustă el cel dintâi din bucatele oferite stăpânului. Tovarăşul visase de multă vreme la clipa asta, dar când ea devenise realitate, un tremur nervos pusese dintr-o dată stăpânire pe el. Rămas cu ochii înțepeniți asupra trupului gol al femeii, care se dezvelise pe jumătate, nu se hotăra încă ce să facă. „Permiteți să mă retrag?” întrebase ofițerul de gardă care-l însoțise până în dormitor. „Mai stai puțin... îl implorase Tovarăşul, cu privirile rătăcite. Şi toarnă şi tu nişte şampanie, să ciocnim cu tovarăşa”. Marcată şi ea de importanța, dar şi de ciudățenia evenimentului, femeia sărise din pat, aşa goală cum era, ca să ciocnească paharul de şampanie promis, dar Tovarăşul, privind-o mai mult cu coada ochiului, o rugase să-şi pună ceva pe ea. „Noi, comuniştii, respectăm femeia! decretase el. Pentru noi, ea nu este un simplu obiect de plăcere!”. Apoi, dând peste cap paharul de şampanie şi căpătând un pic de curaj, se aşezase cu sfială pe-un colț de pat şi-o rugase să vină şi ea alături de el. Şi, înecându-se în ochii ei albaştri şi disperați, o-ntrebase cu toată căldura glasului său de îndrăgostit: „Cum stați cu arăturile de primăvară?” Ofițerul de gardă simțise atunci că sosise momentul să-i lase singuri şi se retrăsese în vârful picioarelor, dar se întorsese cu ochii scoşi din orbite exact peste cinci minute, ca să-i anunțe că Tovarăşa Elena aterizase pe neaşteptate la Iaşi şi se îndrepta, cu o maşină de teren, către cabana lor. Cineva îl trădase pe Tovarăşul, dar cineva o trădase şi pe Tovarăşa. Din acest punct de vedere, erau chit. Numai că Tovarăşul ratase la mustață clipa de fericire mult aşteptată. Când aghiotantul îi adusese la cunoştință trista veste, „Stejarul din Scorniceşti” nici n-apucase să-şi dezbrace ismenele. Dar povestea aceasta am păstrat-o doar pentru noi, aveam atâtea altele de spus în cartea aceea, mult mai importante.
În sfârşit, pentru redactarea finală, l-am chemat alături de noi pe scriitorul Mişu Boian, cunoscut tocmai pentru practicarea acestui gen de biografii, din care-şi făcuse o meserie respectabilă.
Odată porniți la drum, treaba a mers ca unsă. Lucram în draci toată săptămâna, iar sâmbăta ne întâlneam în jurul aceleiaşi mese, pentru a pune de acord părțile cu întregul. George Sfetcu nu participa la aceste întâlniri, dar se interesa aproape în fiecare zi de mersul lucrurilor. Îl țineam la curent cu tot ce intervenea pe parcurs, cu revelațiile produse de fapte scoase abia atunci la lumină, cu noile capitole ce se adăugau, din această cauză, la cele proiectate inițial. Singura lui grijă era ca lucrarea noastră să fie a-tot-cuprinzătoare şi să ajungă cât mai repede sub ochii cititorilor.
După gustul meu şi-al lui Mişu Boian, cartea asta ar fi trebuit ca, fără a abdica de la o anume rigoare ştiințifică, să fie mai mult decât o biografie rece, seacă, impersonală. Profesorul Silvăneanu şi, mai ales, academicianul Strâmbei trăgeau însă în cealaltă parte, aşa încât am fost obligați să păstrăm o linie de mijloc, cu unele concesii făcute când de-o parte, când de cealaltă. Uneori, însă, partea adversă era de neclintit.
Țin minte două situații care ne-au dat cele mai mari bătăi de cap. Două situații în care aveam probe mai mult decât suficiente pentru ca faptele să fie prezentate ca atare, dar care, până la urmă, şi prin arbitrajul domnului Sfetcu, au rămas în afara cărții, din motive, să le zic aşa, patriotice.
Prima dintre ele se referea la mărturiile scrise în legătură cu practicile din închisoare ale celui ce se visase, încă din adolescență, un „Stalin al României”. Profesorul Silvăneanu ni le pusese pe tavă, dar tot el se raliase apoi punctului de vedere al academicianului Strâmbei, care nu fusese de acord cu dezvăluirea lor. Era vorba de declarația olografă a unui anume Marcovici, care mărturisea negru pe alb că-l inițiase pe Ceauşescu în acele practici marinăreşti, oferindu-i-l apoi, ca fetiță, lui Dej, în timpul stagiului de la Doftana. Asta ar fi explicat în mare parte şi slăbiciunea de mai târziu a lui Dej pentru învățăcelul cam rudimentar şi cam bâlbâit. Impresie întărită, de altfel, şi de altă declarație dată sub semnătură, de data asta de către unul din corifeii de mai târziu ai partidului, aflat la un moment dat în luptă directă pentru şefia țării, care, poate că şi pentru că nu-şi ținuse gura, fusese nevoit apoi să-şi tragă sau poate că i se trăsese un glonț în gură. Degeaba i-am reamintit academicianului Strâmbei zicala aceea a lui Aristotel, despre amicul Platon şi Adevăr, şi zadarnic am încercat să-l conving că, deşi toată Roma şi tot Imperiul Roman ştiau că Cezar era „cel mai bărbat printre femei, şi cea mai femeie printre bărbați”, faptul acesta nu umbrise vreodată faima şi personalitatea marelui om al Antichității. „Erau alte vremuri, mi-a replicat academicianul Strâmbei. Ca să nu spun că e vorba şi despre alt tip de personalitate. Şi-apoi, un imperiu ca acela roman îşi putea permite orice. Când eşti stăpânul lumii, poți să-ți fii singurul judecător. Ceea ce, în cazul nostru, nu se aplică. Suntem destul de bătuți de Dumnezeu. Nu-i de-ajuns că am avut un analfabet în fruntea țării? Să mai recunoaştem acum că analfabetul era şi pidosnic?” – „Dar n-o facem numai pentru anecdoticul faptei, i-am spus. El nu se născuse aşa, ci fusese convertit de împrejurări la aceste practici. Asta explică alcătuirea sufletească a individului, ura sa împotriva antecesorului, ostilitatea față de lumea întreagă, setea turbată de sânge, manifestată nu numai la partidele de vânătoare, dependența de femeia care-l readusese, cât de cât, la condiția de bărbat şi, în cele din urmă, toată paranoia aceea a puterii, care-a întunecat, timp de un sfert de secol, viața a milioane şi milioane de oameni”. Dar toate argumentele mele n-au folosit la nimic.
A doua situație fusese şi mai tensionată. Pentru că aici era vorba despre un asasinat, pe care tânărul Ceauşescu îl săvârşise cu mâna sa. O crimă despre care aflasem încă din copilărie, pentru că victima, Nicolae Boroda, director al filialei din Slatina a Băncii Naționale, fusese un văr de-al mamei mele. Dar misterul acestei crime îl dezlegasem mult mai târziu, şi absolut întâmplător.
Filmasem prin anii ’70 la Slatina, fieful Ceauşeştilor, unde prim-secretar fusese până de curând unul Ciacâru, despre care se spunea că era naşul de cununie al Tovarăşului. Nimerisem acolo în toiul unor evenimente care scoseseră din amorțeală întreaga comunitate locală, care urmărise în ajun, cu sufletul la gură, o bătălie crâncenă pentru putere, în urma căreia bătrânul şi ramolitul satrap fusese aruncat din şa şi înlocuit cu un lup din tânăra generație, trimis de la centru. Scăpați, în sfârşit, de cel care le făcuse viața insuportabilă, colegii noştri de la ziarul local erau mai mult decât fericiți de schimbarea asta şi, de două zile şi două nopți, o țineau tot într-o petrecere. Seara pe care şi-o petrecuseră cu noi avea să încununeze de altfel fiesta asta zgomotoasă. Era la modă pe-atunci un dans care se numea Nienka. Partricipanții la petrecere se țineau unul de altul, cu amândouă mâinile, de talia celui din față şi înaintau aşa, ca o râmă imensă – trei paşi înainte şi unul înapoi – prin toată redacția. La regulile stricte ale dansului, adaptaseră strigătul de bucurie al momentului – „Talanga-balanga,/ Ni se rupe ranga!” – un distih poate cam vulgar şi cam neinspirat, dar cu siguranță profund eliberator. A doua zi de dimineață, însă, ziariştii fuseseră convocați urgent la şedința organizată în grabă, pentru reînscăunarea turbatului Ciacâru care, între timp, dăduse o fugă la Bucureşti, pe la finul cel mare, şi-şi reconfirmase, el ştia cum, firmanul.
– Am auzit că petreceți de câteva zile... s-a rățoit el, de pe scena casei de cultură, la ziariştii mofluzi, cu ochii scoşi de nesomn, cu stomacurile arse de băutură şi cu capetele plecate. Acum să văd ce puteți, puişorilor! Vă anunț că am picioarele tari şi puterile încă mă mai țin, ca să-ncing cu voi o horă, ce n-ați pomenit de când mama v-a făcut! Mai sunteți aici?! s-a mai răstit el o dată, şi ziariştii s-au răspândit care-ncotro, ca potârnichile.
Dar, pentru că era şi el om şi, în această calitate, trebuia să împărtăşească şi el cu cineva bucuria acestei reîntoarceri, pe care o socotea, pe drept cuvânt, o mare izbândă, m-a invitat în seara aceea să luăm masa împreună undeva, în împrejurimi, în salonul de protocol al unei vestite crame, unde ştia că nu va fi ascultat de urechi indiscrete, pentru că avea acolo un om al lui, probabil unul dintre puținii rămaşi credincioşi. Îl mai întâlnisem de câteva ori pe tovarăşul Ciacâru, în drumurile mele prin țară, schimbasem şi câteva cuvinte cu el, dar nu eram nici pe departe unul dintre apropiații săi. Totuşi, în momentele acelea de singurătate, mă alesese pe mine, aproape un necunoscut, ca să-şi descarce sufletul. De aceea, îmi ceruse să vin singur, fără echipa de filmare, şi-mi trimisese şoferul la hotel, ca să mă ia şi să mă depună la masa lui din salonul împodobit voievodal, cu jilțuri sculptate, brocarturi cu fir de aur şi panoplii de arme străvechi, unde mă aştepta cu un pahar de vin roşu în față.
– Poate te-ntrebi ce cauți dumneata aici... m-a luat el direct, umplându-mi şi mie, cu mâna lui tremurătoare, un pahar.
– Nu-mi pun niciodată întrebări la care nu ştiu să răspund... am încercat să bravez, preluând de aici înainte eu însumi funcția de paharnic.
– Dumneata eşti mulțumit de viață? s-a interesat apoi, şi nu ştiam dacă acesta era modul său de a continua conversația sau avea cumva de gând să intervină în vreun fel în biografia mea.
– Cine-ar putea să spună vreodată că este? Deşi, în linii mari, aş putea crede că sunt... mi-am luat eu, din mers, această măsură de prevedere.
– Futu-i mama ei de viață! îşi vărsă el dintr-o dată focul, stingându-l îndată cu un nou pahar de vin. Nu face nici două parale, tinere... ți-o spun eu...
– Tocmai acum? m-am mirat atunci, atât cât să-i țin isonul. Când i-ați călcat în picioare pe toți? Când nu vă mai suflă nimeni în ciorbă?
– Poate crezi că asta e-o mare bucurie! oftă el.
– Măcar o revanşă... i-am spus. Există şi consolarea revanşei, care face uneori cât o mare bucurie...
– S-o crezi dumneata!... oftă el din nou. Bucuria trebuie să fie bucurie, şi-atât. Nu doar să-ți închipui că este, când ştii bine cu ce preț ai dobândit-o.
Nu bănuiam unde voia să ajungă şi nici nu încercam să-i grăbesc o mărturisire. Dacă avea să vină în mod firesc, bine, dacă nu, tot atât de bine. Aveam destulă experiență cu oamenii de felul lui, de la care nu ştiai niciodată la ce să te aştepți. De aceea, îi ascultam pe toți cu atenție, dar nu-mi descărcam niciodată sufletul în fața lor. De obicei, în astfel de întâlniri, toți încercau să-ți arate că sunt şi ei nişte oameni ca toți ceilalți. Dar ei nu puteau fi aşa cum voiau să pară, de lucrul acesta eram foarte sigur. Ca să ajungă acolo, în vârf, dăduseră zdravăn din coate şi nu de puține ori călcaseră peste cadavre. Iar la o adică, pentru a-şi salva pielea, ce-ar mai fi contat pentru ei să calce peste încă unul? Eventual, chiar peste cadavrul tău.
Acolo, în încăperea răcoroasă, primitoare şi izolată de lume, cu aer de „odaia din față, pentru musafiri”, tovarăşul Ciacâru mi se părea un bunicuț cumsecade. Păr alb, frunte netedă, ochi obosiți şi blajini. Parcă abia ar fi aşteptat să-i ceri ceva, să-ți poată împlini o dorință. Dar imaginea aceea aproape idilică nu se suprapunea cu cealaltă înfățişare a lui, pe care mi-o zugrăviseră mulți din cei care depindeau de el în viața de fiecare zi, şi în primul rând colegii mei, ziariştii cu care dansasem şi eu o noapte întreagă Nienka, bucuros pentru bucuria lor. Dărâmarea lui de pe soclu provocase un oftat de uşurare nu numai printre ei, dar şi în întregul oraş. Reîntoarcerea sa în forță trezise îngrijorarea tuturor. De unde jocul acesta dublu, această schizofrenie a celor mari şi puternici, care tindea să devină o marcă înregistrată, un semn sigur de recunoaştere? Prin cine ştie ce capriciu al sorții, stăteam cu omul acesta la aceeaşi masă. Iar mie îmi arăta fața lui blândă. Fața lui omenească. Despre care cei păstoriți de el nici nu ştiau că o are. Eu abia trecusem de treizeci de ani, el trecuse de şaptezeci. Între noi nu era numai o distanță de două generații, ci şi un timp plin de evenimente capitale în viața țării sau poate un bacovian gol istoric, pe care nu ştiam cine şi când îl va umple. Sau dacă va fi umplut vreodată. Venise oare vremea unui asemenea răspuns? mă-ntrebam, privindu-l în tăcere. Şi făceam tot ce-mi stătea în putință să nu-l opresc din drum, cu vreun gest sau cu vreo vorbă nechibzuită.
Gazda, directorul cramei, se transformase în chelnerul nostru de circumstanță. Nici nu-mi fusese prezentat. Spusese un „bună seara” abia şoptit, şi-apoi apăruse numai atunci când fusese chemat prin semnalul convenit – două bătăi din palme, iar atunci ştiuse singur ce avea de făcut: ori să ne mai aducă ceva de mâncare, de la hartanele de miel până la brânza de burduf încinsă în coajă de mesteacăn, ori să ne tenteze cu un nou soi de vin, din cele despre care ne spusese, îndemnat de tovarăşul Ciacâru, că nu se produc anual decât câteva damigene, pentru înaltele fețe din Bulevardul Primăverii.
– Culegem strugurii bob cu bob... explicase el, privind tot timpul în ochii stăpânului, deşi s-ar fi putut crede că vorbeşte pentru mine. Nicio boabă crudă, strivită, mucegăită. Niciun metal care să le atingă. Avem pentru ele un mic storcător de demult, încherbat doar din lemn. Damigenele sunt păstrate într-o pivniță specială. Numai eu şi tovarăşul Ciacâru avem cheile de la ea.
Existau deci toate motivele ca să mă socotesc un om norocos. Dar nu numai din această pricină.
Pe măsură ce vinul lucra în noi cu aromele sale discrete şi cu alcoolurile sale catifelate, tovarăşul Ciacâru devenea tot mai volubil, tot mai înclinat spre confesiune. La un moment dat, privindu-mă drept în ochi, îşi puse palma lui peste palma mea şi-mi spuse:
– Poate că unii ne invidiază, şi-i dreptul lor s-o facă, dar puțini sunt cei care ştiu cu adevărat cum am ajuns noi aici.
Nu ştiam deocamdată dacă, exprimându-se astfel, vorbea în numele mai multora sau folosea, pur şi simplu, pluralul majestății. Iar în cazul în care s-ar fi referit doar la el, nu ştiam ce etapă a vieții sale avea în vedere: momentul în care ajunsese pentru prima oară în cercul puterii sau salvarea de ultimă clipă, care-l readusese în scaunul aproape pierdut?
– Eu, unul, nu vă invidiez... i-am spus. Nici pe dumneavoastră şi nici pe ceilalți oameni care fac istorie în țara asta... am încercat să-l impresionez cu această formulă pompoasă. Ca să ajungi acolo, sus, trebuie să te fi născut cu căiță pe frunte, să fi fost ales de destin.
– Ce destin, ce căiță, tovarăşu’? Terminați cu prostiile astea mistice! mă mustră el nu numai cu vorba, dar şi cu ochii, care-i deveniseră dintr-o dată răi şi tăioşi. Ca să ajungem aici, noi am luptat, ne-am bătut, ne-am vărsat sângele nostru, dar şi pe-al altora, dacă a fost nevoie. Dumneata n-ai de unde să ştii, pentru că dumneata ne cunoşti trecutul numai din cărți. Iar în cărți n-ai să citeşti niciodată în ce fel am luptat noi, ca să luăm puterea. Răsfoiesc şi eu uneori prin cărțile astea şi-mi vine să urlu în gura mare: „Minciuni, minciuni, minciuni!”. Cum îi spuneam şi lui Nicolae, chiar ieri, când am putut, după multă vreme, să stau din nou de vorbă cu el cinstit şi lăutăreşte, ca altădată: „De ce nu se scrie în cărțile astea, Nicule, cum ai băgat tu, ucenicul amărît şi urgisit, sula de cismărie în burta calfei, atunci când te-a luat de urechi pentru că te-ai dus să arunci cu pietre în geamurile prefecturii de poliție? De ce nu se scrie în cărțile astea cum am câştigat noi alegerile din toamna lui ’46, aici, în Slatina, când tu, cu mâna ta, l-ai pus jos pe nenorocitul acela de Boroda, şeful țărăniştilor, care se prinsese că noi am înlocuit urnele şi ieşise în stradă, să facă gât?”...
La început, mi se păruse că n-am auzit bine. De când nu-mi mai răsunase în urechi numele acela, Boroda? Probabil că de-atunci, din copilărie, de când aflasem nenorocirea. Nimeni din casa noastră nu-l mai pronunțase apoi. Era un nume ca un blestem. Un cuvânt care ne amintea tuturor în ce fel ne-am fi putut încheia socotelile cu viața, dacă l-am fi făcut să-şi mai ia vreodată zborul de pe buzele noastre. Un cuvânt pe care-l credeam şters pentru totdeauna din memorie. Dar care apărea dintr-o dată ca din neant şi se aşeza, şiroind de sânge, la masa noastră.
– Într-adevăr – am spus, încercând să-mi stăpânesc emoția – eroice vremuri!
Încurajat astfel, tovarăşul Ciacâru continuă:
– Şi cine era pe-atunci Nicolae? Un băiețaş pirpiriu, care-şi trăise tinerețea mai mult prin închisori. Dar fierbea sângele-n el, ca mustul, toamna, în poloboace, zău aşa! Eu şi cu frații lui, că erau vreo şapte-opt frați, îl prinsesem la mijloc pe nenorocitul acela de Boroda, o namilă de om, vânjos ca un taur, şi nu ştiam ce să facem cu el. Încercam să-l ducem pe sus undeva, în clădirea centrului de votare, şi să-l încuiem acolo, într-un subsol, pentru două-trei zile, până când ni se confirmau rezultatele. Dar banditul nu se lăsa urnit din loc şi urla cât îl țineau plămânii că i-am furat urnele, ca să măsluim alegerile. Lumea se strânsese în jur, ca la urs, şi începuse să huiduie, gata să-i sară în ajutor. Ei, şi-atunci, simțind momentul politic, Nicolae a venit pe la spate şi i-a înfipt un cuțit lung, de măcelărie, direct în inimă. Nu ştiu unde-l ținuse până atunci. Cum o fi făcut, cum o fi calculat el, că i l-a strecurat printre coaste, de jos în sus, şi-a nimerit la fix. Nu-ți mai spun că lovitura fusese atât de puternică, încât vârful cuțitului ieşise pe partea cealaltă. Nici n-am simțit când namila aceea de om ne-a lunecat din brațe şi s-a prăbuşit ca un bolovan la pământ. Iar borşul țâşnea din el pe toate părțile, ca dintr-un cimpoi găurit. L-am lăsat acolo, fără suflare, într-o baltă de sânge. Nu mai spun că şi noi ne umplusem pe mâini şi pe haine de sângele lui spurcat, negru ca vinul ăsta de Sâmbureşti. Dar n-aveam timp nici măcar să mergem să ne spălăm. Şi aşa, cu sângele uscându-se pe noi, am făcut ordine în jurul centrului de votare, şi nimeni n-a mai scos un cuvânt şi alegerile au decurs în cele mai bune condiții şi oamenii ne-au dat votul lor, pentru că ne-au văzut puternici şi hotărîți. Păi ce, era să stăm la voia bandiților? Aşa am luat noi puterea, tinere, nu ne-a pus-o nimeni pe tavă. De-aceea l-am şi-ntrebat, ieri, pe Nicolae: „De ce nu le spunem oamenilor adevărul, Nicule? De ce să nu afle ei de la noi, şi nu din cărțile mincinoase, cine-ai fost tu?”. Dar el a-nceput să tremure şi s-a făcut alb ca varul şi m-a trimis înapoi, la județ. Mă rog, el e acum cel mare, el ştie mai multe. Dar eu cred că a venit vremea ca toată lumea să afle cum am luptat noi pentru binele țării şi cum am ajuns la comenzile ei.
Ascultând toată această poveste, aveam uneori impresia că inima mi se opreşte în loc. Înainte de toate, pentru că aflam de la un martor ocular cum murise, ca un martir şi ca un erou, vărul acela al mamei mele, nefericitul Nicolae Boroda. Şi apoi, pentru întâmplarea în sine, de o cruzime aproape insuportabilă. De ce-mi fusese oare împărtăşită, la ora aceea de noapte, şi de ce tocmai mie? mă întrebam. Ca să mai existe un martor? Şi, prin mine, cine ştie câți? Şi, mai ales, de ce tovarăşul Ciacâru i-o reamintise, după atâția ani, finului său? Nu cumva ca să-l şantajeze, pentru a-şi recăpăta scaunul pierdut? Cu cât mă gândeam mai mult la această posibilitate, cu atât bănuiala mea devenea certitudine. Iar certitudinea asta îmi dădea fiori de groază. Nu deveneam, din acel moment, la fel de expus răzbunării prezidențiale ca şi tovarăşul Ceacâru, tocmai pentru că-l cunoşteam acum, ca şi el, pe autorul acelui asasinat odios?
Poate că norocul meu fusese dispariția rapidă şi neaşteptată, într-un accident de automobil, a tovarăşului Ciacâru. Dar cât de neaşteptată fusese oare această dispariție? În orice caz, multă vreme am fost convins că şi eu voi avea aceeaşi soartă, şi-mi făceam cruce ori de câte ori mă întorceam teafăr acasă. Dar n-am împărtăşit nimănui din familie şi nimănui altcuiva cumplita mea taină. Cu timpul, însă, am reuşit să-mi scot cu totul din minte povestea aceea, şi nu mi-am reamintit-o decât într-una din zilele de după revoluție când, în câteva numere consecutive dintr-un ziar central, ea fusese pentru prima oară adusă la cunoştința opiniei publice. Profesorul Silvăneanu avea şi el, de la generalul Drăghici, desfăşurătorul asasinatului de la Slatina. Ca şi relatări concrete despre crimele săvârşite de Tovarăşul în perioada colectivizării, cu propria mână, în care nu mai ținuse de astă dată un cuțit de măcelărie, ci un revolver. Dar opinia academicianului Strâmbei avusese şi de data aceasta câştig de cauză: „După ce c-am avut atâția ani în fruntea țării un troglodit, să mai spunem lumii că el a fost şi un asasin? Cu nimic deosebit de prietenul său, africanul Bokasa, care-şi ucidea rivalii politici şi-i depunea apoi într-un frigider, ca să-i poată mânca până la ultimul oscior. Dar unde-i mândria noastră de români?”
În sfârşit, în ziua când ne-am adunat cu toții în biroul patronului, ca să rezolvăm ultimele mici amănunte şi să trimitem cartea la tipar, mai rămăsese un singur lucru de stabilit: cum vom semna această carte! Pe de o parte, eram prea mulți pentru a ne înghesui numele pe coperta ei. Pe de altă parte, niciunul dintre noi nu tânjea cu adevărat după această onoare: unii – pentru că în cartea aceasta se spusese prea mult, alții – pentru că se spusese prea puțin. Ca să ieşim din această situație, am propus să găsim un pseudonim.
– Dar de ce un pseudonim? şi-a ridicat dintr-o dată glasul George Sfetcu. Eu am plătit-o, eu o semnez! a decretat el.
Şi biografia lui Ceauşescu apăruse sub semnătura sa.
(fragment din romanul Lasă zilei scârba ei)
ŞTEFAN DIMITRIU