"Demitizarea" lui Eminescu?

O fără doar ?i poate provocatoare carte este cea prin care Lucian Boia î?i propune a analiza „facerea ?i desfacerea” mitului de care are parte „românul absolut”, Eminescu. ?elul d-sale e formulat din capul locului: „În ce mă prive?te, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului, de la primele manifestări pînă la «destructurarea» care se petrece sub ochii no?tri. Nu am reținut tot ce s-a spus ?i s-a scris despre Eminescu, ci doar ceea ce am considerat că, într-un fel sau altul, a înrîurit demersul mitologic”. Ceea ce nu precizează însă reputatul istoric este accepția pe care o dă conceptului de mit. Indică acesta ceva jenant, indezirabil, compromițător? Acceptînd mitul unui mare creator ne aflăm oare în eroare? Se pare că Lucian Boia înclină spre un asemenea răspuns. Dar să vedem mai întîi în ce constă discursul d-sale „demitizant”, întemeiat, să admitem, pe o remarcabilă investigație a materiei ?i pe unele concluzii, în plan istoric, anevoie de refuzat. L-am putea aprecia sub unghiul celor trei aspecte de căpetenie care-l articulează. Cel dintîi are în vedere falsurile, nu puține, care s-au insinuat în bibliografia temei eminesciene. Bunăoară pretinsele texte ale poetului publicate de Octav Minar, într-adevăr înscrise „într-un registru de-a dreptul pervers”: „Necazul era că, nevăzîndu-le nimeni, nu se putea decide cu siguranță ce e adevărat ?i ce e fictiv”. Acest autor, cu un de altminteri mai vechi rău renume, a avut grijă a nu arăta nimănui manuscrisele pe care le-ar fi deținut, mistificînd astfel o seamă de împrejurări din biografia ?i din atitudinile poetului. Grav e faptul că în realitate avem a face cu un amestec de autografe inventate ?i autentice: „În asemenea situații, metoda ?tiințifică e clară: nu se acceptă nimic. Dar era greu de renunțat la partea prețioasă a informației; a?a că mulți au căzut în capcană (inclusiv, mai tîrziu, G. Călinescu!)”. Mai departe însă o serie de observații ale lui Lucian Boia sînt mai puțin constrictive: „I. L. Caragiale ?i Iacob Negruzzi relatează în termeni frapant de asemănători prima lor întîlnire cu Eminescu; din clipa în care l-au văzut, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă, ?i-au dat seama că se află în fața unei persoane ie?ite din comun. Chiar a?a să fi fost?”. ?i dacă a fost chiar a?a? Nu ne convinge nici reprobarea relatării făcute de Titu Maiorescu lui Ioan Alexandru Brătescu-Voine?ti asupra genezei Luceafărului, întrucît, dincolo de inadvertența cîtorva detalii privitoare la prezența lui Eminescu la ?edințele Junimii ?i de rîndurile epistolare ale acestuia către Veronica Micle, fondul „pove?tii” e prea posibil să fi fost real. Anume explicabile lacune ale memoriei celor doi n-avem impresia că ar putea anula mărturia lor. Să ne îngăduim a acuza de rea credință fie pe Maiorescu, fie pe Brătescu-Voine?ti, fie pe amîndoi? La fel, Amintirile de la „Junimea” ale lui George Panu, chiar dacă pe ici pe colo dereglate faptic, nu par defel inautentice în spiritul lor. Iar relația dintre Ioan Russu-?irianu ?i autorul Luceafărului, respinsă categoric de Lucian Boia, ar putea fi ?i ea repusă în discuție, grație unei „scurte însemnări” a poetului, menționate chiar de către istoric. Gesticulația respingerilor fără drept de apel nu pare, în situația dată, cea mai avantajoasă tactică...
Al doilea capitol al „demitizării” în cauză vizează (supra)evaluarea personalității lui Eminescu, înălțarea sa la un zenit al judecății valorice. Incontestabil, e dreptul moral al unui exeget a se confrunta persiflator inclusiv cu N. Iorga, G. Călinescu, M. Eliade, C. Noica, dar, repetăm, latura vulnerabilă a unei atari posturi o constituie absența unei precizări asupra noțiunii de mit la care aderă Lucian Boia. Ne îngăduim a semnala ceea ce ni se pare oricum drept o anume nemăsură în vorbele închinate de d-sa contribuției călinesciene: „Călinescu însă nu are scrupule de nici un fel. Odată cu el, ve?nicia lui Eminescu nu mai pretinde demonstrație, se înțelege de la sine. Primirea făcută cărții a fost pe măsura forței ?i originalității ei. Nici un comentariu echilibrat. Pe de o parte, entuziasm deplin, neumbrit nici de cea mai mică rezervă, pe de altă parte, respingere totală, fără drept de apel. A?a se întîmplă, de regulă, cînd intrăm în mitologie”. La urma urmei, de ce nu ?i „entuziasm”, cînd avem a face cu, după G. Ibrăileanu, „monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat pînă astăzi lui Eminescu” sau, după Pompiliu Constantinescu, cu ”Marele merit al d-lui Călinescu”, care „a construit un Eminescu viu ?i mai ales umanizat”? ?i nu corespunde oare „comentariului echilibrat” reacția rezervată a lui E. Lovinescu, impregnată de o dispoziție maioresciană? „Omul s-a născut uria? ?i incomplet; intemporal, fără priză în realitate, în actualitate, cu un dezechilibru între materie ?i spirit, indiferent ?i absent, abstract, imens abstract, ars de pasiuni substanțiale, pendulînd între extreme (…) de o sexualitate nelini?titoare, caracteristică, de o inhibiție evidentă, de o refulare freudiană”. Reținerea față de Noica nu e nici ea satisfăcător susținută. Cum e să respingi de plano caracterizarea făcută lui Eminescu drept „om deplin al culturii române?ti”, dacă filosoful î?i relaxează, î?i subtilizează el însu?i aserțiunea, a?a cum admite Lucian Boia, citîndu-l: „Eminescu e exemplar nu fiindcă ar fi ?tiut tot, ci fiindcă «a trăit cu suferința de a nu fi ?tiut tot». În fața lui ne cuprinde ru?inea. «E ru?inea față de omul acesta ?i de rîvna lui; ?i e ru?inea de a nu ?ti tot»”. Opinia, ce e drept entuziastă, a lui Mircea Eliade, emisă într-un context dureros, se vede amendată printr-o grimasă interogativă: „«Un singur lucru nu se mai poate întîmpla. Dispariția poemelor lui Eminescu. ?i, cît timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată». Nu e totu?i prea mult? Eliade se agață de Eminescu, cu disperarea celui care ?i-a pierdut țara”. Megalomania începe cu adevărat de la Edgar Papu, inițiatorul întristătorului protocronism. Dacă Eliade recurgea la o apoteoză a Luceafărului în spațiul său național, Papu o proiectează, riscant la culme, într-o perspectivă universală. Sub condeiul acestui cărturar contaminat, se pare, de o analogie propagandistică u?or de sesizat, Eminescu „îi lasă în urmă pe toți poeții romantici prin titanismul său”, de asemenea „Eminescu nu este numai un romantic, ci se mai afirmă ?i ca unul din marii precursori ai «poeziei moderne»”. Mai susține Papu că „Oda (în metru antic) rămîne pe plan mondial poate prima piesă valoroasă a existențialismului”. Dispărînd la o vîrstă la care Dante, Shakespeare, Goethe se aflau abia la începuturile lor creatoare, superioritatea românului ar căpăta astfel un grad absolut. De data aceasta comentariul sarcastic al lui Lucian Boia e adecvat: „De aici, trecem u?or la superioritatea generală a României. România «dă exemplul unei țări mici, dar al unui spirit mare care a învins imposibilul. Este încununarea unei calități de totdeauna a poporului român». Să o numim «geniul Carapaților»?”. Identic se arată bine țintite enormitățile acelui faimos gafeur care a fost George Munteanu, cel ce susținea transportat: „Sîntem o națiune eminamente sintetizatoare ?i – printre națiunile de aceea?i structură – oferim lumii o ecuație inedită: sinteza aceasta e una a ființei întregi situată sub semnul unui «dor nemărginit»”. Adnotarea lui Lucian Boia: „«Beție de cuvinte», ar fi zis Maiorescu. E chiar mai rău: «beție de idei», genul de discurs care arată cît de tare a pervertit comunismul judecata românilor”.
A treia față a cercetării lui Lucian Boia o reprezintă înregistrarea suitei de comentarii asupra situării în context de care a avut parte Eminescu de-a lungul timpului, socotite drept „versiuni ale mitului”. Fenomen firesc în cazul oricărui mare creator, asimilat printr-o varietate de perspective, printr-o diacronie a înțelegerii sale oferite de diversitatea subiectelor critice ?i a ambianțelor culturale. Se percepe însă în subtext o, fie ?i vagă însă permanentă, contrarietate a istoricului care ar fi fost se pare mai satisfăcut de o imagine unică, ne varietur. O nostalgie a unei figuri bătute-n cuie, a unui Eminescu „adevărat”: „?i totu?i Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă ?i un Eminescu adevărat care abia se întrevede acoperit de imensa construcție mitologică al cărei prizonier a devenit”. Dar nu s-ar putea avea în vedere un lucru contrar, o „eliberare” a numeroaselor filoane, o actualizare a latențelor operei? „În cîțiva ani de zile, Eminescu devine însă, din deficitar la capitolul naționalism, marele profet al naționalismului românesc. Secretul acestei «schimbări la față» se află, pe de o parte, în manuscrisele ie?ite la lumină, iar pe de altă parte, în noul context ideologic”. ?i nu era normal? Naționalismul lui Eminescu, vădit cu prisosință nu doar în Scrisoarea a treia ?i în Doina, ci ?i în opera sa publicistică pe care Lucian Boia o ocole?te (de ce oare?), a găsit consonanțe cu o seamă de orientări literare ?i nu numai care s-au succedat în primul secol de postumitate a „poetului național”. Nu e nimic surprinzător. Nu e o anomalie, ci o desfă?urare explicabilă a lucrurilor. A fost Eminescu „instrumentalizat” de sămănătorism? Însu?i Lucian Boia recunoa?te: „Eminescu se potrivea cu sămănătorismul atît prin puternica sa credință românească, cît ?i prin considerarea țărănimii drept singura clasă pozitivă a țării, lăsată în voia sorții de o clasă conducătoare «superpusă», înstrăinată, sau chiar de-a dreptul străină”. A dat dovadă Eminescu de o intensă nostalgie a trecutului, recte de un „reacționarism”? Este explicabil faptul că Aurel C. Popovici ?i l-a ales drept paradigmă? Lucian Boia aprobă: „Ca ?i Eminescu, (acesta) constată o nepotrivire între naționalism ?i democrație, ?i, ca ?i el, optează categoric în favoarea naționalismului ?i, inevitabil, în defavoarea democrației”. I-a detestat Eminescu pe „străini” în circumstanțele unei Românii ce-?i căuta cu înfrigurare drumul, de unde atracția pe care a înfăți?at-o pentru un A. C. Cuza? Lucian Boia doar nuanțează: „Că Eminescu a fost antisemit, e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur de ordin economic ?i politic”. L-au îndrăgit pe Luceafăr ?i legionarii? Era de a?teptat. O carte, Naționalismul lui Eminescu, de un Paul Georgescu, apărută în 1940, cu o prefață a lui P. P. Panaitescu, pe atunci rector al Universității din Bucure?ti, arată, în duhul momentului, că „Eminescu îndeamnă la muncă ?i seriozitate, la mîndrie ?i îndîrjire, la credință ?i vitejie, cu un cuvînt la reînvierea fondului dacic, la trăirea simbolului dacic”. Însu?i Mircea Eliade îl socote?te, e chiar titlul unui articol al său din 1942, publicat într-o revistă din Lisabona, Eminescu – poetul rasei române?ti. Chiar ?i I. Negoițescu nu se dă în lături a-l caracteriza drept „proto-legionar”… Pe de altă parte, propagandi?tii comuni?ti s-au străduit din răsputeri a inversa imaginea naționalistă ?i paseistă a lui Eminescu, exploatînd doar extrem de puține texte din opera sa, în frunte cu un fragment din Împărat ?i proletar. Acea perorație a celui din urmă, care aparent rima cu marxismul, de?i concluzia din finalul poemului o contrazice flagrant. Ion Vitner inaugura perspectiva realist-socialistă asupra poetului: „În comparație cu restul operei lui, acest poem ne dă posibilitatea să măsurăm cît de puternic a viciat conservatorismul Junimii o con?tiință care, la un moment dat, înclina să aparțină ?i să se dăruiască lumii exploataților, din care făcea parte în mod firesc prin condiția lui umană”. Activistul de partid N. Moraru, erijat în postura de critic, se rostea într-un limbaj ?i mai frust: „Burghezia ?i mo?ierimea au fost izgonite de la putere. Dar rămîne actuală chemarea lui Eminescu la lupta împotriva asupritorilor, atît cît ei au mai rămas”. Întrucît dreptul la replică nu exista, „dictatura proletariatului” voia astfel să-l asocieze cu de-a sila ?i pe „poetul național” cortegiului pretin?ilor înainta?i ai regimului abuziv. Vorba lui Lucian Boia: „Mai rău de atît nu putea fi”… Ce s-ar mai putea adăuga? Neapărat momentul contestatar al celebrului de-acum nr. 265 din 27 februarie 1998 al revistei Dilema, conceput la inițiativa lui Cezar Paul-Bădescu, care a retipărit „dosarul” cu pricina într-un volum, în anul următor. Repetăm ceea ce am scris mai demult. Dincolo de cîteva note de ireverență excesivă, de frondă juvenilă de prost gust, avem a face cu o probă de testare a valorii prin care au trecut mai toți marii scriitori. Un act extrem al opiniei în climat democratic ?i, foarte probabil, o erupție a con?tiinței ie?ite de puțină vreme dintr-o îndelungată epocă de cenzură ?i dirijism. De remarcat că e vorba de reacții cu caracter subliniat personal, fără efectul generalizator care ar putea reprezenta o radicală „revizuire”. O ni?ă a unor indispoziții subiective asumate. Lucian Boia îi acceptă pe „ferocii demolatori”, cum li s-a spus tinerilor respectivi, cu un tolerant surîs: „elevii fug cînd aud de Eminescu; este nu ignorat, ci urît de elevi. Acum, ce să zicem: cam exagerează ?i elevii!”. Gioconda a rămas ea însă?i ?i după ce Marcel Duchamp i-a pus mustăți, nu-i a?a?
Revenim la chestiunea menționată la începutul prezentului comentariu. Lucian Boia se arată drept un adversar hotărît al noțiunii de mit, de vreme ce deploră, în astfel de termeni surprinzători, pînă ?i deceniul „călinescian” al anilor ‘30 în care, „principalul beneficiar” al „efervescenței critice”, Eminescu, ajunsese la o imagine substanțială: „Cu atît mai mult cu cît, în ce-l prive?te, totul era de făcut; acoperite de mitologie, viața ?i opera îi fuseseră tratate parțial ?i superficial. Marele ?antier Eminescu abia acum avea să se deschidă. Acum se conturează «eminescologia» ca un cîmp de cercetare specific, s-ar putea spune aproape o «?tiință» de sine stătătoare”. Dar iată ?i o propoziție, să zicem, deviantă: „Mitul Eminescu este ?i o construcție, într-un fel necesară, izvorîtă din complexele culturii române?ti”. ?i atunci? Am constatat că, în linie generală, exegetul socote?te mitul un soi de artificiu inoportun, un balast istoric ce se cuvine dat la o parte. Un conglomerat al falsului, al judecăților hiperbolice, al diversității de opinii cu o frecventă reverberație socio-politică. Aceasta e concepția pe care ?i-a clădit cercetarea cu temă eminesciană. Dar se cuvine o clarificare. Mai întîi de toate, mitul e altceva. E o viziune fabuloasă asupra originilor umanității în componentele sale majore, o expresie a spiritului creator, care, a?a cum au precizat o sumă de prestigio?i gînditori contemporani, între care ai no?tri Lucian Blaga ?i Mircea Eliade, nu ține, după cum s-a crezut la un moment dat, de o „raționalitate” vetustă, de un vizionarism fosilizat. Unul dintre cercetătorii cei mai avizați ai subiectului, istoricul german al religiilor Walter Friedrich Otto, afirmă peremptoriu: „Dar e demn de reținut că epoca noastră, condamnată pe de o parte la o tehnicizare fără scăpare, demonstrează pe de altă parte un respect enorm pentru mit, un respect complet inexistent la generațiile anterioare. Dacă pînă acum mitul era abordat doar critic ?i pentru a fi respins, astăzi el este ascultat. Sporesc tot mai mult acele voci care vor să recunoască, urmîndu-l pe Hölderlin, chiar ?i el descoperit de puțină vreme, un adevăr ve?nic, care va implica cu necesitate orice proces ?tiințific”. Receptarea poeziei nu s-ar putea disocia de mit a?a cum susține acela?i: „Poezia se exprimă încă ?i astăzi mitic ?i va continua să o facă atîta timp cît va exista”. Iar Blaga, la rîndul său, scrie răspicat: „Născocesc motive mitice la fiecare pas, fiindcă fără de o gîndire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nici o poezie”. A?adar cum l-am putea socoti pe Eminescu în identitatea sa esențială, altceva decît un mit? Cum l-am putea „demitiza”? Dincolo de înfăți?ările recepției operei în cauză asupra cărora se opre?te Lucian Boia, avem a face ?i aici, precum în cazul oricărui mare poet, cu un mit ireductibil al insului creator însu?i. Întrupare a ficțiunii lirice, „om de hîrtie” desprins din contingențele biografice ?i epocale. Acest mit posedă o naturală putere de radiație, exercitîndu-se asupra mediului istoric, dezvăluindu-?i o stratificare, o complexitate exploatate felurit în felurite circumstanțe. Virtualitățile unui mit fiind practic nelimitate, abordarea critică sau ideologică sau de altă natură a unei creații nu poate fi nici ea limitată, redusă la o singularitate factice. E mai mult decît firesc ca în jurul oricărui mit să funcționeze un cult, ?i el cu etape diverse. De fapt Lucian Boia s-a străduit a demonta aspectele, de ordin istoric, ale cultului eminescian ?i nu ale mitului care l-a generat, cel de-al doilea aparținînd sferei valorilor estetice. D-sa săvîr?e?te o confuzie între mit ?i procesarea sa în episoadele cultului ce se desfă?oară în jurul acestuia, nu o dată disparate, chiar divergente, impredictibile. Dar dacă nu putem suprima mitul unui mare creator, înscris în natura sa, nu putem nici excomunica, sub toate fețele sale, cultul ce-l însoțe?te în chipul unei normalități. Elocvent, literaturile au cîte o figură tutelară, de sorginte mitică, precum Dante, Shakespeare, Goethe, Pu?kin, repere nu ale unei imagini imuabile, ci ale misterioasei vitalități mitice, de factură pluriformă. Ce-ar putea însemna, prin urmare, „demitizarea” în cazul lor decît o operație conjuncturală, extrem de relativă în consecințele sale? Al nostru Eminescu ilustrează, pe tărîm autohton, o atare generoasă condiție inalienabilă a mitului celui egal cu însă?i ființa creației sale.