Administratori de vedenii

Închipuiți-vă că suntem în existența nepotrivită. Adică, nu noi suntem cei cărora li se cuvine privilegiul de a fi în lumină. Sau, altfel spus, nu ne aflăm în viața chiar cea care ne trebuie. Drept care, avem nevoie de o călăuză. De un povățuitor şi, totodată, îndrumător, adică un vizionar care să ne arate drumul. Adevărat. Pentru că adevăratul drum pe care merg oamenii – în fapt, la origine, nişte îngeri cu aripi jumulite – este zborul. Avântul în plutire. Apare însă un impediment: aripile noastre n-au mai fost folosite de multă vreme şi sunt fie în ruină, fie deteriorate. Prin urmare, cineva, acelaşi, adică acel călăuzitor e obligat ori să ne făurească altele, ori să ni le îndrepte, să ni le corijeze. După care, să ni le depoziteze în grădină. În Marea Grădină înaripată…

Depanatorul de aripi

Constantin Blendea este un iscusit reparator al zborului. În grad de maestru. Un meseriaş de geniu, care a deprins de undeva, de sus, din tăriile Cerului, meşteşugul de a construi aripi şi de a le pune la orice. Chiar şi lumii. Sau oricui. Adică exact ceea ce remarca, odată, Dan Hăulică: magica suprapunere unei fotograme unice, dezghiocate cândva de Paul Eluard din căuşul imageriei lumii sale personale – „les oiseaux qui maintenant volent de leurs propres ombres”, păsările care zboară acum cu propriile lor umbre – devine, de fapt, preocuparea de căpătâi a pictorului nostru. Înghesuirea lumii, prin eforturi demiurgice, în dimensiunile unei aripi. În potențialitatea zborului fără umbră. Fiindcă ea, umbra, nu mai este pandantul fizic şi optic al luminii. Complementaritatea ei este anulată, deoarece e preschimbată în supliment de lumină. Aflat tot timpul în vedere. La fel ca în faimosul eseu al lui Daniel Arasse – în care ni se demonstrează şi suntem umiliți pentru că, deşi avem ochii deschişi, noi nu vedem cum trebuie un tablou şi ne scapă o sumedenie de detalii ce pot schimba nu doar o viziune sau o mentalitate, ci şi o taxonomie sau, mai grav, o istorie – tot astfel, ține să ne atragă atenția Blendea, lumina şi umbra nu se află în raport de adversitate, ci de continuitate. Derivă una din alta. Premonitoriu, fiindcă anticipează zborul, elanul. Aici, poate că filiația sa paternală, pe itinerariul căreia întâlnim repere ale artei plutirii în imponderabil, dacă ar fi să ne gândim doar la Vasile Blendea sau Constantin Brâncuşi, i-a impus, în mod sigur cu severitate, gena precumpănitoare a zborului. Un zbor însă nu întotdeauna reuşit (o sugestie la fel de tânguioasă, de tristă ca şi „Pietà”, de pildă, o evocă tabloul „Zbor întrerupt”, datat 1982... dar pe această direcție se poate glosa ad infinitum!).
Apoi, se mai face un pas şi se ajunge, invariabil, la culoare. Care are aceleaşi efecte expresive ca şi plastica formelor. Cu rezonanțe consistente în conştiința critică. Vasile Drăguț remarcă, în monografia din 1987, dedicată pictorului, o indiscutabilă „vibrație coloristică”, dar care, deşi uneori este intensă, rămâne subordonată stării de echilibru al compozițiilor. Cum ar veni, aripa lui Blendea nu numai că sugerează, dar şi vibrează în policromie. Observația lui Vasile Drăguț este prefațată însă de expertiza magistrului Petru Comarnescu, care, cu două decenii înainte, descoperă la expoziția de debut de la Galeria Oneşti (azi, Orizont) a „tânărului Blendea”, „o mare finețe coloristică şi o gingăşie de nuanțe, însoțite de ştiința de a folosi tonalități predominante, cu variațiuni adiacente”. Ceea ce îl determină pe exigentul clasic al criticii de artă româneşti să conchidă că „vom avea un mare pictor”.
Pentru ca acum, în zilele noastre, când are de partea sa avantajul că opera lui Constantin Blendea s-a rotunjit, s-a împlinit, admiratorul să se lase vrăjit, printre atâtea altele, de albastrul magic – sau, cum spunea cineva: „albastrul, pentru care poți să tânjeşti şi să mori, precum romanticii”. Iar alăturarea acestuia cu oranjul dezlănțuit ne aduce aminte de acelaşi Paul Eluard, cu a sa faimoasă formulă oximoronică: „La Terre est bleue comme une orange”. Şi chiar aşa s-ar putea spune, fiindcă pentru Blendea, ca şi pentru faimosul poetul suprarealist (pe numele său adevărat, Eugène Emile Paul Grindel!), Pământul este albastru ca o naramză. Ori, să vorbim despre albul eclatant. Câte oare nu s-ar putea spune despre albul borțos al lui Blendea?! Că ordonează spațiul în fiecare secundă a privirii, că fagurizează devălmăşia, astfel încât aripa înghite toată lumina, ținând loc chiar şi umbrei sau că acest alb sintactic limpezeşte volumetric perspectiva, fără ca autorul să recurgă la vreun subterfugiu de „trompeur”.
Tuturor acestor referințe – sigur, absolut necesare – li se adaugă, într-o succesiune cât se poate de firească, alte şi alte energii ce-i dinamizează artistului puterea creatoare. De la pulsațiile simbolice patrimoniale şi exasperările htonice, la intimismul să-i spunem recreativ, ori vitalismul indus, mai demult, de experiența contactului cu imensitatea spirituală a Italiei; după aceea, „Obiectele în dialog” sau nesfârşitul şir de naturi statice în care se odihnesc cele mai banale, dar prețioase, detalii de viață, o cană, o sticlă, o ulcică, o rază de lumină, câteva mere, un buchet de imortele ori, să nu uităm portretele de țărani, în compoziția structurală a cărora ghicim radiații htonice deloc surprinzătoare – sunt, de fapt, metaforice învăluiri ce construiesc universul intim, propriu, la care a visat dintotdeauna copilul plecat de lângă părinți şi adoptat din fragedă pruncie.
Colecția de instrumente înaripate a lui Constantin Blendea – aşezată în ordine, parcă pe invizibile rasteluri colorate – ne alină, fără îndoială, o parte din suferința provocată de netrebnicia de a nu ne mai putea desprinde de țărână, aşa cum va fi fost înaintea imemorialei odinioare de altădată, în ante-illo tempore. Important e să ne ştim protejați: că avem alături de noi un agitator al zborului. Un nemuritor meşter de vise şi, la un caz de ceva, reparator de aripi.

Grădinăreasa

Nu au o istorie de care să le atârni. Nu există precedent de gâtul căruia să le spânzuri. Nu au viitor, nu au trecut, nu au timp. În plus (sau în minus, mai exact!), nu au consistență terestră. Poți să stai o mie de ani în fața lor şi n-ai cum să le simți în dreptul picioarelor. Sunt incălcabile(!). De fapt, grădini zburătoare. Plutesc în aer la fel ca parfumurile lor (pe care însă doar le ghiceşti!). Şi se rotesc în jurul privitorului, precum un „merry-go-round” multicolor. Care nu ne amețeşte defel, ci ni se topeşte, printr-un vârtej nebun, printr-un fantastic vortex poesc, în străfunzimile ochiului central. Singurul nostru organ de culoare osmică(!).
Da, există la Mirela Trăistaru un fel de vitalism al eresului, o vânjoşenie dolofană a străveziului. Suveranitate poncificală a iluzoriului. Un capital de privire sinestezitantă, cu o distribuție variabilă în concept. Ea este când rece, euclidiană (geometrie în spațiu a visului!), arhitectural-contractuală, neprihănită cu zapis, când incendiară, paranoid-scrutătoare, metaforizantă, ba chiar luxurioasă (armonia detaliilor vegetale emană uneori o concupiscență serenă!). Şi cu ea, cu privirea, aşa oscilantă cum e, artista îşi face treaba în linişte şi siguranță.
Ştiți însă când se sparg şi îşi pierd consistența eterică grădinile grădinăresei Mirela Trăistaru? În ce moment ele se dezumflă dramatic, cad ca proastele în țărână şi, prin urmare, devin inabil de terestre? Într-un singur caz: atunci când artista introduce discret un bilețel epic, necesarmente roz (c-aşa sunt damele, mai sensibile prin naturelul lor simțitor!), în cutia poştală a văzduhului. Ca de pildă, când o pânză de mari dimensiuni înfățişează un înger blond, în rochie roşie şi cu aripi de aceeaşi culoare, ce trece trist prin fața unui tablou uriaş cu o grădină. De pe marginile căruia se scurg firişoare, normal, de sânge. Din nefericire (aceeaşi ca şi a duducii înaripate!), compoziția pare o izbutit de artificială dramă cu camelii. Ori, mai tragic, portretul Clavdiei Chauchat scoasă din planul forestier (cu „Zauberberg” pe fundal!) şi internată într-un sanatoriu exotic de umori vegetale. Al cărui cel mai strălucit „Vameş” este nimeni altul decât Henri Rousseau. Numai că la acesta, acolo, în „Pădurea tropicală cu maimuțe” sau când „Jaguarul atacă un cal”, epicul nu este o simplă snoavă, ci o veritabilă epopee. Sapienti sat dictum est...
De aceea, Mirelei Trăistaru trebuie să se întoarcă la baştina ei artistică. Ei îi stă bine doar în zbor. Grădinile ei suspendate de nicăieri se dovedesc, acolo sus, mai reale decât viziunile rătăcite în junglă ale Vameşului. Sunt mai aproape de înălțimea noastră. Ele fac parte, poate, din tărâmul pe care-l visăm tot timpul.
În aceasta constă, de fapt, câştigul artistei în pariul ei cu verosimilul: a reuşit să inventeze fără să facă scenografie. A gândit „pe lângă”, cum spunea Einstein. A readus Paradisul la etajul inițial, adică intangibil şi l-a repus în drepturile sale. Primul dintre acestea fiind, fireşte, că el nu poate fi călcat niciodată. Decât de către noi, visătorii cu ochii larg închişi, imaginându-ne grădinile în care am vrea să ne naştem.