Spectator
Nicolae Prelipceanu
Aprilie, dimineața
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
Mihai Ispirescu mărturise?te că n-ar fi crezut, în 1980, când scria piesa cu titlul de mai sus, că ea va fi vreodată jucată la Cotroceni, acolo unde a avut loc spectacolul din 23 martie a.c. Sigur, autorul sugerează motivele politice pentru care o asemenea piesă n-ar fi putut să fie jucată acolo, într-un fief comunist. Dacă m-ar întreba pe mine, i-a? spune că nici nu era de dorit să se joace acolo un asemenea spectacol, nu din alt motiv decât că scena este absolut nepotrivită, că lipsesc luminile, ?tăngile ?i multe altele, printre care, nu în ultimul rând, adevăratele culise.
Las la o parte că piesa era cam de nejucat pe orice scenă în vremea comisiilor ideologice care supervizau toate spectacolele de teatru, pandant al cenzurii poreclite direcția presei, care se ocupau cu ciuntirea textelor din ziare ?i reviste, proză, poezie, articole literare (de cele politice nu mai vorbim, multe erau semnate chiar de primul scriitor al țării, vezi magistralele cuvântări) sau pur ?i simplu culturale. ?i cu toate acestea a fost jucată, în urma unor mari operații de cenzură, opt ani după scrierea sa, în regia lui Dan Micu ?i avându-i ca protagoni?ti pe Horațiu Mălăele ?i Mircea Diaconu, tot la Teatrul Nottara ca ?i azi, numai că atunci acest teatru î?i mai putea folosi sala, ceea ce, acum, îi este interzis de o hotărâre apărută după catastrofa de la clubul Colectiv. De data asta, piesa nu a mai fost cenzurată, n-a mai vizionat nici un tovară?, nici o comisie ideologică spectacolul regizat de Diana Lupescu ?i jucat de Mihai Marinescu ?i Lucian Ghimi?i, în rolurile celor amintiți mai sus, plus Dan Clucinschi, Ada Navrot ?i Raluca Tița.
Drama personajelor din piesa lui Mihai Ispirescu, pentru că, de?i e comedie, piesa e, de fapt, o dramă, ?i încă una foarte acută, rezultă din balansul între realitate ?i ficțiune. Sau, cum ar fi spus, cam tot pe vremea aceea, celebrul Bulă: „nu văd ce-aud”. Dar nu vă grăbiți să presupuneți, nu e vorba de ficțiunea literară, dramatică, în cazul nostru, dimpotrivă, ci de ficțiunea statistică, atât de obi?nuită în comunism, unde – dacă î?i mai aminte?te cineva – una era recolta la radio ?i alta la televiziune, sau în ziarele de partid (că altele nici nu existau). Scriitorul face chiar aluzie, e drept, destul de rapid, la indicația prețioasă de a se mări numărul de locuitori ai României, pe care Ceau?escu a dat-o, cred, prin 1966, toamna, printr-un decret care interzicea, sub amenințarea unor pedepse severe, orice întrerupere de sarcină. Vorba ceea: țării cât mai mulți copii. E drept, se folosea mai des țării cât mai mult cărbune, sau oțel sau mai ?tiu eu ce alt produs industrial, dar formula de mai sus se cam subînțelegea, cel puțin din 1966 încoace ?i până în 1989. Rezultatul acelei relități: moartea a mii ?i mii de femei care încercau să scape de vreo sarcină nedorită prin metode tradiționale, ajutate de babe sau moa?e improvizate. Se ?i vorbe?te despre necesitatea ca din cele ?aisprezece milioane să rezulte, de fapt, douăzeci ?i două, adică exact atâta cât raportau statisticile române?ti în ultimii ani ai regimului comunist. Ceau?escu nu-l citise pe Cioran (că nu părea să aibă acest obicei burghez), totu?i visa o țară cu o populație, sigur, nu chiar cât a Chinei, dar măcar ceva mai aproape de aceea a altor țări, mari, europene.
Piesa este, pe dinafară, o comedie, ba chiar, în această regie, ?i îmi imaginez că ?i-n cealaltă, de acum aproape treizeci de ani, o comedie bufă. Actorii, recte personajele fac tot felul de mi?cări comice, se prăbu?esc ?i se ridică mai ceva decât celebrul Hopa-Mitică din alte vremuri, replicile sunt rostite dinadins ca să trezească veselia spectatorilor care, azi, pot să se distreze în voie. Spun că azi se pot distra în voie, pentru că, acum treizeci de ani, nici râsul n-ar fi fost bine văzut la aceste replici, multe în limba de lemn a epocii. Ne aflăm, a?adar, într-un birou de statistică, unde ?eful îl chestionează pe subalternul Stroescu despre un alt angajat, în care, pasămite, ar mai subzista ?i un alt personaj decât el însu?i, acela de până atunci, Georgescu numit Nenăscutul. (Vezi Nichita Stănescu, Miza pe nenăscuți.) A?a află că Stroescu a pus undeva, într-o statistică, un personaj fictiv, unul singur, iar acesta s-a conformat ?i a venit să afle dacă merită sau nu să trăie?ti. Dintr-un foc două gloanțe interzise în regimul comunist: statistica falsificată („cum, toară?i, la noi?…”) ?i îndoiala cuiva, fie ?i un nenăscut cum e cel despre care vorbim, că ar merita să te na?ti, fire?te tot în acel regim, că doar era proiectat să fie ve?nic. De-aici, vă dați seama, o situație demnă de cel mai autentic teatru al absurdului, atâta doar că e vorba de absurdul comunist. Bietul Georgescu e prăbu?e?te în chinuri ?i zvârcoliri când nenăscutul se semnalează (căci uneori doarme sau, oricum, nu se face simțit ?i Georgescu poate fi el însu?i). Ei, dar aici se deschide ?i un alt orizont de a?teptare: aha, în regimul nostru, toară?i, nu poți fi tot timpul tu însuți, trebuie să te prefaci! Mă rog, nici textul ?i nici regia nu ne spun explicit că trebuie să te prefaci, dar e de toată evidența că dedublarea era o condiție sine qua non a supraviețuirii cât de cât omene?ti în socialismul victorios (sic). Al treilea punct pentru care autorul trebuuia nu numai cenzurat, dar ?i întrebat de toară?i, ce ați vrut să spuneți, tovară?u’ (că apelațivul toară?u’ fi fost prea familiar ?i nu era cazul). ?i mai e un punct pentru care o cenzură comunistă ca aceea de la noi ar fi putut interzice spectacolul, dacă ar fi înțeles aluzia: la un moment dat al acțiunii, personajele pozitive, ca să zic a?a, Georgescu ?i secretara Cristina care, însă, până atunci, făcea figură (cel puțin în acest spectacol) ea însă?i de cenzor securistic, deci cele două personaje care se iubesc sincer încearcă să fugă (la Vama Veche, avant la Vama Veche de azi), dar fuga lor nu reu?e?te, mâna lungă a biroului de statistic (dar noi înțelegem că e a revoluției, adică a Securității) îi înhață ?i îi ?antajează astfel încât ei trebuie să se întoarcă. Deci nici evadarea din sistem nu e posibilă. Păi cum adică, parcă aud argumentele comisiei ideologice, pline de toară?i ju?ti ?i toară?e juste, vrea cineva să evadeze din realitatea noastră socialistă, cel mai drept regim din lume? Uite că am uitat epitetele ornante care i se agățau în coadă regimului, mă tem că erau altele decât acesta, drept… ?i, nu în ultimul rând, biroul ?efului Berzea are o singură ferestruică, situată sus, sub tavan, dar ?i aceasta are în față un zid, în spatele căruia, se bănuie?te, e primăvară, au înflorit pomii. Care nu se văd, însă. Ne aflăm deci într-o lume perfect închisă, dotată doar cu o iluzie de deschidere.
O sugestie de absurd pur este, de fapt, ?i apariția secretarei ?i rolul ei amenințător față de ?eful George Eufrosin Berzea ?i de subalternul său Constantin Stroescu; în momentele când era vorba de ceva ce o interesa, aceasta apărea, a?a, fără să fie chemată ?i cu o mină manințătoare. Cât despre personajul parodic - nu că celelalte n-ar fi, dar acesta e din cale-afară de parodic - Aspasia, cea care se tot mărita ?i-?i înmormânta soții, chemată de ?ef să fie măritată cu Georgescu, pentru a-l supraveghea pe Nenăscut, aceasta este adevărata securistă. E, desigur nemărturisită (ca ?i cum ar fi fost mulți gata mărturisiți, înainte de apariția CNSAS-ului). Acest personaj ?i rolul său mi se pare, totu?i, cam schematic, amintind chiar până la un punct de un scheci de televiziune, jucat, dacă nu mă în?el, de Toma Caragiu ?i Mircea Diaconu. Prezint scuze pentru că am uitat cine era Aspasia lor. Sigur, aici rolul e altul, acolo ambii erau ni?te celibatari timizi, aici Aspasia e antrenată în meciul cu bărbații, un fel de guard al biroului de statistică, introdus de câte ori e nevoie ?i supus ?efului nu numai din servilism, ci ?i în virtutea relațiilor amoroase, ilicite ?i anterioare momentelor la care asistăm.
Toată această atmosferă poate duce cu gândul la piesele lui Teodor Mazilu, Aprilie, dimineața chiar face parte dintr-o serie apropiată de Pro?tii sub clar de Lună ?.c.l., fără a fi copii (cu accent pe o) ale acestora, dimpotrivă, păstrându-?i originalitatea. Care rezultă din introducerea absurdului, rezultat desigur din realitatea falsificării statisticilor, dar ?i dincolo de abordarea realist a acestei ficțiuni care erau statisticile comuniste. Iar pe cei care citeau poezie atunci, Nenăscutul lui Mihai Ispirescu evocă grațioasele versuri ale lui Nichita Stănescu, încă în viață când a fost scrisă piesa: „…aud cum nenăscuții câini pe nenăscuții prunci îi latră.” (citat din memorie, deci, probabil, imperfect).
Spectacolul e spumos, cred însă că multă spumă s-a uscat pe scena de la Cotroceni, unde mi?cările le erau limitate actorilor, cu toții bine în rol, îi mai menționez o dată ca să-i rețineți: Mihai Marinescu (un George Constantin tânăr, cel puțin ca figură, deocamdată, dar ressemblance oblige…), Lucian Ghimi?i, Dan Clucinschi, Ada Navrot ?i Raluca Tița. Poate că pe alte scene, care vor găzdui acest spectacol, spec tacolul va fi ?i mai aproape de ceea ce au sperat regizoarea Diana Lupescu ?i echipa sa.
Las la o parte că piesa era cam de nejucat pe orice scenă în vremea comisiilor ideologice care supervizau toate spectacolele de teatru, pandant al cenzurii poreclite direcția presei, care se ocupau cu ciuntirea textelor din ziare ?i reviste, proză, poezie, articole literare (de cele politice nu mai vorbim, multe erau semnate chiar de primul scriitor al țării, vezi magistralele cuvântări) sau pur ?i simplu culturale. ?i cu toate acestea a fost jucată, în urma unor mari operații de cenzură, opt ani după scrierea sa, în regia lui Dan Micu ?i avându-i ca protagoni?ti pe Horațiu Mălăele ?i Mircea Diaconu, tot la Teatrul Nottara ca ?i azi, numai că atunci acest teatru î?i mai putea folosi sala, ceea ce, acum, îi este interzis de o hotărâre apărută după catastrofa de la clubul Colectiv. De data asta, piesa nu a mai fost cenzurată, n-a mai vizionat nici un tovară?, nici o comisie ideologică spectacolul regizat de Diana Lupescu ?i jucat de Mihai Marinescu ?i Lucian Ghimi?i, în rolurile celor amintiți mai sus, plus Dan Clucinschi, Ada Navrot ?i Raluca Tița.
Drama personajelor din piesa lui Mihai Ispirescu, pentru că, de?i e comedie, piesa e, de fapt, o dramă, ?i încă una foarte acută, rezultă din balansul între realitate ?i ficțiune. Sau, cum ar fi spus, cam tot pe vremea aceea, celebrul Bulă: „nu văd ce-aud”. Dar nu vă grăbiți să presupuneți, nu e vorba de ficțiunea literară, dramatică, în cazul nostru, dimpotrivă, ci de ficțiunea statistică, atât de obi?nuită în comunism, unde – dacă î?i mai aminte?te cineva – una era recolta la radio ?i alta la televiziune, sau în ziarele de partid (că altele nici nu existau). Scriitorul face chiar aluzie, e drept, destul de rapid, la indicația prețioasă de a se mări numărul de locuitori ai României, pe care Ceau?escu a dat-o, cred, prin 1966, toamna, printr-un decret care interzicea, sub amenințarea unor pedepse severe, orice întrerupere de sarcină. Vorba ceea: țării cât mai mulți copii. E drept, se folosea mai des țării cât mai mult cărbune, sau oțel sau mai ?tiu eu ce alt produs industrial, dar formula de mai sus se cam subînțelegea, cel puțin din 1966 încoace ?i până în 1989. Rezultatul acelei relități: moartea a mii ?i mii de femei care încercau să scape de vreo sarcină nedorită prin metode tradiționale, ajutate de babe sau moa?e improvizate. Se ?i vorbe?te despre necesitatea ca din cele ?aisprezece milioane să rezulte, de fapt, douăzeci ?i două, adică exact atâta cât raportau statisticile române?ti în ultimii ani ai regimului comunist. Ceau?escu nu-l citise pe Cioran (că nu părea să aibă acest obicei burghez), totu?i visa o țară cu o populație, sigur, nu chiar cât a Chinei, dar măcar ceva mai aproape de aceea a altor țări, mari, europene.
Piesa este, pe dinafară, o comedie, ba chiar, în această regie, ?i îmi imaginez că ?i-n cealaltă, de acum aproape treizeci de ani, o comedie bufă. Actorii, recte personajele fac tot felul de mi?cări comice, se prăbu?esc ?i se ridică mai ceva decât celebrul Hopa-Mitică din alte vremuri, replicile sunt rostite dinadins ca să trezească veselia spectatorilor care, azi, pot să se distreze în voie. Spun că azi se pot distra în voie, pentru că, acum treizeci de ani, nici râsul n-ar fi fost bine văzut la aceste replici, multe în limba de lemn a epocii. Ne aflăm, a?adar, într-un birou de statistică, unde ?eful îl chestionează pe subalternul Stroescu despre un alt angajat, în care, pasămite, ar mai subzista ?i un alt personaj decât el însu?i, acela de până atunci, Georgescu numit Nenăscutul. (Vezi Nichita Stănescu, Miza pe nenăscuți.) A?a află că Stroescu a pus undeva, într-o statistică, un personaj fictiv, unul singur, iar acesta s-a conformat ?i a venit să afle dacă merită sau nu să trăie?ti. Dintr-un foc două gloanțe interzise în regimul comunist: statistica falsificată („cum, toară?i, la noi?…”) ?i îndoiala cuiva, fie ?i un nenăscut cum e cel despre care vorbim, că ar merita să te na?ti, fire?te tot în acel regim, că doar era proiectat să fie ve?nic. De-aici, vă dați seama, o situație demnă de cel mai autentic teatru al absurdului, atâta doar că e vorba de absurdul comunist. Bietul Georgescu e prăbu?e?te în chinuri ?i zvârcoliri când nenăscutul se semnalează (căci uneori doarme sau, oricum, nu se face simțit ?i Georgescu poate fi el însu?i). Ei, dar aici se deschide ?i un alt orizont de a?teptare: aha, în regimul nostru, toară?i, nu poți fi tot timpul tu însuți, trebuie să te prefaci! Mă rog, nici textul ?i nici regia nu ne spun explicit că trebuie să te prefaci, dar e de toată evidența că dedublarea era o condiție sine qua non a supraviețuirii cât de cât omene?ti în socialismul victorios (sic). Al treilea punct pentru care autorul trebuuia nu numai cenzurat, dar ?i întrebat de toară?i, ce ați vrut să spuneți, tovară?u’ (că apelațivul toară?u’ fi fost prea familiar ?i nu era cazul). ?i mai e un punct pentru care o cenzură comunistă ca aceea de la noi ar fi putut interzice spectacolul, dacă ar fi înțeles aluzia: la un moment dat al acțiunii, personajele pozitive, ca să zic a?a, Georgescu ?i secretara Cristina care, însă, până atunci, făcea figură (cel puțin în acest spectacol) ea însă?i de cenzor securistic, deci cele două personaje care se iubesc sincer încearcă să fugă (la Vama Veche, avant la Vama Veche de azi), dar fuga lor nu reu?e?te, mâna lungă a biroului de statistic (dar noi înțelegem că e a revoluției, adică a Securității) îi înhață ?i îi ?antajează astfel încât ei trebuie să se întoarcă. Deci nici evadarea din sistem nu e posibilă. Păi cum adică, parcă aud argumentele comisiei ideologice, pline de toară?i ju?ti ?i toară?e juste, vrea cineva să evadeze din realitatea noastră socialistă, cel mai drept regim din lume? Uite că am uitat epitetele ornante care i se agățau în coadă regimului, mă tem că erau altele decât acesta, drept… ?i, nu în ultimul rând, biroul ?efului Berzea are o singură ferestruică, situată sus, sub tavan, dar ?i aceasta are în față un zid, în spatele căruia, se bănuie?te, e primăvară, au înflorit pomii. Care nu se văd, însă. Ne aflăm deci într-o lume perfect închisă, dotată doar cu o iluzie de deschidere.
O sugestie de absurd pur este, de fapt, ?i apariția secretarei ?i rolul ei amenințător față de ?eful George Eufrosin Berzea ?i de subalternul său Constantin Stroescu; în momentele când era vorba de ceva ce o interesa, aceasta apărea, a?a, fără să fie chemată ?i cu o mină manințătoare. Cât despre personajul parodic - nu că celelalte n-ar fi, dar acesta e din cale-afară de parodic - Aspasia, cea care se tot mărita ?i-?i înmormânta soții, chemată de ?ef să fie măritată cu Georgescu, pentru a-l supraveghea pe Nenăscut, aceasta este adevărata securistă. E, desigur nemărturisită (ca ?i cum ar fi fost mulți gata mărturisiți, înainte de apariția CNSAS-ului). Acest personaj ?i rolul său mi se pare, totu?i, cam schematic, amintind chiar până la un punct de un scheci de televiziune, jucat, dacă nu mă în?el, de Toma Caragiu ?i Mircea Diaconu. Prezint scuze pentru că am uitat cine era Aspasia lor. Sigur, aici rolul e altul, acolo ambii erau ni?te celibatari timizi, aici Aspasia e antrenată în meciul cu bărbații, un fel de guard al biroului de statistică, introdus de câte ori e nevoie ?i supus ?efului nu numai din servilism, ci ?i în virtutea relațiilor amoroase, ilicite ?i anterioare momentelor la care asistăm.
Toată această atmosferă poate duce cu gândul la piesele lui Teodor Mazilu, Aprilie, dimineața chiar face parte dintr-o serie apropiată de Pro?tii sub clar de Lună ?.c.l., fără a fi copii (cu accent pe o) ale acestora, dimpotrivă, păstrându-?i originalitatea. Care rezultă din introducerea absurdului, rezultat desigur din realitatea falsificării statisticilor, dar ?i dincolo de abordarea realist a acestei ficțiuni care erau statisticile comuniste. Iar pe cei care citeau poezie atunci, Nenăscutul lui Mihai Ispirescu evocă grațioasele versuri ale lui Nichita Stănescu, încă în viață când a fost scrisă piesa: „…aud cum nenăscuții câini pe nenăscuții prunci îi latră.” (citat din memorie, deci, probabil, imperfect).
Spectacolul e spumos, cred însă că multă spumă s-a uscat pe scena de la Cotroceni, unde mi?cările le erau limitate actorilor, cu toții bine în rol, îi mai menționez o dată ca să-i rețineți: Mihai Marinescu (un George Constantin tânăr, cel puțin ca figură, deocamdată, dar ressemblance oblige…), Lucian Ghimi?i, Dan Clucinschi, Ada Navrot ?i Raluca Tița. Poate că pe alte scene, care vor găzdui acest spectacol, spec tacolul va fi ?i mai aproape de ceea ce au sperat regizoarea Diana Lupescu ?i echipa sa.