Breviar editorial
Eugenia Ţarălungă
Cărți noi
Articol publicat în ediția Viața Românească 4/2016
Micelii solare, de Simona-Grazia Dima, Editura Tracus Arte, 2014, 244 p.
Ce regrete şi ce speranțe poate avea o poetă de cursă lungă, fostă studentă remarcabilă, şefă de promoție națională, care a optat însă spre împlinirea unei vocații, nu spre o implicită (aproape) carieră universitară? Ce resorturi determină acea destrămare în „efuziuni fără obiect” despre care vorbea Radu G. Țeposu în vremea începuturilor poetice ale Simonei-Grazia Dima? De unde soarele ascuns în aceste micelii ce par atât de fragile, dar se dovedesc a fi indispensabile vieții? Într-o carte de eseuri care pare, inițial, a fi închinată poeziei (Cuvinte de întâmpinare: Ion Pop şi Magda Cârneci; postfață: Marius Vasileanu), autoarea ne face un dar – o confesiune despre ceva ce se află dincolo chiar şi de Poezie. Căutarea a ceea ce nu are limită. Şi, de aceea, nu poate fi numit, ci numai aproximat, contemplat, învăluit şi dezvăluit. Cuvântul este deopotrivă „portal şi lacăt”. Se poate vorbi despre „cel îmbrăcat în spațiu”? Despre „legea naturală a revelației Sinelui”? Căutătorul se regăseşte şi în poemele mistice ale lui al-Hall?g sau Kavafis, şi în viața unui bătrân de pe lângă Orăştioara, Moş Bogdan Pătru, păzitor al Soarelui de andezit, dar şi în proza lui Ionel Pop, un emul al lui Sadoveanu, ale cărui pagini de un „ezoterism inedit” au determinat-o pe Simona-Grazia Dima să îndepărteze negura uitării de pe fragmente ca acestea, în care: „relatarea lui Bartimeu ni-l înfățişează urcând singur pe munte, să asculte cântecul unei păsări numite scățiaş (despre care se zicea că are cuibul atât de sus încât nimeni nu i-l putea zări), dorindu-şi să vadă acel intangibil cuib şi puii din el, serviți de părintele zburător cu o muscă, şi, deodată, desprinzându-se de corp şi urcând până acolo de-adevărat (dar, cu ştiință de prozator, autorul îl pune să se întrebe dacă nu e cumva un vis). «Nici nu păşeam; alunecam; nici nu alunecam; mă ridicam ca o mărgea de aer, printr-o apă lină şi clară. N-am ferit nicio cetină a bradului stufos şi nici n-am atins-o. Treceam printre ele? Treceam prin ele? S-a rărit în jurul meu cetina, am răzbit deasupra; sub mine, ca un câmp cu ierburi uriaşe, pădurea – deasupra nu cer şi soare, ci un gol imens, nemărginit, simțit. N-aveam trup şi mâini cu care aş fi putut mângâia capul scățiaşului. Stătea tot pe creanga lui, îi vedeam acum şi creştetul negru. Eram nu lângă el, ci oarecum împrejurul lui, îl cuprindeam în ceea ce eram (nu ştiu ce eram!)» (p. 272-273, din volumul Văpaia)”.
Blândețe şi văpaie – dorul de intangibil este perpetuu, de vreme ce te-a atins cândva.
Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui. Metapoem în hipertext, de Elena Dulgheru, Editura OPT, 2015, 240 p.
Cum cinematografia s-a născut abia după ce arta începuse să se secularizeze, era firesc să apară, în răspăr, şi tendința opusă. Fină cunoscătoare a scriiturii cinematografice tarkovskiene, Elena Dulgheru îşi situează noua ei carte de poeme, cea de-a doua, într-un spațiu cultural cu margini fluctuante, dar tutelat de filmul Nostalghia: „Fiecare cititor îşi va avea propriul deliciu în a descoperi cîte ceva (…), va recunoaşte mitologeme şi fragmente de amintiri culturale, pe care le va recompune după simțirea sa proprie, în virtutea «fluxului de afinități elective» în care va fi angrenat.
De undeva de departe, însă, veghează asupra acestui volum Nostalghia lui Andrei Tarkovski. Indirect, dar esențial, cartea răspunde lipsurilor existențiale majore, enunțate tragic în film şi rezolvate formal (adică non-narativ şi iconic) în tabloul alegoric final: o mandală a relației organice restaurate dintre om, cosmos şi Dumnezeu, imagine iconică a Dumnezeului-casă-a-omului. Fără a avea filiații directe cu opera marelui cineast şi urmîndu-şi propriile premise poietice, Erotico-Apocaliptica dă viață, într-un fel, acestei mandale”.
Al. Cistelecan, cel care semnează o substanțială prefață, vede în acest volum „un imn cu desfăşurare arhitecturală şi cu suflu devoțional şi participativ”. Amintind – cum altfel?! – de Cântarea Cântărilor, un fragment al acestui imn sună aşa (Postarea 22): „Cele două mari iubiri ale prințesei/ Învîrtindu-i trupul spre Soare-Răsare şi spre Soare-Răsare/ în acelaşi timp/ şi spre Soare-năuntru/ năvalnic,/ În cel mai veritabil sărut al adîncimilor Tale./ Deznoadă inima acestei fecioare/ cu boabele Tale de grîu/ Şi inima inimii, cu broboanele Tale de lapte:/ În ele îşi va găsi vindecarea!/ Scald-o în Mahrama Chipului Tău/ Şi apoi scaldă-Ți Mahrama în mătăsoasele vintre/ ale fetei acesteia/ Nemistuit mistuindu-o/ Căci numai Tu/ şi numai Tu/ poți împlini de-a pururi Misterul/ Rugului nears dintre două ape/ Dintre două focuri/ Dintre o apă şi-un foc şi-un granit/ Dintre labiile şi atriile şi circumvoluțiile delicate/ ale prințesei/ Aruncînd-o în labiile şi atriile şi circumvoluțiile delicate/ ale cerului/ din palmele Tale/ din brațele Tale/ din preasfintele Tale ventricule,/ ce ventilează apele cerului/ şi apele mici ale fecioarei,/ Din scumpul Tău pahar de Graal/ Mahrama Chipului Tău absorbindu-l,/ Mahrama Chipului Tău/ Mahrama Chipului Tău” (Prințesa şi nemistuita Mahramă). Poemele din volum sunt prezentate elogios de Christian Crăciun – care surprinde ipostaza autoarei ca „iconar anonim”. Nazaria Buga evidențiază dorul de lumea „transparențelor imposibile”, iar Florin Caragiu pune în termeni matematici setea de Absolut: „Erosul contemplării îşi desfăşoară asimptotele spre priveliştea unei apocalipse a inimii”.
Volumul include desene ale autoarei.
Prin Bucureştiul magic, de Viorel Dianu, Editura Tracus Arte, 2015, 226 p.
Literatura reprezintă agoniseala de-o viață a prozatorului Viorel Dianu (n. 16 iunie 1944). Povestirile localizate în Bucureştiul care numai magic nu pare multora/majorității consonează cu alte titluri ale aceluiaşi autor: Bucurați-vă şi vă veseliți (2004), Cântarea Patriarhului (2009), O, ce lume minunată! (2013), Fantezii iluminate (2013). Rutina săptămânală a bucureşteanului Silvestru Adam şi a soției sale, Fana, are ca piatră unghiulară slujba de duminică de la Patriarhie (ori, ocazional, de la Caşin, că e mai aproape de Târgul de carte!) – şi de aici totul decurge nu mai feeric, miraculos, ci cumva mai lin, mai împăcat, mai puțin sumbru sau… mizerabilist. Mici bucurii, huzureli înduioşătoare sau cochetării aproape adolescentine ale personajului sunt legate ba de propria sa candidatură independentă, nedată în vileag nici chiar soției, la alegerile prezidențiale (în epoca idilei dintre Hanibal Tătaru şi Selena Curdea, înaintea venirii ca preşedinte a lui Hans Kloss), ba de o bancnotă de cinci lei, care nu se lasă nicicum exilată din portofelul lui, chiar dacă în câteva rânduri face cumpărături şi, mai ales, fapte de milostenie cu ea, ba de o țărancă venită să vândă rădăcină de vlagă (aceea care ,,întremează organele” şi apoi le bucură pe doamne, chiar şi pe o colegă de liceu cu care Silvestru Adam nu se mai văzuse de vreo 50 şi ceva de ani). Miraculosul se insinuează aproape firesc, pe căi diferite, venit prin cărți – dăruite, primite, scrise, publicate, expuse în librării, la Cărtureşti Carusel ori la Romexpo –, prin nepotul Mihai, prin foştii elevi ai soților Adam, ajunşi parlamentari (dar rămaşi totuşi oameni!) şi prin ceea ce face legătura între cărți şi oameni: cuvintele, dintre care Viorel Dianu le alege cu osârdie pe cele mai uitate, aşa cum vinurile uitate pe raft capătă o savoare aparte – broşură „încopciată”, candidați scoşi „din căciulă”, „scrutând paginile finale”, „o chită pentru medicamente”, „cădea chinopasta”, „mai adăstai”, „cârnați la topor”, „strelice”, „zăvelci”, „jărăgaiul”, „ştergar cu alesătură”. Autorul ştie însă uneori să lase deoparte arhaismele, regionalismele ş.a.m.d. şi să revină la babilonia prezentului, abil orchestrată de sus: „Nu ştiai ce manevră mai pregăteşte Hanibal Tătaru. Han Tătaru, cum îi ziceau unii, sau Bal Tătaru, cum îi ziceau alții, de la Baal, numele zeului babilonian, omologul lui Belzebut”. Ultima parte a cărții o constituie povestirile din Cişmigiu forever, republicate după aproape zece ani.
Pradă nedormitelor nopți, de Adi Cristi, Editura 24:ORE, Iaşi, 2015, 114 p.
„Hercules continua să se războiască cu zeii/ de altădată/ sosiți pe rând la marginea Oceanului/ cu fel de fel de poveşti/ care mai de care mai demne de o nouă muncă/ de o nouă luptă, de o nouă victorie.// Pe când stăteam noi la poveşti/ numai ce apare Hera, strigându-i dintre stânci:/ – Hercule, pelhivanule (sic!), vezi că te invadează refugiații/ şi o dată cu ei regele statului islamic!/ – Taci, destrăbălato! Nu te-am liniştit încă?/ Ce-mi pasă mie de teroriştii tăi,/ eu mă văd acum cu un vechi prieten/ care mă cântă în poemele sale!/ Aşa că, zât de aici, războinica ciumii!”. Ar fi două cacofonii în exact o sută unu cuvinte. Mai spre Oceanul Atlantic, mai depărtişor de „limba română care este patria noastră”, de la Nichita citire, pare-se că totul se vede altfel. Mai ales atunci când, mai ceva decât faimosul Torre de Hercules, din patrimoniul umanității pare a face parte în primul rând femeia, muza, paradigmă mereu schimbătoare a perfecțiunii: „Mi-ai arătat perfecțiunea/ şi atunci am înțeles/ de ce în oglindă/ acea străină/ tulburătoare de sensuri/ nu era decât/ partea ta de adevăr,/ frumoasa mea desăvârşire”. Titlurile celor două grupaje de poeme sunt extrem de sprințare, induse de jurnalismul care s-a instaurat cu arme şi bagaje în viața noastră: Teroriştii sunt printre noi, Frumoasă nebunie cu sânii scoşi la licitație, Spovedanie cu centura de siguranță pusă, Ceasurile, băncile şi vacile elvețiene.
Ce regrete şi ce speranțe poate avea o poetă de cursă lungă, fostă studentă remarcabilă, şefă de promoție națională, care a optat însă spre împlinirea unei vocații, nu spre o implicită (aproape) carieră universitară? Ce resorturi determină acea destrămare în „efuziuni fără obiect” despre care vorbea Radu G. Țeposu în vremea începuturilor poetice ale Simonei-Grazia Dima? De unde soarele ascuns în aceste micelii ce par atât de fragile, dar se dovedesc a fi indispensabile vieții? Într-o carte de eseuri care pare, inițial, a fi închinată poeziei (Cuvinte de întâmpinare: Ion Pop şi Magda Cârneci; postfață: Marius Vasileanu), autoarea ne face un dar – o confesiune despre ceva ce se află dincolo chiar şi de Poezie. Căutarea a ceea ce nu are limită. Şi, de aceea, nu poate fi numit, ci numai aproximat, contemplat, învăluit şi dezvăluit. Cuvântul este deopotrivă „portal şi lacăt”. Se poate vorbi despre „cel îmbrăcat în spațiu”? Despre „legea naturală a revelației Sinelui”? Căutătorul se regăseşte şi în poemele mistice ale lui al-Hall?g sau Kavafis, şi în viața unui bătrân de pe lângă Orăştioara, Moş Bogdan Pătru, păzitor al Soarelui de andezit, dar şi în proza lui Ionel Pop, un emul al lui Sadoveanu, ale cărui pagini de un „ezoterism inedit” au determinat-o pe Simona-Grazia Dima să îndepărteze negura uitării de pe fragmente ca acestea, în care: „relatarea lui Bartimeu ni-l înfățişează urcând singur pe munte, să asculte cântecul unei păsări numite scățiaş (despre care se zicea că are cuibul atât de sus încât nimeni nu i-l putea zări), dorindu-şi să vadă acel intangibil cuib şi puii din el, serviți de părintele zburător cu o muscă, şi, deodată, desprinzându-se de corp şi urcând până acolo de-adevărat (dar, cu ştiință de prozator, autorul îl pune să se întrebe dacă nu e cumva un vis). «Nici nu păşeam; alunecam; nici nu alunecam; mă ridicam ca o mărgea de aer, printr-o apă lină şi clară. N-am ferit nicio cetină a bradului stufos şi nici n-am atins-o. Treceam printre ele? Treceam prin ele? S-a rărit în jurul meu cetina, am răzbit deasupra; sub mine, ca un câmp cu ierburi uriaşe, pădurea – deasupra nu cer şi soare, ci un gol imens, nemărginit, simțit. N-aveam trup şi mâini cu care aş fi putut mângâia capul scățiaşului. Stătea tot pe creanga lui, îi vedeam acum şi creştetul negru. Eram nu lângă el, ci oarecum împrejurul lui, îl cuprindeam în ceea ce eram (nu ştiu ce eram!)» (p. 272-273, din volumul Văpaia)”.
Blândețe şi văpaie – dorul de intangibil este perpetuu, de vreme ce te-a atins cândva.
Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui. Metapoem în hipertext, de Elena Dulgheru, Editura OPT, 2015, 240 p.
Cum cinematografia s-a născut abia după ce arta începuse să se secularizeze, era firesc să apară, în răspăr, şi tendința opusă. Fină cunoscătoare a scriiturii cinematografice tarkovskiene, Elena Dulgheru îşi situează noua ei carte de poeme, cea de-a doua, într-un spațiu cultural cu margini fluctuante, dar tutelat de filmul Nostalghia: „Fiecare cititor îşi va avea propriul deliciu în a descoperi cîte ceva (…), va recunoaşte mitologeme şi fragmente de amintiri culturale, pe care le va recompune după simțirea sa proprie, în virtutea «fluxului de afinități elective» în care va fi angrenat.
De undeva de departe, însă, veghează asupra acestui volum Nostalghia lui Andrei Tarkovski. Indirect, dar esențial, cartea răspunde lipsurilor existențiale majore, enunțate tragic în film şi rezolvate formal (adică non-narativ şi iconic) în tabloul alegoric final: o mandală a relației organice restaurate dintre om, cosmos şi Dumnezeu, imagine iconică a Dumnezeului-casă-a-omului. Fără a avea filiații directe cu opera marelui cineast şi urmîndu-şi propriile premise poietice, Erotico-Apocaliptica dă viață, într-un fel, acestei mandale”.
Al. Cistelecan, cel care semnează o substanțială prefață, vede în acest volum „un imn cu desfăşurare arhitecturală şi cu suflu devoțional şi participativ”. Amintind – cum altfel?! – de Cântarea Cântărilor, un fragment al acestui imn sună aşa (Postarea 22): „Cele două mari iubiri ale prințesei/ Învîrtindu-i trupul spre Soare-Răsare şi spre Soare-Răsare/ în acelaşi timp/ şi spre Soare-năuntru/ năvalnic,/ În cel mai veritabil sărut al adîncimilor Tale./ Deznoadă inima acestei fecioare/ cu boabele Tale de grîu/ Şi inima inimii, cu broboanele Tale de lapte:/ În ele îşi va găsi vindecarea!/ Scald-o în Mahrama Chipului Tău/ Şi apoi scaldă-Ți Mahrama în mătăsoasele vintre/ ale fetei acesteia/ Nemistuit mistuindu-o/ Căci numai Tu/ şi numai Tu/ poți împlini de-a pururi Misterul/ Rugului nears dintre două ape/ Dintre două focuri/ Dintre o apă şi-un foc şi-un granit/ Dintre labiile şi atriile şi circumvoluțiile delicate/ ale prințesei/ Aruncînd-o în labiile şi atriile şi circumvoluțiile delicate/ ale cerului/ din palmele Tale/ din brațele Tale/ din preasfintele Tale ventricule,/ ce ventilează apele cerului/ şi apele mici ale fecioarei,/ Din scumpul Tău pahar de Graal/ Mahrama Chipului Tău absorbindu-l,/ Mahrama Chipului Tău/ Mahrama Chipului Tău” (Prințesa şi nemistuita Mahramă). Poemele din volum sunt prezentate elogios de Christian Crăciun – care surprinde ipostaza autoarei ca „iconar anonim”. Nazaria Buga evidențiază dorul de lumea „transparențelor imposibile”, iar Florin Caragiu pune în termeni matematici setea de Absolut: „Erosul contemplării îşi desfăşoară asimptotele spre priveliştea unei apocalipse a inimii”.
Volumul include desene ale autoarei.
Prin Bucureştiul magic, de Viorel Dianu, Editura Tracus Arte, 2015, 226 p.
Literatura reprezintă agoniseala de-o viață a prozatorului Viorel Dianu (n. 16 iunie 1944). Povestirile localizate în Bucureştiul care numai magic nu pare multora/majorității consonează cu alte titluri ale aceluiaşi autor: Bucurați-vă şi vă veseliți (2004), Cântarea Patriarhului (2009), O, ce lume minunată! (2013), Fantezii iluminate (2013). Rutina săptămânală a bucureşteanului Silvestru Adam şi a soției sale, Fana, are ca piatră unghiulară slujba de duminică de la Patriarhie (ori, ocazional, de la Caşin, că e mai aproape de Târgul de carte!) – şi de aici totul decurge nu mai feeric, miraculos, ci cumva mai lin, mai împăcat, mai puțin sumbru sau… mizerabilist. Mici bucurii, huzureli înduioşătoare sau cochetării aproape adolescentine ale personajului sunt legate ba de propria sa candidatură independentă, nedată în vileag nici chiar soției, la alegerile prezidențiale (în epoca idilei dintre Hanibal Tătaru şi Selena Curdea, înaintea venirii ca preşedinte a lui Hans Kloss), ba de o bancnotă de cinci lei, care nu se lasă nicicum exilată din portofelul lui, chiar dacă în câteva rânduri face cumpărături şi, mai ales, fapte de milostenie cu ea, ba de o țărancă venită să vândă rădăcină de vlagă (aceea care ,,întremează organele” şi apoi le bucură pe doamne, chiar şi pe o colegă de liceu cu care Silvestru Adam nu se mai văzuse de vreo 50 şi ceva de ani). Miraculosul se insinuează aproape firesc, pe căi diferite, venit prin cărți – dăruite, primite, scrise, publicate, expuse în librării, la Cărtureşti Carusel ori la Romexpo –, prin nepotul Mihai, prin foştii elevi ai soților Adam, ajunşi parlamentari (dar rămaşi totuşi oameni!) şi prin ceea ce face legătura între cărți şi oameni: cuvintele, dintre care Viorel Dianu le alege cu osârdie pe cele mai uitate, aşa cum vinurile uitate pe raft capătă o savoare aparte – broşură „încopciată”, candidați scoşi „din căciulă”, „scrutând paginile finale”, „o chită pentru medicamente”, „cădea chinopasta”, „mai adăstai”, „cârnați la topor”, „strelice”, „zăvelci”, „jărăgaiul”, „ştergar cu alesătură”. Autorul ştie însă uneori să lase deoparte arhaismele, regionalismele ş.a.m.d. şi să revină la babilonia prezentului, abil orchestrată de sus: „Nu ştiai ce manevră mai pregăteşte Hanibal Tătaru. Han Tătaru, cum îi ziceau unii, sau Bal Tătaru, cum îi ziceau alții, de la Baal, numele zeului babilonian, omologul lui Belzebut”. Ultima parte a cărții o constituie povestirile din Cişmigiu forever, republicate după aproape zece ani.
Pradă nedormitelor nopți, de Adi Cristi, Editura 24:ORE, Iaşi, 2015, 114 p.
„Hercules continua să se războiască cu zeii/ de altădată/ sosiți pe rând la marginea Oceanului/ cu fel de fel de poveşti/ care mai de care mai demne de o nouă muncă/ de o nouă luptă, de o nouă victorie.// Pe când stăteam noi la poveşti/ numai ce apare Hera, strigându-i dintre stânci:/ – Hercule, pelhivanule (sic!), vezi că te invadează refugiații/ şi o dată cu ei regele statului islamic!/ – Taci, destrăbălato! Nu te-am liniştit încă?/ Ce-mi pasă mie de teroriştii tăi,/ eu mă văd acum cu un vechi prieten/ care mă cântă în poemele sale!/ Aşa că, zât de aici, războinica ciumii!”. Ar fi două cacofonii în exact o sută unu cuvinte. Mai spre Oceanul Atlantic, mai depărtişor de „limba română care este patria noastră”, de la Nichita citire, pare-se că totul se vede altfel. Mai ales atunci când, mai ceva decât faimosul Torre de Hercules, din patrimoniul umanității pare a face parte în primul rând femeia, muza, paradigmă mereu schimbătoare a perfecțiunii: „Mi-ai arătat perfecțiunea/ şi atunci am înțeles/ de ce în oglindă/ acea străină/ tulburătoare de sensuri/ nu era decât/ partea ta de adevăr,/ frumoasa mea desăvârşire”. Titlurile celor două grupaje de poeme sunt extrem de sprințare, induse de jurnalismul care s-a instaurat cu arme şi bagaje în viața noastră: Teroriştii sunt printre noi, Frumoasă nebunie cu sânii scoşi la licitație, Spovedanie cu centura de siguranță pusă, Ceasurile, băncile şi vacile elvețiene.