Convorbiri cu Nicolae Manolescu

Apa trece, pietrele rămîn

Daniel Cristea-Enache: Între 1962, anul debutului de cronicar literar încurajat de George Ivaşcu, la „Contemporanul”, şi 2016, anul revenirii la cronica literară, sînt aproape cinci decenii şi jumătate. Or, literatura noastră este una tînără, cu evoluții estetic-semnificative aflate într-un decalaj față de cele din culturile occidentale; asta pînă în epoca interbelică, spre finele căreia sincronizarea dorită de Lovinescu s-a produs.
Cu întrebări adresate istoricului literar a cărui activitate de critic a acoperit o jumătate de secol de literatură română – cum arăta aceasta la începutul anilor ‘60 şi cum arată ea acum? Se poate afirma că în epoca totalitarismului comunist au apărut mai multe opere importante decît în cea postrevoluționară?
Pe de altă parte, Nicolae Manolescu preferă o epocă democratică în care literatura nu mai joacă un rol central uneia totalitare, în care literatura însemna atît de mult? O societate democratică şi o literatură cu rol mărunt sau un stat totalitar şi o literatură cu rol major? Valorile democratice şi valorile literare (artistice) pot fi „sincronizate” ori ele se slăbesc reciproc?

Nicolae Manolescu: Am să încep cu sfîrşitul întrebării. Nu e vorba de a prefera sau nu o epocă. Indiferent de avantajul pe care ea ni-l poate oferi. O ştii prea bine. Nu e nevoie să-ți spun că nu depinde de noi alegerea timpului în care trăim. Tot ce putem face este să ne adaptăm. Capacitatea de adaptare este cea care face diferența. Unii reuşesc să se muleze pe particularitățile noului moment istoric, alții, nu. Sînt destui, poate cei mai numeroşi, care nici măcar nu-şi propun acest lucru. Sau nu sînt conştienți de schimbarea standardelor istorice şi îşi închipuie că timpul stă pe loc. Timpul nu stă însă niciodată pe loc. E adevărat că mişcarea nu e uniformă, cum spun fizicienii, nici accelerată în toate cazurile, cel mai firesc este s-o considerăm aleatorie. Însă hazardul nu este altceva decît precaritatea unităților noastre de măsură. Dacă am avea suficient de multe, am putea măsura viteza schimbărilor şi, de ce nu, direcția lor. Ceea ce nu e neapărat de dorit. Hazardul e un lucru extraordinar, care ne scuteşte de monotonia previzibilului. Şi ne pune imaginația la încercare. Hazardul e una din provocările cele mai stimulatoare din viața omului. Pentru nici un animal nu există hazard, fiindcă nici un animal nu are conştiința timpului. Roger Caillois are o carte despre jocuri, în care remarcă faptul că animalele cunosc toate tipurile de jocuri, mai puțin cele de hazard. Să nu crezi că bat cîmpii. Hazardul şi necesitatea (ai citit cartea lui Jacques Monod de acum cinci decenii despre ADN?) au o nemijlocită legătură nu numai cu viața, dar şi cu istoria literaturii şi, prin urmare, cu întrebarea pe care mi-ai pus-o.
Tînăra noastră literatură, cum spui, are deja cinci secole de viață. Doar ceva mai puțin de un deceniu ne desparte de data la care „Scrisoarea lui Neacşu”, considerată primul text în limba română, va împlini o jumătate de mileniu. Şi nici decalajele nu sînt literă de lege: există perioade în istoria literaturii noastre perfect sincronizate cu perioadele similare din literaturile occidentale, ba chiar, în cazul uneia dintre ele, avangardismul, putem vorbi de anticipații. Nedecalat este şi romantismul nostru, dacă îl raportăm la cel numit de Virgil Nemoianu Biedermeier, care este unul şi acelaşi în toate literaturile europene, cu numeroase note comune şi cu manifeste teoretice asemănătoare. Dintr-un complex al întîrzierii, istoricii noştri literari au refuzat ideea unui romantism românesc valabil, la mijlocul secolului XIX, vorbind de unul defectiv, adică neavînd toate caracteristicile curentului european, şi, în plus, profund tributar neoclasicismului anterior. Eroarea de perspectivă a corectat-o Nemoianu şi mi-a permis să consacru curentului în Istoria critică un capitol special, primul intitulat ca atare de istoricii literari de la noi.
Întîrzierea este reală doar dacă luăm în considerare data de pornire, începutul secolului XVI, şi o raportăm la literaturile occidentale. Toate literaturile est-europene încep relativ tîrziu. Recuperarea ia un timp destul de îndelungat în toate. Dar se produce, de obicei, în secolul XIX. Odată cu romantismul Biedermeier, caracteristic nouă, dar şi francezilor sau germanilor, chiar dacă literaturile din țările lor au cunoscut un romantism anterior, numit de Nemoianu Highromanticism, adică, prim. În definitiv, noi n-am avut nici renaştere, nici baroc, nici alte curente occidentale. Tentativa lui Dan Horia Mazilu de a le legitima a dat greş, fiindcă nici unul nu avea suport în opere în limba română, ci în slavonă. Italienii au avut aceste curente, ceea ce nu i-a împiedicat să adopte abia romantismul Biedermeier, sărind peste Highromanticism. Concordanțele acestea trebuie luate cum grano salis.
Vin acum la ritmul evoluției literaturilor. Acesta e scăzut în perioadele vechi şi se accelerează tot mai vizibil pe măsura intrării în modernitate. Astăzi putem vorbi, fără să greşim, de globalizare. Cu alte cuvinte, oricît de întîrziate, multe apărute foarte de curînd, de exemplu, cele africane, odată cu națiunile purtătoare, literaturile s-au ajuns din urmă unele pe altele. Nu se mai observă nici un decalaj însemnat. Singura problemă rămîne aceea a limbii: continuă dominația cîtorva limbi, engleza, spaniola, franceza, poate, rusa sau, nu peste mult timp, chineza, şi, implicit, a standardelor literare stabilite în țările în care se vorbesc aceste limbi.
Traducerile, devenite industrie, calmează tot mai mult această dominație. Dar va trebui să mai aşteptăm pînă cînd toate literaturile se vor afla pe picior de egalitate. Eu cred în puterea traducerii de a face globalizarea efectivă şi pe plan lingvistic. Chestiunea idiomurilor îşi va găsi şi ea o soluție pe măsură ce traducerile vor descoperi echivalențele necesare. Dar nu, desigur, mîine. Lăsăm moştenire această evoluție generațiilor viitoare.
Să privim puțin în urmă. Primele trei secole de literatură română – XVI-XVIII – acoperă epoca numită de unii veche, de alții, medievală. Viteza schimbărilor e minimă, ca să nu spun inexistentă. Cel puțin pentru a doua jumătate a secolului XVIII, putem vorbi de o involuție. Între moartea ultimilor scriitori medievali (Neculce, Cantemir, Radu Popescu, Stolnicul Cantacuzino etc.) şi intrarea în scenă a poeților Văcăreşti şi a lui Asachi se întinde deşertul unei literaturi tradusă sau adaptată fără nume de autor. Considerată, aşadar, nu fără un oarecare temei, anonimă. Un pas înapoi după o epocă ilustrată de personalități de talie europeană ca Dimitrie Cantemir. Nici greşit numitele Cărți populare, de care s-au ocupat mulți istorici literari, de la Moses Gaster la Mihai Moraru, nu fac excepție, deşi, contrar părerii unor Iorga sau Călinescu, dar conform aceleia a lui Negrici, ele merită să fie socotite primele noastre opere originale. Însă tot anonime.
Nu trece mai mult de zece la sută din timpul de care a avut nevoie literatura medievală ca să se schimbe şi se produce, odată cu generația paşoptistă, prima sincronizare cu literaturile occidentale. Apoi, parnasianismul şi simbolismul în poezie, naturalismul şi realismul în roman, estetismul şi sociologismul în critică țin destul de bine pasul cu schimbările de paradigmă occidentale. Modernismul propriu-zis, avangarda survin la timp, ba chiar, uneori, un pic mai devreme. Şi crede-mă, am consumat prea multă cerneală în combaterea protocronismului, ca să fiu bănuit acum de a mă fi convertit la naiva, dar periculoasa teză a lui Edgar Papu. Cît priveşte epoca de după Războiul al Doilea, lăsînd închisă paranteza realismului socialist, ea a fost sincronă cu toată mişcarea de idei literare şi cu literatura propriu-zisă din Europa. Şi asta, în condițiile Cenzurii şi ale dificultăților de comunicare. Şi continuă să fie şi după 1989. Am trăit nouă ani în Franța, ținîndu-mă la curent pe cît posibil cu fenomenul literar francez şi occidental. Nu observ azi la noi nici un decalaj. Singurul lucru care va putea să conteze, la un moment dat, este valoarea şi capacitatea operelor literare de a exprima în mod universal umanul.
Mă simt obligat să insist asupra unui lucru, deşi am tot vorbit despre el. O literatură nu e o sumă de personalități şi de opere: ea este totodată o suprastructură culturală şi o bază materială. În literatură se cade investit un capital social capabil a-l valorifica pe cel privat oferit de scriitorii înşişi. Ceea ce se întîmplă acum la noi este alarmant tocmai în măsura în care Statul nu-şi recunoaşte obligația de a investi în adevărata cultură. În condițiile în care internetul, mass-media, cotidianele politice nu fac nici o selecție iar ministrul actual al culturii întreține stupida idee a priorității vocii străzii în cultură, există un risc letal al amalgamului. Nu există două culturi decît în mintea îmbîcsită de prejudecăți politice a lui Lenin: există o singură cultură adevărată, aceea a elitelor intelectuale, din rîndul cărora au făcut parte toți marii creatori ai lumii; şi, în paralel cu ea, de cînd şcoala a devenit obligatorie pentru toți, există un multiform spectacol de divertisment pe gustul marelui public. Cultura şi divertismentul coexistă, dar nu e normal ca succesul comercial al unuia să distrugă valoarea celeilalte şi să-i ia locul în mintea şi în sufletul omului de astăzi. Domnul ministru al culturii ar trebui să se gîndească de două ori înainte de a-şi lega onorabilul nume de măsuri de înjosire a culturii naționale.
Chiar şi trăind ghinionul unui ministeriat idiot, nu voi admite niciodată că democrația postdecembristă e inferioară totalitarismului comunist. De altfel, privilegierea „Cîntării României” în detrimentul artei majore datează din trecutul regim. S-a schimbat limbajul, nu concepția. Interesant este că, de la un moment înainte, regimul comunist fusese obligat să accepte că selecția operelor valoroase cade în sarcina criticii literare, care a decis pînă şi numele de scriitori care intră în programa şcolară. Toate încercările lui Ceauşescu de a schimba macazul au eşuat. Îi atrag cordial atenția actualului locatar de la Cultură că nu e firesc şi nici profitabil să te împotriveşti scriitorilor şi artiştilor. Apa trece, pietrele rămîn. E nevoie să precizez care apă, care pietre?
Cît despre rolul mai mic astăzi al scriitorului în cetate, care ar fi o fatalitate a democrației postmoderne, vreau să-ți spun că nu cred o iotă din ce aud în jurul meu. Poate s-a diminuat rolul criticului, dar nu pentru că societatea actuală nu mai este centralizată iar oferta a devenit copleşitoare. Motivul e că n-avem critici pe măsura celor de ieri. Ce să ne mai ascundem după deget! Mai e ceva: tinerii critici începuseră bine după 1989 ocupîndu-se de trierea noilor apariții, dar au abandonat repede partida, din motive doar de ei cunoscute. Sau ştiu eu din ce ambiție prostească! Am fost uimit să citesc cartea lui Andrei Terian, un critic pe care eu personal am mizat, în care se reproşa criticii că e defazată de teoriile şi practicile occidentale, în definitiv, americane. E la mijloc o ciudată confuzie între critică şi metacritică. Lasă că, începînd cu Gherea, da, cu sociologul tainian Gherea, continuînd cu Lovinescu şi cu criticii interbelici, estetici, băgîndu-i în seamă pînă şi pe cei din anii de realism socialist, contemporani de a doua mînă cu Sartre, trecînd la cei din generația 1960, estetici, structuralişti, deconstructivişti, stilisticieni, ca să încheiem cu cei de azi, ataşați de multiculturalism, toți criticii români au cunoscut în timp real doctrinele literare ale vremii lor. Doar că teoria e una, iar critica, mai ales de întîmpinare, alta. Ştefan Borbély şi cronicarii literari aparțin de specii diferite. Îi recomand lui Terian mai mult respect față de diversitate. Altfel spus, să nu mai amestece borcanele. Mai cu seamă pentru un teoretician de factură academică, acest lucru nu se face.