Poezii

poate că undeva
o femeie mă visează chiar în clipa aceasta
şi îngropat până la coapse în răsuflarea ei
desfac o sticlă de tokay aprind
candele parfumate o

invit la un preludiu de paste con vongole
suntem într-un penthouse de lux numit cer
senzațiile dau năvală precum marea
armată rusă pârjolind totul în jur
mărul din care muşc are gust
de aur topit iar îngerii toți au
sindromul tourette ah

ard de viu în mintea cuiva
ca o lumină într-un tabernacol
în vreme ce departe
în cea mai neagră singurătate altcineva
moare încet
în frigul din interiorul meu


eu nu am trăit printre voi niciodată
înconjurat de 77 de fecioare imaginare
locuiesc un anotimp neştiut singurul meu
prieten este poemul care acum încălzeşte
o pizza refrigerată şi se uită la ştiri
curând adoarme plictisit în timp ce
solenoid îi cade din mână

eu nu ştiu ce înseamnă singurătatea
aici unde poemul se poate transforma
într-o femeie cu sânii fermi ca stânca gibr
altarului eu o alint tu eşti stânca mea
cetățuia mea până ce obrajii i se colorează
şi mă împinge pe canapea gâfâind

eu nu ştiu ce înseamnă să fii muritor
aici unde cresc păsări imaginare şi pomi
înfloriți îți intră în casă căutând pruncul
din tine ca soldații lui irod dar

ce se aude cine strigă aaa aa a
e doar o amintire lăsată de izbelişte
care încearcă să-mi spună atenție
orice cuvânt şters în poem
şterge o parte din tine
stăteam amândoi
în rezerva de spital sub
pomul de transfuzii cu rădăcini adânc înfipte
în inimile noastre prin
tubul transparent cineva îmi trimitea
un poem de culoarea vişinei coapte o metaforă
îmi încălzea trupul cuvintele viața
sorbeam însetat din licoare şi-i mulțumeam
celuilalt trup care îmi împrumuta visele şi
îngenunchierile lui o
lumină ne traversa pe amândoi ca o pajişte
verde din cântarea cântărilor
păsări ciudate îşi făceau cuib
pe umărul meu şi liberi de greutate alergam
unul în altul trăind o clipă necurgătoare
cine mai era atent la şarpele care
din iarba înaltă repeta ai grijă ai grijă


aici nu e decât ea moartea
la ora 11 fix
chirurgul scoate
un fâlfâit de aripi din inima mea tulup
tulup
păsări psihopompe
invadează blocul operator aşa
cum o corabie invadează visul unui naufragiat
la ora 11:03
mi se injectează în venă un
pentametru iambic perfect
mă desprind de pământ
încurcat în perfuzii plutesc
peste câmpul ars şi plin de bălării din macbeth
departe jos
trei vrăjitoare în halate albe
lângă un cazan trupul meu
în care fierbe cucuta
şi ochii de salamandră praful de urechelniță şi
crețişoara ciclofosfamida şi solzii de dragon
elixirul fericirii
picură din punga perfuziei în
pijamaua de spital umplută cu câlți
la ora 12:59
o suferință care nu mai este
a mea zboară prin salon ca o
molie în căutarea zilei de mâine
ziua din care eu
mă voi întoarce ostenit şi desculț dar
fericit că am descoperit
tărâmul tinereții fără bătrânețe şi
al vieții fără de moarte


mulțumesc mamă
pentru toate cămăşile pe care mi le-ai spălat
cu jumătate apă vie
jumătate apă moartă sunt
atât de multe încât balconul nostru flutură
ca o pânză de corabie umflată de vânt
purtându-ne blocul de pe o stradă pe alta din
tr-un oraş în altul până când
tata a rătăcit drumul spre casă zilnic

urc scara interioară a singurătății
ca un paznic de far comunic cu amintirile
prin alfabetul morse şi închei
ziua cu o săritură la punct fix
la unicul punct fix din univers ştii tu

conturul acela de cretă pe caldarâm
care rezolvă marea arcană a quadraturii cercului
uite deja încep flashurile trecătorii
îşi face selfie cu cel
care se ridică din conturul de cretă
şi cu aripi fracturate de emoție
se înalță ca pasărea phoenix