Proză
Isabella Drăghici
Preludiile ceții
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Oră târzie în noapte... Ceața învăluie enigmatic câmpul din fața sa şi gândurile morții. Un croncănit. O pasăre nevăzută străbate tristele undiri ale aerului. De mult timp nu-şi găseşte locul. Doar refugiul acesta în aşternut de ceață îi mai dă cumva speranța unei protecții, a unui viitor, a unei salvări. Dar, dacă va fi prinsă? Cufundată în întunericul viu, femeia sângerează amintiri. Aleargă, aleargă, aleargă... De trecut, de moarte, de suferință... Pielea i-e plină de răni nevăzute, inima pare că bate, dar a stat de mult... Poate că noaptea asta nu va avea sfârşit...
*
Monahia Agathia ridică încet ochii şi privi pe geamul îngust al chiliei. Aşezată pe marginea patului, cu capul sprijinit de palme, corpul aplecat, coatele pe genunchi, cu ochii străbătuți de trecut, părea că este ea însăşi o icoană. Vie sau moartă, nici ea nu mai ştia... În fața ferestrei – o biserică de pe la 1500, monument de patrimoniu, micuță, intimă, locul unde-şi tăinuise în spovedanie secretele sale cele mai grele. Se dusese o mare parte din povara lor, dar mai avea unul, cel mai apăsător, pe care-l păstra din viața sa trecută de mirean. Dacă aceea se putuse chema viață. Îl ascunsese bine, într-un loc săpat adânc în inimă, alături de portretul mamei pe care o văzuse ultima dată atunci, la şaptesprezece ani, când fusese arestată, şi de imaginea acelui bărbat... Iertase, dar nu putea uita...
Monahia Agathia era în consiliul de administrație al mănăstirii de mult timp. Bunătatea, blândețea, firea ei, dar mai ales credința, forța spirituală pe care le emana, o făcuseră să fie foarte iubită şi prețuită acolo. Ochii ei mari, albaştri, mersul delicat, feminin, candoarea surprinzătoare la vârsta de aproape şaptezeci de ani, vivacitatea, prezența ei tăcută şi spirituală, liniştea şi înțelepciunea o făceau să fie adeseori căutată de celelalte călugărițe care se adunau uneori după slujba de seară în jurul ei şi îi cereau sfaturi sau povesteau câte-n lună şi în stele. Cine ar fi bănuit că femeia aceasta îşi trăia încă în tăcere supliciile vieții trecute?
*
– Maria Romanescu! Maria Romanescu!!! Marş, la audieri!!!
Fata, piele şi os, abia reuşind să îşi înfigă degetele tremurânde în peretele umed şi mucegăit, încercă să se ridice din colțul în care stătea, dar nu putu.
– Romanescu, mişcă! La audieri, marş! îi spuseră cei doi torționari intrați în celulă.
După câteva momente, într-un tandem al urii, cele două brute începură să dea cu bocancii în ea, aşa cum făceau de obicei cu cei care nu îndeplineau ordinele.
Subnutrită, cu corpul şi chipul învinețite şi tumefiate, femeia încercă să se mişte din colțul în care stătea. Se puse în genunchi cu greutate, dar, din nou, a se ridica păru o imposibilitate. Nervos, unul dintre bărbați îi trase un bocanc în stomac, apoi o apucă de păr şi o târî până la ieşire.
– Curvă nenorocită, faci pe neputincioasa, ai?! Da’ să fii duşmanu’ poporului ştii! Scoase bastonul. După câteva lovituri, femeia leşină.
– Las-o, mă, că ne moare p-aci şi n-o mai audiază! Ştii că o vrea şefu’ vie deocamdată. Uite ce țâțe şi buze are! Şi izbucni într-un râs grotesc. Hai c-aduc o căldare cu apă!
În scurt timp, o căldare de apă rece fu aruncată asupra trupului femeii care începu să dea semne de viață.
– Hai s-o ridicăm, că cine ştie ce mai zice apoi şefu’, că nu suntem capabili...
Însângerată, femeia fu ridicată în picioare şi sprijinită de cei doi până ajunseră în sala de audieri. O masă, un scaun şi un bărbat masiv, cu ochi albaştri, cu o figură care transmitea ceva terifiant, formau ambientul camerei în care fusese lăsată Maria Romanescu şi în care-şi găsiseră chinurile nenumărate deținute. La cei optsprezece ani pe care-i împlinea în acea zi de 12 octombrie 1950, Maria avea dreptul la o porție de mâncare mai sănătoasă. Tovarăşul Moroşanu, comandantul închisorii, o privi pe Maria cu aparentă compasiune:
– Tovarăşa Romanescu, aveți o porție de mâncare de la noi! Azi împliniți optsprezece ani şi ne-am gândit să vă sărbătorim. Sunteți la noi de aproape un an, mâine plecați la închisoarea de la Miercurea-Ciuc. La mulți ani! Şi zâmbi muşcându-şi vulgar buza de jos.
Femeia care fusese aşezată pe scaun de către cei doi gardieni ce o aduseseră, ridică încet capul şi îi înfruntă privirea. Ştia că totul este o minciună. După torturile aproape neîntrerupte din ultimele luni în care Moroşanu avea o plăcere deosebită în a o maltrata, nu putea să creadă că mai putea fi ceva bun în inima lui. Nu puteau să scoată nimic de la ea, orice i-ar fi făcut. În secret, Moroşanu o admira pentru tăria ei, dar şi că era frumoasă. Intersecția aceea de priviri albastre, una venind de sus şi purtând inocența şi forța adevărului, alta de jos, din întunericul terorii, avea depozitată în ea o legătură pe care cei doi o resimțeau, fără putința unei explicații. Maria îşi coborî privirea, după câteva secunde, în blidul cu ciorbă de fasole care stătea stingher pe masa din fața sa. În ultimele săptămâni, drept pedeapsă pentru lipsa colaborării, singura mâncare fusese un colț de pâine pe zi. Ce putea face acum decât să mănânce cu disperare, să mănânce!? Lingura lipsea. Îşi apropie mâinile tremurânde de castronul din tablă şi îl ridică să bea. Din câteva sorbituri, castronul se goli. Aproape că nu mai reuşi să mestece boabele acelea mari de fasole puțin fierte. Dar era un lichid, şi era cald, şi avea cât de cât gust...
– Mai vrei? Junghescule, mai adu un castron la fata asta, că parcă n-a mâncat de un an! spuse Moroşanu paznicului de la uşă, râzând sardonic.
Femeia termină şi al doilea castron.
– Hai c-acum e mai bine, după două porții, nu? o întrebă comandantul pe copilă, după ce termină şi al doilea castron.
Fata ridică ochii suspicioasă iar privirea îi deveni puțin mai vie, după acest „festin”. I se adusese şi pâine – o jumătate. Cam cât mânca ea la celulă într-o săptămână. Fata simțea însă că ceva i se pregăteşte cu atâtea „amabilități”. Dar ceea ce urmat i-a întrecut imaginația şi i-a marcat viața mai mult decât orice...
*
Monahia Agathia închise ochii. Sufletul i se adânci în rugăciune. Îngenunche în fața icoanei şi se privi în inimă. Nu mai era ură, nu mai era disperare, doar o rană încă vie, încă sângerând acele amintiri, acele clipe de coşmar... Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiților noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău şi cel viclean...
*
Eleva Maria Romanescu fusese arestată în noaptea de 10 noiembrie 1949, la orele 2.30, smulsă de lângă mama sa şi declarată duşman al poporului. Era cea mai bună elevă a liceului şi şocul fusese maxim printre colegi. Fusese încarcerată la această închisoare dintr-un orăsel de provincie, urmând să fie mutată la un moment dat la Miercurea-Ciuc pentru reeducare, în cea mai severă închisoare politică pentru femei. Împreună cu câțiva colegi, împărțise manifeste anticomuniste şi distrusese de mai multe ori afişele de propagandă ale partidului. Identificată ca lider al unei grupări anticomuniste care coalizase mulți adolescenți, Maria Romanescu intră rapid sub vizorul Securității. Deşi minoră, fusese considerată un element periculos, condamnată la cincisprezece ani de închisoare şi supusă la torturi inimaginabile. Încercau să o determine să colaboreze pentru a spune numele complicilor. Mama ei fusese arestată tot atunci, fără dovezi concrete, dar dusă în altă închisoare. Pe tatăl ei nu îl cunoscuse – mama nu a vrut să îi spună niciodată nimic despre el.
Pe scaunul de la masă, Maria aştepta surpriza care urma. Ştia că ceva trebuie să se întâmple. Eventual binecunoscutele bătăi şi chinuri, ca să spună cine sunt cei care făceau parte din grupul de „trădători ai neamului”. Apoi leşinul, sau poate faza finală. Ea era pregătită. Altă noapte în care va fi torturată... Rasă pe cap, cu picioarele abia susținându-i trupul slăbit, lovit în fiecare din ultimele patruzeci de nopți de bocanci grei, Maria Romanescu simțea că se apropie de sfârşit. Dar ceea ce s-a petrecut atunci i-a schimbat destinul. Bestialitatea are fețele ei nebănuite...
Pe centrul camerei de interogare şi tortură, comandantul trase masa şi o invită pe Maria să se întindă pe ea. Maria nu schiță nicio mişcare, până când Moroşanu nu o bruscă şi o amenință că va fi iar bătută. Comandantul mima foarte bine afecțiunea, dar nu putea mult timp – izbucnea imediat ca un vulcan, urla, lovea, jignea. Acum începuse să țipe la ea. Îi chemă pe Junghescu, pe Holoş şi Melinte, apropiații săi care-l ajutau, o întinseră forțat pe masă şi o legară cu mâinile de picioarele acesteia. Fata începu să țipe şi să se zbată. Moroşanu îi trase două palme puternice peste față, apoi, ca şi cum totul ar fi fost normal, scoase bucăți de ciocolată din buzunar şi începu să i le bage forțat fetei în gură.
– Hai, frumoaso, nu te mai zbate atât! Noi vrem să te simți bine. Uite, îți dăm ciocolată, te relaxăm... Dar fii şi tu cuminte! îi zise comandantul.
Bărbatul o mângâie pe obrajii loviți cu puțin timp înainte şi îi spuse cu cinism:
– Vezi, dacă nu asculți?!
Femeia scuipă ciocolata şi încercă în continuare să scape de legăturile de la mâini şi picioare. Cei patru bărbați erau incitați de această zbatere a frumoasei fete slăbite, dar cu sânii încă mari, cu buze senzuale, cu mijloc de sirenă, un exemplar care deținea o energie erotică naturală intensă. Comandantul pusese ochii pe ea de mult timp, dar nu făcuse pasul decisiv până acum. Îi era, surprinzător, un pic teamă de privirea ei sfredelitoare şi ingenuă, însă în acelaşi timp, îl excita la maximum să-i vadă sânii pe sub zeghea udă, buzele promițătoare de delicii... Avea fata asta o carismă aparte, chiar aşa, epuizată şi slăbită de atâta timp.
Gândindu-se la cum o va pătrunde, comandantul simți cum sângele îi năvăleşte în obraji. Se excită brusc şi puse mâna între picioarele fetei, pe deasupra pantalonilor vărgați. Copila începu să urle şi să se zbată şi mai tare. Melinte o legă la gură, iar ceilalți doi îi prinseră ferm picioarele şi i le desfăcură. Comandantul Moroşanu începu să îşi mişte mâna într-un „du-te-vino” intens. Vroia să îi simtă vaginul acestei virgine, să intre acolo unde n-a mai intrat nimeni niciodată. Se simțea legat de fata asta şi atras irezistibil. Dacă ar fi putut, ar fi făcut-o amanta lui, se gândea, ar fi scăpat-o cumva de acolo şi şi-ar fi luat-o acasă, dar asta însemna, posibil, viața lui pentru viața ei. Ar fi fost prins uşor. Şi-atunci, totul s-ar fi terminat...
Fata începu să se agite mai tare la iminența violului. Zbaterea ei însă avea exact efectul contrar. Comandantul, înnebunit de dorință, îi smulse hainele fetei, într-un impuls diabolic. Ce viziune! Sânii cei mari ieşiți dintre faldurile cămăşii, curbele abdomenului coborând între coapse, unde era împărăția dorită... Sărmana Maria! Nu putea să creadă că acesta e cadoul de ziua ei, întâlnirea cu aceste bestii. Nu aveau dreptul să-i facă asta!!! Dar uneori, viața te pune în situații în care nu poți decât să accepți şi să-ncerci să te salvezi... Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta...
Holoş şi Melinte îi traseră bazinul fetei pe marginea mesei, iar comandantul îşi desfăcu pantalonii. Era prima lui virgină. Celelalte pe care le violase erau femei de mult. O dorință înnebunitoare îl făcea să tremure din tot corpul. Doru Moroşanu arăta, surprinzător, un pic de umanitate. Era, de altfel, foarte emoționat. Bruta din el se înmuie în fața acestui copil lipsit de apărare, a frumuseții chipului şi trupului, a delicateții ei. Încercă să nu fie aşa brutal, cum era de obicei. Reuşi să pătrundă în ea după câteva minute. Maria, epuizată, încet, încet, se abandonă situației. Era disperată, dar nu putea face nimic. De la un moment dat, ceva începu să se schimbe în atitudinea ei: şocul căpăta nuanțe necunoscute. Repulsia şi plăcerea coexistau simultan, într-o tensiune interioară maximă. Erau senzații de plăcere absolut noi, pe care nu le putea compara cu nimic. După minute în şir, Doru şi Maria aveau o conexiune intimă incredibilă. Violatorul şi victima pactizau într-un fel surprinzător. Maria însă, cu toată acea senzație de plăcere simțită, era în continuare şocată, copleşită de suferință. Dar Doru simțea că se poate îndrăgosti. În culmea juisării, îşi dădu seama de actul său inuman şi se opri brusc. Îi privi pe subalternii săi ca şi cum ar fi fost trezit dintr-un vis, îşi trase pantalonii şi îi dădu afară rapid. Melinte, Holoş şi Junghescu se uitară unii la alții fără să înțeleagă ce se petrece şi ieşiră dezamăgiți. După ce închiseră uşa, Doru o dezlegă rapid pe Maria de mâini, o mângâie pe păr, o sărută pe frunte ca pe un copil şi începu să plângă. O ridică pe Maria pe brațe de pe masă, ridică în brațe trupul acela fragil, copila abia dezvirginată, şi o teribilă mustrare de conştiință începu să-l apese. Comandantul nu ştia nici el ce se petrece. Doar nu fusese aşa niciodată! O aşeză pe canapeaua din camera alăturată, unde era biroul lui, o acoperi cu o pătură şi se puse în genunchi în fața ei. Tulburat la maxim, bărbatul izbucni în lacrimi. Îi spuse proaspetei femei să îl ierte. Începu să simtă toată durerea ei, toate monstruozitățile pe care le făcuse împotriva femeilor din închisoare de-a lungul anilor. O strânse la piept, în timp ce lacrimi după lacrimi îi inundau chipul aspru. Plângea în hohote. Femeia, complet bulversată, cu ochii închişi, desfigurată de suferință, nu schița niciun gest. Nici măcar nu mai avea puterea să privească. Moroşanu, abuzat sexual în copilărie de tatăl lui şi violentat frecvent, avu un moment de catharsis. Ajunsese în el însuşi la acea traumă care îl făcuse să devină, peste ani şi ani, bruta de acum. Începu să urle. Maria tresări – nu mai avea puterea să se opună la nimic. Oare în curând va da din nou cu bocancii în ea? Va fi iar torturată sau violată? După câteva minute, bărbatul se linişti puțin. O dezbrăcă de cămaşa ei vărgată şi îi puse o cămaşă curată de-a lui, pe care o ținea de schimb la birou. O privi intens în ochi şi o mângâie pe păr. Într-un mod de neînțeles, vroia să facă de acum încolo totul pentru ea. Ceea ce şi făcu mai târziu. Se puse din nou în genunchi în fața ei şi îi sărută picioarele.
– Iartă-mă, Maria! Iartă-mă, te rog!
Era disperat, înțelegându-şi toate ororile pe care le făcuse de când era comandant al acelei închisori, toate violurile, toate bestialitățile...
– Maria, iartă-mă! Iartă-mă, Maria!!!
Îi aduse mâncarea lui şi încercă s-o hrănească. Îi dădu şi fructe, dulciuri, suc, dar Maria nu reacționa la nimic – viața, simțea ea, i se încheiase. Comandantul îi spuse în şoaptă:
– Maria, ai încredere în mine! O să te ajut să ieşi de aici, dar, te rog, să nu ştie nimeni! Dacă se află, s-a zis cu mine!
Din acea zi, Maria avu un regim special. Fusese mutată într-o celulă cu pat, pături, căldură, curățenie, avea mâncare îndestulătoare şi însuşi comandantul se ocupa direct de ea. Moroşanu o declarase imediat inaptă să fie dusă la închisoarea de la Miercurea-Ciuc, motivând că e bolnavă. O aducea mai des la interogatorii, de ochii celorlați, dar îi dădea afară şi se purta cu ea cu un sentiment aproape necunoscut pentru el până atunci: afecțiunea. Povestea cu ea nenumărate lucruri, mâncau împreună şi planifica modul în care s-o scape de închisoare. Femeia începu să îşi mai revină puțin, dar tot nu avea încredere că mai poate fi ceva bun cu viața ei. În shimb, se ruga. Rugăciunea era singurul ei sprijin real şi singurul refugiu.
Într-o noapte, după câteva săptămâni de la violul acela, Mariei îi fusese lăsată deschisă uşa de la celulă şi reuşi să se strecoare, pe culoarele secrete indicate de comandant, pe sub clădire, afară din închisoare. Alergă atunci toată noaptea pe câmp, până când leşină. Alergă, alergă, alergă...
Oră târzie în noapte... Ceața învăluie enigmatic câmpul din fața sa şi gândurile morții. Un croncănit. O pasăre nevăzută străbate tristele unduiri ale aerului. De mult timp nu-şi găseşte locul. Doar refugiul acesta în aşternut de ceață îi mai dă cumva speranța unei protecții, a unui viitor, a unei salvări. Dar dacă va fi prinsă? Cufundată în întunericul viu, femeia sângerează amintiri. Aleargă, aleargă, aleargă... De trecut, de moarte, de suferință... Pielea i-e plină de răni nevăzute, inima pare că bate, dar a stat de mult... Poate că noaptea asta nu va avea sfârşit...
Cam aşa ajunsese Maria la mănăstire. A doua zi, o găsise leşinată maica stareță pe câmpul din apropierea mănăstirii, devreme, în zori, şi o luă. Povestea ei impresionă, iar stareța, femeie cultivată, curajoasă şi cu mult suflet, o ținu ascunsă de autorități. Fusese căutată de securitate câțiva ani, dar apoi renunțaseră. Maria Romanescu fusese primită în monahism sub numele de Monahia Agathia.
Despre acest viol care-i adusese, până la urmă, eliberarea, monahia Agathia nu putuse vorbi. Şi nici despre ce aflase mai târziu. Aceste episoade erau cel mai intim secret al său. Într-o zi, se zvonise la mănăstire că Doru Moroşanu, comandantul închisorii, fusese luat pe sus de securitate şi nu se mai ştia nimic de el. Cineva se răzbunase şi îl turnase la partid că eliberase o condamnată care n-a mai putut fi găsită şi că începuse să se poarte, apoi, prea bine cu deținutele. După ce îşi mai reveni din anul acela de cumplită detenție, monahia Agathia trimisese pe cineva să vadă ce mai este cu fosta casă unde locuise cu mama în adolescență, care, murise, între timp, cum aflase, la închisoarea Mislea, din cauza torturilor. O vecină îi dăduse persoanei care s-a interesat de soarta apartamentului o fotografie cu mama şi tatăl ei, pe care Maria nu o văzuse niciodată până atunci. Monahia Agathia o păstra de zeci de ani tot timpul cu ea, ca pe o icoană.
*
Maica Agathia începu să plângă. Acum avea aproape şaptezeci de ani... Se ridică din genunchi, deschise uşa chiliei şi ieşi să se plimbe. Cu mâna tremurând, băgă mâna în buzunarul drept şi scoase din el fotografia. Familia sa... Tatăl şi mama: un bărbat masiv, cu ochi albaştri, cu chip mai dur, o femeie angelică, blondă şi cu o expresie de bunătate. Întoarse încet fotografia. Pe spatele ei, cu o cerneală veche, un scris deteriorat din care se putea distinge: Familia Doru şi Elvira Romanescu Moroşanu.
Ore târzii în noapte. Ceața învăluie enigmatic turla bisericii şi ochii închişi ai chiliilor. O zbatere de aripi. O pasăre albă străbate sfintele undiri ale aerului. Aici şi-a găsit în sfârşit locul. Refugiul acesta în aşternut de ceață îi dă credința unei împliniri: lumina zilei care va să vie şi nu se va mai sfârşi. Cufundată în întunericul viu, femeia se simte binecuvântată. Pielea i-e plină de semne, dar inima a iertat demult... Privi către vărful turlei, unde se aşeză pasărea. Şi totuşi, călătoria aceasta nu va avea sfârşit...
*
Monahia Agathia ridică încet ochii şi privi pe geamul îngust al chiliei. Aşezată pe marginea patului, cu capul sprijinit de palme, corpul aplecat, coatele pe genunchi, cu ochii străbătuți de trecut, părea că este ea însăşi o icoană. Vie sau moartă, nici ea nu mai ştia... În fața ferestrei – o biserică de pe la 1500, monument de patrimoniu, micuță, intimă, locul unde-şi tăinuise în spovedanie secretele sale cele mai grele. Se dusese o mare parte din povara lor, dar mai avea unul, cel mai apăsător, pe care-l păstra din viața sa trecută de mirean. Dacă aceea se putuse chema viață. Îl ascunsese bine, într-un loc săpat adânc în inimă, alături de portretul mamei pe care o văzuse ultima dată atunci, la şaptesprezece ani, când fusese arestată, şi de imaginea acelui bărbat... Iertase, dar nu putea uita...
Monahia Agathia era în consiliul de administrație al mănăstirii de mult timp. Bunătatea, blândețea, firea ei, dar mai ales credința, forța spirituală pe care le emana, o făcuseră să fie foarte iubită şi prețuită acolo. Ochii ei mari, albaştri, mersul delicat, feminin, candoarea surprinzătoare la vârsta de aproape şaptezeci de ani, vivacitatea, prezența ei tăcută şi spirituală, liniştea şi înțelepciunea o făceau să fie adeseori căutată de celelalte călugărițe care se adunau uneori după slujba de seară în jurul ei şi îi cereau sfaturi sau povesteau câte-n lună şi în stele. Cine ar fi bănuit că femeia aceasta îşi trăia încă în tăcere supliciile vieții trecute?
*
– Maria Romanescu! Maria Romanescu!!! Marş, la audieri!!!
Fata, piele şi os, abia reuşind să îşi înfigă degetele tremurânde în peretele umed şi mucegăit, încercă să se ridice din colțul în care stătea, dar nu putu.
– Romanescu, mişcă! La audieri, marş! îi spuseră cei doi torționari intrați în celulă.
După câteva momente, într-un tandem al urii, cele două brute începură să dea cu bocancii în ea, aşa cum făceau de obicei cu cei care nu îndeplineau ordinele.
Subnutrită, cu corpul şi chipul învinețite şi tumefiate, femeia încercă să se mişte din colțul în care stătea. Se puse în genunchi cu greutate, dar, din nou, a se ridica păru o imposibilitate. Nervos, unul dintre bărbați îi trase un bocanc în stomac, apoi o apucă de păr şi o târî până la ieşire.
– Curvă nenorocită, faci pe neputincioasa, ai?! Da’ să fii duşmanu’ poporului ştii! Scoase bastonul. După câteva lovituri, femeia leşină.
– Las-o, mă, că ne moare p-aci şi n-o mai audiază! Ştii că o vrea şefu’ vie deocamdată. Uite ce țâțe şi buze are! Şi izbucni într-un râs grotesc. Hai c-aduc o căldare cu apă!
În scurt timp, o căldare de apă rece fu aruncată asupra trupului femeii care începu să dea semne de viață.
– Hai s-o ridicăm, că cine ştie ce mai zice apoi şefu’, că nu suntem capabili...
Însângerată, femeia fu ridicată în picioare şi sprijinită de cei doi până ajunseră în sala de audieri. O masă, un scaun şi un bărbat masiv, cu ochi albaştri, cu o figură care transmitea ceva terifiant, formau ambientul camerei în care fusese lăsată Maria Romanescu şi în care-şi găsiseră chinurile nenumărate deținute. La cei optsprezece ani pe care-i împlinea în acea zi de 12 octombrie 1950, Maria avea dreptul la o porție de mâncare mai sănătoasă. Tovarăşul Moroşanu, comandantul închisorii, o privi pe Maria cu aparentă compasiune:
– Tovarăşa Romanescu, aveți o porție de mâncare de la noi! Azi împliniți optsprezece ani şi ne-am gândit să vă sărbătorim. Sunteți la noi de aproape un an, mâine plecați la închisoarea de la Miercurea-Ciuc. La mulți ani! Şi zâmbi muşcându-şi vulgar buza de jos.
Femeia care fusese aşezată pe scaun de către cei doi gardieni ce o aduseseră, ridică încet capul şi îi înfruntă privirea. Ştia că totul este o minciună. După torturile aproape neîntrerupte din ultimele luni în care Moroşanu avea o plăcere deosebită în a o maltrata, nu putea să creadă că mai putea fi ceva bun în inima lui. Nu puteau să scoată nimic de la ea, orice i-ar fi făcut. În secret, Moroşanu o admira pentru tăria ei, dar şi că era frumoasă. Intersecția aceea de priviri albastre, una venind de sus şi purtând inocența şi forța adevărului, alta de jos, din întunericul terorii, avea depozitată în ea o legătură pe care cei doi o resimțeau, fără putința unei explicații. Maria îşi coborî privirea, după câteva secunde, în blidul cu ciorbă de fasole care stătea stingher pe masa din fața sa. În ultimele săptămâni, drept pedeapsă pentru lipsa colaborării, singura mâncare fusese un colț de pâine pe zi. Ce putea face acum decât să mănânce cu disperare, să mănânce!? Lingura lipsea. Îşi apropie mâinile tremurânde de castronul din tablă şi îl ridică să bea. Din câteva sorbituri, castronul se goli. Aproape că nu mai reuşi să mestece boabele acelea mari de fasole puțin fierte. Dar era un lichid, şi era cald, şi avea cât de cât gust...
– Mai vrei? Junghescule, mai adu un castron la fata asta, că parcă n-a mâncat de un an! spuse Moroşanu paznicului de la uşă, râzând sardonic.
Femeia termină şi al doilea castron.
– Hai c-acum e mai bine, după două porții, nu? o întrebă comandantul pe copilă, după ce termină şi al doilea castron.
Fata ridică ochii suspicioasă iar privirea îi deveni puțin mai vie, după acest „festin”. I se adusese şi pâine – o jumătate. Cam cât mânca ea la celulă într-o săptămână. Fata simțea însă că ceva i se pregăteşte cu atâtea „amabilități”. Dar ceea ce urmat i-a întrecut imaginația şi i-a marcat viața mai mult decât orice...
*
Monahia Agathia închise ochii. Sufletul i se adânci în rugăciune. Îngenunche în fața icoanei şi se privi în inimă. Nu mai era ură, nu mai era disperare, doar o rană încă vie, încă sângerând acele amintiri, acele clipe de coşmar... Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiților noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău şi cel viclean...
*
Eleva Maria Romanescu fusese arestată în noaptea de 10 noiembrie 1949, la orele 2.30, smulsă de lângă mama sa şi declarată duşman al poporului. Era cea mai bună elevă a liceului şi şocul fusese maxim printre colegi. Fusese încarcerată la această închisoare dintr-un orăsel de provincie, urmând să fie mutată la un moment dat la Miercurea-Ciuc pentru reeducare, în cea mai severă închisoare politică pentru femei. Împreună cu câțiva colegi, împărțise manifeste anticomuniste şi distrusese de mai multe ori afişele de propagandă ale partidului. Identificată ca lider al unei grupări anticomuniste care coalizase mulți adolescenți, Maria Romanescu intră rapid sub vizorul Securității. Deşi minoră, fusese considerată un element periculos, condamnată la cincisprezece ani de închisoare şi supusă la torturi inimaginabile. Încercau să o determine să colaboreze pentru a spune numele complicilor. Mama ei fusese arestată tot atunci, fără dovezi concrete, dar dusă în altă închisoare. Pe tatăl ei nu îl cunoscuse – mama nu a vrut să îi spună niciodată nimic despre el.
Pe scaunul de la masă, Maria aştepta surpriza care urma. Ştia că ceva trebuie să se întâmple. Eventual binecunoscutele bătăi şi chinuri, ca să spună cine sunt cei care făceau parte din grupul de „trădători ai neamului”. Apoi leşinul, sau poate faza finală. Ea era pregătită. Altă noapte în care va fi torturată... Rasă pe cap, cu picioarele abia susținându-i trupul slăbit, lovit în fiecare din ultimele patruzeci de nopți de bocanci grei, Maria Romanescu simțea că se apropie de sfârşit. Dar ceea ce s-a petrecut atunci i-a schimbat destinul. Bestialitatea are fețele ei nebănuite...
Pe centrul camerei de interogare şi tortură, comandantul trase masa şi o invită pe Maria să se întindă pe ea. Maria nu schiță nicio mişcare, până când Moroşanu nu o bruscă şi o amenință că va fi iar bătută. Comandantul mima foarte bine afecțiunea, dar nu putea mult timp – izbucnea imediat ca un vulcan, urla, lovea, jignea. Acum începuse să țipe la ea. Îi chemă pe Junghescu, pe Holoş şi Melinte, apropiații săi care-l ajutau, o întinseră forțat pe masă şi o legară cu mâinile de picioarele acesteia. Fata începu să țipe şi să se zbată. Moroşanu îi trase două palme puternice peste față, apoi, ca şi cum totul ar fi fost normal, scoase bucăți de ciocolată din buzunar şi începu să i le bage forțat fetei în gură.
– Hai, frumoaso, nu te mai zbate atât! Noi vrem să te simți bine. Uite, îți dăm ciocolată, te relaxăm... Dar fii şi tu cuminte! îi zise comandantul.
Bărbatul o mângâie pe obrajii loviți cu puțin timp înainte şi îi spuse cu cinism:
– Vezi, dacă nu asculți?!
Femeia scuipă ciocolata şi încercă în continuare să scape de legăturile de la mâini şi picioare. Cei patru bărbați erau incitați de această zbatere a frumoasei fete slăbite, dar cu sânii încă mari, cu buze senzuale, cu mijloc de sirenă, un exemplar care deținea o energie erotică naturală intensă. Comandantul pusese ochii pe ea de mult timp, dar nu făcuse pasul decisiv până acum. Îi era, surprinzător, un pic teamă de privirea ei sfredelitoare şi ingenuă, însă în acelaşi timp, îl excita la maximum să-i vadă sânii pe sub zeghea udă, buzele promițătoare de delicii... Avea fata asta o carismă aparte, chiar aşa, epuizată şi slăbită de atâta timp.
Gândindu-se la cum o va pătrunde, comandantul simți cum sângele îi năvăleşte în obraji. Se excită brusc şi puse mâna între picioarele fetei, pe deasupra pantalonilor vărgați. Copila începu să urle şi să se zbată şi mai tare. Melinte o legă la gură, iar ceilalți doi îi prinseră ferm picioarele şi i le desfăcură. Comandantul Moroşanu începu să îşi mişte mâna într-un „du-te-vino” intens. Vroia să îi simtă vaginul acestei virgine, să intre acolo unde n-a mai intrat nimeni niciodată. Se simțea legat de fata asta şi atras irezistibil. Dacă ar fi putut, ar fi făcut-o amanta lui, se gândea, ar fi scăpat-o cumva de acolo şi şi-ar fi luat-o acasă, dar asta însemna, posibil, viața lui pentru viața ei. Ar fi fost prins uşor. Şi-atunci, totul s-ar fi terminat...
Fata începu să se agite mai tare la iminența violului. Zbaterea ei însă avea exact efectul contrar. Comandantul, înnebunit de dorință, îi smulse hainele fetei, într-un impuls diabolic. Ce viziune! Sânii cei mari ieşiți dintre faldurile cămăşii, curbele abdomenului coborând între coapse, unde era împărăția dorită... Sărmana Maria! Nu putea să creadă că acesta e cadoul de ziua ei, întâlnirea cu aceste bestii. Nu aveau dreptul să-i facă asta!!! Dar uneori, viața te pune în situații în care nu poți decât să accepți şi să-ncerci să te salvezi... Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta...
Holoş şi Melinte îi traseră bazinul fetei pe marginea mesei, iar comandantul îşi desfăcu pantalonii. Era prima lui virgină. Celelalte pe care le violase erau femei de mult. O dorință înnebunitoare îl făcea să tremure din tot corpul. Doru Moroşanu arăta, surprinzător, un pic de umanitate. Era, de altfel, foarte emoționat. Bruta din el se înmuie în fața acestui copil lipsit de apărare, a frumuseții chipului şi trupului, a delicateții ei. Încercă să nu fie aşa brutal, cum era de obicei. Reuşi să pătrundă în ea după câteva minute. Maria, epuizată, încet, încet, se abandonă situației. Era disperată, dar nu putea face nimic. De la un moment dat, ceva începu să se schimbe în atitudinea ei: şocul căpăta nuanțe necunoscute. Repulsia şi plăcerea coexistau simultan, într-o tensiune interioară maximă. Erau senzații de plăcere absolut noi, pe care nu le putea compara cu nimic. După minute în şir, Doru şi Maria aveau o conexiune intimă incredibilă. Violatorul şi victima pactizau într-un fel surprinzător. Maria însă, cu toată acea senzație de plăcere simțită, era în continuare şocată, copleşită de suferință. Dar Doru simțea că se poate îndrăgosti. În culmea juisării, îşi dădu seama de actul său inuman şi se opri brusc. Îi privi pe subalternii săi ca şi cum ar fi fost trezit dintr-un vis, îşi trase pantalonii şi îi dădu afară rapid. Melinte, Holoş şi Junghescu se uitară unii la alții fără să înțeleagă ce se petrece şi ieşiră dezamăgiți. După ce închiseră uşa, Doru o dezlegă rapid pe Maria de mâini, o mângâie pe păr, o sărută pe frunte ca pe un copil şi începu să plângă. O ridică pe Maria pe brațe de pe masă, ridică în brațe trupul acela fragil, copila abia dezvirginată, şi o teribilă mustrare de conştiință începu să-l apese. Comandantul nu ştia nici el ce se petrece. Doar nu fusese aşa niciodată! O aşeză pe canapeaua din camera alăturată, unde era biroul lui, o acoperi cu o pătură şi se puse în genunchi în fața ei. Tulburat la maxim, bărbatul izbucni în lacrimi. Îi spuse proaspetei femei să îl ierte. Începu să simtă toată durerea ei, toate monstruozitățile pe care le făcuse împotriva femeilor din închisoare de-a lungul anilor. O strânse la piept, în timp ce lacrimi după lacrimi îi inundau chipul aspru. Plângea în hohote. Femeia, complet bulversată, cu ochii închişi, desfigurată de suferință, nu schița niciun gest. Nici măcar nu mai avea puterea să privească. Moroşanu, abuzat sexual în copilărie de tatăl lui şi violentat frecvent, avu un moment de catharsis. Ajunsese în el însuşi la acea traumă care îl făcuse să devină, peste ani şi ani, bruta de acum. Începu să urle. Maria tresări – nu mai avea puterea să se opună la nimic. Oare în curând va da din nou cu bocancii în ea? Va fi iar torturată sau violată? După câteva minute, bărbatul se linişti puțin. O dezbrăcă de cămaşa ei vărgată şi îi puse o cămaşă curată de-a lui, pe care o ținea de schimb la birou. O privi intens în ochi şi o mângâie pe păr. Într-un mod de neînțeles, vroia să facă de acum încolo totul pentru ea. Ceea ce şi făcu mai târziu. Se puse din nou în genunchi în fața ei şi îi sărută picioarele.
– Iartă-mă, Maria! Iartă-mă, te rog!
Era disperat, înțelegându-şi toate ororile pe care le făcuse de când era comandant al acelei închisori, toate violurile, toate bestialitățile...
– Maria, iartă-mă! Iartă-mă, Maria!!!
Îi aduse mâncarea lui şi încercă s-o hrănească. Îi dădu şi fructe, dulciuri, suc, dar Maria nu reacționa la nimic – viața, simțea ea, i se încheiase. Comandantul îi spuse în şoaptă:
– Maria, ai încredere în mine! O să te ajut să ieşi de aici, dar, te rog, să nu ştie nimeni! Dacă se află, s-a zis cu mine!
Din acea zi, Maria avu un regim special. Fusese mutată într-o celulă cu pat, pături, căldură, curățenie, avea mâncare îndestulătoare şi însuşi comandantul se ocupa direct de ea. Moroşanu o declarase imediat inaptă să fie dusă la închisoarea de la Miercurea-Ciuc, motivând că e bolnavă. O aducea mai des la interogatorii, de ochii celorlați, dar îi dădea afară şi se purta cu ea cu un sentiment aproape necunoscut pentru el până atunci: afecțiunea. Povestea cu ea nenumărate lucruri, mâncau împreună şi planifica modul în care s-o scape de închisoare. Femeia începu să îşi mai revină puțin, dar tot nu avea încredere că mai poate fi ceva bun cu viața ei. În shimb, se ruga. Rugăciunea era singurul ei sprijin real şi singurul refugiu.
Într-o noapte, după câteva săptămâni de la violul acela, Mariei îi fusese lăsată deschisă uşa de la celulă şi reuşi să se strecoare, pe culoarele secrete indicate de comandant, pe sub clădire, afară din închisoare. Alergă atunci toată noaptea pe câmp, până când leşină. Alergă, alergă, alergă...
Oră târzie în noapte... Ceața învăluie enigmatic câmpul din fața sa şi gândurile morții. Un croncănit. O pasăre nevăzută străbate tristele unduiri ale aerului. De mult timp nu-şi găseşte locul. Doar refugiul acesta în aşternut de ceață îi mai dă cumva speranța unei protecții, a unui viitor, a unei salvări. Dar dacă va fi prinsă? Cufundată în întunericul viu, femeia sângerează amintiri. Aleargă, aleargă, aleargă... De trecut, de moarte, de suferință... Pielea i-e plină de răni nevăzute, inima pare că bate, dar a stat de mult... Poate că noaptea asta nu va avea sfârşit...
Cam aşa ajunsese Maria la mănăstire. A doua zi, o găsise leşinată maica stareță pe câmpul din apropierea mănăstirii, devreme, în zori, şi o luă. Povestea ei impresionă, iar stareța, femeie cultivată, curajoasă şi cu mult suflet, o ținu ascunsă de autorități. Fusese căutată de securitate câțiva ani, dar apoi renunțaseră. Maria Romanescu fusese primită în monahism sub numele de Monahia Agathia.
Despre acest viol care-i adusese, până la urmă, eliberarea, monahia Agathia nu putuse vorbi. Şi nici despre ce aflase mai târziu. Aceste episoade erau cel mai intim secret al său. Într-o zi, se zvonise la mănăstire că Doru Moroşanu, comandantul închisorii, fusese luat pe sus de securitate şi nu se mai ştia nimic de el. Cineva se răzbunase şi îl turnase la partid că eliberase o condamnată care n-a mai putut fi găsită şi că începuse să se poarte, apoi, prea bine cu deținutele. După ce îşi mai reveni din anul acela de cumplită detenție, monahia Agathia trimisese pe cineva să vadă ce mai este cu fosta casă unde locuise cu mama în adolescență, care, murise, între timp, cum aflase, la închisoarea Mislea, din cauza torturilor. O vecină îi dăduse persoanei care s-a interesat de soarta apartamentului o fotografie cu mama şi tatăl ei, pe care Maria nu o văzuse niciodată până atunci. Monahia Agathia o păstra de zeci de ani tot timpul cu ea, ca pe o icoană.
*
Maica Agathia începu să plângă. Acum avea aproape şaptezeci de ani... Se ridică din genunchi, deschise uşa chiliei şi ieşi să se plimbe. Cu mâna tremurând, băgă mâna în buzunarul drept şi scoase din el fotografia. Familia sa... Tatăl şi mama: un bărbat masiv, cu ochi albaştri, cu chip mai dur, o femeie angelică, blondă şi cu o expresie de bunătate. Întoarse încet fotografia. Pe spatele ei, cu o cerneală veche, un scris deteriorat din care se putea distinge: Familia Doru şi Elvira Romanescu Moroşanu.
Ore târzii în noapte. Ceața învăluie enigmatic turla bisericii şi ochii închişi ai chiliilor. O zbatere de aripi. O pasăre albă străbate sfintele undiri ale aerului. Aici şi-a găsit în sfârşit locul. Refugiul acesta în aşternut de ceață îi dă credința unei împliniri: lumina zilei care va să vie şi nu se va mai sfârşi. Cufundată în întunericul viu, femeia se simte binecuvântată. Pielea i-e plină de semne, dar inima a iertat demult... Privi către vărful turlei, unde se aşeză pasărea. Şi totuşi, călătoria aceasta nu va avea sfârşit...