Poeme
Eugen Bunaru
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Pictură naivă
Nici nu mai ştii, nu-ți mai aduci aminte,
dacă era amiaza în toi – fierbinte – ori seara
se fâstâcea lent răcoros către noapte ori abia-abia
Cineva însămânța jur împrejur o lumină de dimineață –
palidă, străvezie. Oricum era şi puțină ceață, începuse
şi-o boare să-adie şi totul se petrecea parcă ieri-alaltăieri,
era, neîndoios, o zi bătrână, din alte primăveri, cu soare mult
şi blând ca altădată, o zi – pe scurt – chiar trasă la indigo
după-o zi căzută din rai. Ce mai, o zi ca niciodată!
Pedalau, din când în când, într-o parte şi în alta, pe biciclete înalte,
un băiat auriu şi o fată ce surâdea echivoc ca într-un film demodat,
de cinematecă, o fată cu ochi de peruzea sub o perdea de breton violet(ă).
Pe faleză pluteau cochet la promenadă perechi-perechi zâmbitoare
şi de undeva de sus începea să cadă, ca o pasăre caldă, câte-o petală defunctă
de magnolie. Cineva, ascuns ghiduş după o turlă, bătută în nestemate aiuritoare,
sufla, în aer, suav, ca dintr-o arhaică surlă, cuvinte dulci, suspine de dragoste,
aromitoare, încât cu toți şi cu toate, laolaltă, şi fete şi băieți, şi mame, şi copilaşi,
şi arbori, şi case, şi alei mărginaşe, păreau că saltă, de fericire, că se înalță,
până ce dispăreau fiecare, fulguiți, sub áure leneşe, fumegoase,
sub nimburi de aur, arzând orbitoare.
Aşteptare
Alarma din parcare trezea toți morții din cartier.
Am rămas ore în şir pe balcon să ascult greierii
să aştept ora nelămurită când încet-încet
– aproape că auzi – se luminează de ziuă.
Aveam un şiş în mână cu care plănuisem
să spintec tot întunericul ce (încă) tremura
ca o mireasă în aşternutul nunții sale.
Când m-am întors în cameră mă aşteptau
la o masă îmbelşugată cu lumânări
şi pahare înalte toți morții familiei.
I-am învăluit îndelung cu privirea
ca să le desluşesc gândurile ca să le ghicesc
chipurile. Când au plecat am văzut pur şi simplu
aerul dimineții intrându-mi în piept ca un cuțit alb
şi prelung azvârlit de aproape. Şi chipurile lor
încă dansau chicoteau jur împrejur în lumină
inexistente şi calde.
Album
Aerul era neclintit şi limpede ca orice lucru fățarnic
din oraşul acesta, ba chiar părea un imens vapor plutind
– încremenit – în derivă. Şi amurgul de iarnă strălucea impecabil,
aproape curveşte, cocoțat, deja, ca un cocostârc în flăcări,
deasupra atâtor acoperişuri mohorâte. Dincolo de ferestre,
o mână bătrână gâtuia lent amintiri fumegoase ce sucombau
cu infime zvâcniri de demnitate. Seara ezita, parcă, uzând
de strategii perverse, să-şi lepede, peste obiectele casei,
îmbrăcămintea cețoasă. Tu hohoteai, veselă-veselă, acolo,
în poiana din munți şi încă – se-aude limpede peste văi –
mai hohoteşti, noapte şi zi, noapte şi zi – abia te zăreşti,
ascunzându-ți goliciunea sub cascada superbă de păr,
aplecată uşor, printre margarete infime, deasupra unui fir
de pârâu, ca o căprioară, din poezia lui Labiş, ucisă
de foame şi sete.
***
Te afunzi în somnul unei cărți de altădată
când un copil aleargă adânc într-o pădure
se pierde sub obiceiul vechi de-a tremura
al unei frunze şi totul se petrece în surdină
în detalii îmbrăcate în pâslă ori în gravura
unei întâmplări uitate când doar aştepți
ca să asculți pe mai departe povestea
ce şi-a durat o casă mică aici la marginea pădurii
Tiptil acolo vin vulpile roşcate şi lupii suri
urechile-şi ciulesc şi urşi mormăitori se-apropie
prudent la orele înserării de micile ferestre luminate
şi ca-ntr-o horă a tăcerii căsuța o-nconjoară
ca să-şi desfete ochii şi auzul să-şi desfete
în timp ce Albă ca Zăpada la masa îmbelşugată
în mijlocul odăii le cântă şi le susură piticilor
– cei şapte – eterna şi buclucaşa ei poveste.
***
Să (-ți) râzi, asimetric, în barbă, să(-ți) râzi de toată
tărăşenia, să-ți dai pumni în piept, în scăfârlie
Să te izbeşti jur împrejur de un ecran omniscient,
să te vezi ca pe un scai, ca pe o gânganie mizerabilă
Să-ți tragi un şut, un bobârnac, să te vezi cum zbori
pe uşă sau pe fereastră ca un fulg insignifiant
(dintr-o plapumă spartă). Să-ți priveşti dispariția
în eter, în neantul cosmic, însorit, la maximum,
ca pentru o zi magnifică, în care să te trezeşti
pe un țărm, aiurea, undeva, la capătul lumii ăsteia,
unde ți s-a arătat cândva, ascuns în barba lui albă,
prelungă, însuşi Dumnezeu. Să aştepți ca un Robinson
Crusoe (dintr-o copilărie neterminată), să aştepți
peştele-banană, gata să înşfaci coada-i zburlită mirific,
să te laşi dus spre orizonturi confuze, încleştat de liniştea
translucidă a apei.
Nici nu mai ştii, nu-ți mai aduci aminte,
dacă era amiaza în toi – fierbinte – ori seara
se fâstâcea lent răcoros către noapte ori abia-abia
Cineva însămânța jur împrejur o lumină de dimineață –
palidă, străvezie. Oricum era şi puțină ceață, începuse
şi-o boare să-adie şi totul se petrecea parcă ieri-alaltăieri,
era, neîndoios, o zi bătrână, din alte primăveri, cu soare mult
şi blând ca altădată, o zi – pe scurt – chiar trasă la indigo
după-o zi căzută din rai. Ce mai, o zi ca niciodată!
Pedalau, din când în când, într-o parte şi în alta, pe biciclete înalte,
un băiat auriu şi o fată ce surâdea echivoc ca într-un film demodat,
de cinematecă, o fată cu ochi de peruzea sub o perdea de breton violet(ă).
Pe faleză pluteau cochet la promenadă perechi-perechi zâmbitoare
şi de undeva de sus începea să cadă, ca o pasăre caldă, câte-o petală defunctă
de magnolie. Cineva, ascuns ghiduş după o turlă, bătută în nestemate aiuritoare,
sufla, în aer, suav, ca dintr-o arhaică surlă, cuvinte dulci, suspine de dragoste,
aromitoare, încât cu toți şi cu toate, laolaltă, şi fete şi băieți, şi mame, şi copilaşi,
şi arbori, şi case, şi alei mărginaşe, păreau că saltă, de fericire, că se înalță,
până ce dispăreau fiecare, fulguiți, sub áure leneşe, fumegoase,
sub nimburi de aur, arzând orbitoare.
Aşteptare
Alarma din parcare trezea toți morții din cartier.
Am rămas ore în şir pe balcon să ascult greierii
să aştept ora nelămurită când încet-încet
– aproape că auzi – se luminează de ziuă.
Aveam un şiş în mână cu care plănuisem
să spintec tot întunericul ce (încă) tremura
ca o mireasă în aşternutul nunții sale.
Când m-am întors în cameră mă aşteptau
la o masă îmbelşugată cu lumânări
şi pahare înalte toți morții familiei.
I-am învăluit îndelung cu privirea
ca să le desluşesc gândurile ca să le ghicesc
chipurile. Când au plecat am văzut pur şi simplu
aerul dimineții intrându-mi în piept ca un cuțit alb
şi prelung azvârlit de aproape. Şi chipurile lor
încă dansau chicoteau jur împrejur în lumină
inexistente şi calde.
Album
Aerul era neclintit şi limpede ca orice lucru fățarnic
din oraşul acesta, ba chiar părea un imens vapor plutind
– încremenit – în derivă. Şi amurgul de iarnă strălucea impecabil,
aproape curveşte, cocoțat, deja, ca un cocostârc în flăcări,
deasupra atâtor acoperişuri mohorâte. Dincolo de ferestre,
o mână bătrână gâtuia lent amintiri fumegoase ce sucombau
cu infime zvâcniri de demnitate. Seara ezita, parcă, uzând
de strategii perverse, să-şi lepede, peste obiectele casei,
îmbrăcămintea cețoasă. Tu hohoteai, veselă-veselă, acolo,
în poiana din munți şi încă – se-aude limpede peste văi –
mai hohoteşti, noapte şi zi, noapte şi zi – abia te zăreşti,
ascunzându-ți goliciunea sub cascada superbă de păr,
aplecată uşor, printre margarete infime, deasupra unui fir
de pârâu, ca o căprioară, din poezia lui Labiş, ucisă
de foame şi sete.
***
Te afunzi în somnul unei cărți de altădată
când un copil aleargă adânc într-o pădure
se pierde sub obiceiul vechi de-a tremura
al unei frunze şi totul se petrece în surdină
în detalii îmbrăcate în pâslă ori în gravura
unei întâmplări uitate când doar aştepți
ca să asculți pe mai departe povestea
ce şi-a durat o casă mică aici la marginea pădurii
Tiptil acolo vin vulpile roşcate şi lupii suri
urechile-şi ciulesc şi urşi mormăitori se-apropie
prudent la orele înserării de micile ferestre luminate
şi ca-ntr-o horă a tăcerii căsuța o-nconjoară
ca să-şi desfete ochii şi auzul să-şi desfete
în timp ce Albă ca Zăpada la masa îmbelşugată
în mijlocul odăii le cântă şi le susură piticilor
– cei şapte – eterna şi buclucaşa ei poveste.
(poem din ciclul Albă ca zăpada al unui viitor volum)
***
Să (-ți) râzi, asimetric, în barbă, să(-ți) râzi de toată
tărăşenia, să-ți dai pumni în piept, în scăfârlie
Să te izbeşti jur împrejur de un ecran omniscient,
să te vezi ca pe un scai, ca pe o gânganie mizerabilă
Să-ți tragi un şut, un bobârnac, să te vezi cum zbori
pe uşă sau pe fereastră ca un fulg insignifiant
(dintr-o plapumă spartă). Să-ți priveşti dispariția
în eter, în neantul cosmic, însorit, la maximum,
ca pentru o zi magnifică, în care să te trezeşti
pe un țărm, aiurea, undeva, la capătul lumii ăsteia,
unde ți s-a arătat cândva, ascuns în barba lui albă,
prelungă, însuşi Dumnezeu. Să aştepți ca un Robinson
Crusoe (dintr-o copilărie neterminată), să aştepți
peştele-banană, gata să înşfaci coada-i zburlită mirific,
să te laşi dus spre orizonturi confuze, încleştat de liniştea
translucidă a apei.