Comentarii critice
Flavius Paraschiv
Omul şi scrisorile sale
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Scrisorile, jurnalele oamenilor de cultură sau, mai bine zis, toate aceste forme literare care surprind lumea interioară a omului incită curiozitatea cititorului din mai multe motive. Un motiv – şi cel mai relevant – poate fi interesul pentru lumea lăuntrică a scriitorului care, de multe ori, este înfățişată într-un mod total diferit în formulele specifice literaturii intimismului. Pe lîngă interesul pentru viața din spatele „măştii”, registrul epistolar cuprinde şi o serie de reflecții sociale, morale, filozofice, chiar şi literare. Deşi scrisorile se află la granița dintre ficțiune şi document, stilul, tonul, temele de gîndire, modul de adresare sînt, în linii mari, urmările unei anume configurări spirituale şi culturale. Scrisorile sînt „mostre” ale unei existențe, deoarece corespondența dintre două personalități poate căpăta atît valoare documentară (a se înțelege: caracter istoric, pentru că prezintă anumite aspecte ale societății din prisma unei minți active), cît şi valoare literară. Aspectul estetic depinde de elementele ce țin de natura tipului de comunicare, dar şi de talentul autorului. Scrisorile lui Flaubert, de exemplu. Adunate în cinci volume, aceste scrisori surprind profilul romancierului francez, opiniile despre arta scrisului şi literatură, dar şi procesul de creație al romanului care i-a asigurat un loc în istoria literaturii, Doamna Bovary. Un alt exemplu demn de menționat este corpusul de scrisori al prozatorului ceh Franz Kafka. În scrisorile adresate lui Felice Bauer, logodnica romancierului, sau în cele trimise lui Max Brod, tema principală este scrisul, act privit ca exorcizare a propriei ființe(1). În spațiul literar românesc, au existat numeroase corespondențe care impresionează, nu doar prin importanța lor ca texte de epocă, dar şi prin caracterul mai mult sau mai puțin literar: Duliu Zamfirescu către Maiorescu, Mihai Eminescu către Veronica Micle, Emil Brumaru către Lucian Raicu, N. Steinhardt către Virgil Ierunca etc.
Creatorul volumului Îndreptar pătimaş a purtat o intensă corespondență cu familia şi cu diverse personalități importante din spațiul cultural românesc. Deşi nu toate aceste scrisori s-au editat, după evenimentele din 1989 au fost publicate o mică parte în limba română: Scrisori către cei de- acasă, Scrisori către Wolfgang Kraus şi, în 2005, Pentru nimic în lume (o serie de scrisori trimise de filozof iubitei sale, Friedgard Thoma).
În deschiderea Scrisorilor către cei de acasă, editorul volumului a plasat un eseu în care Cioran „teoretizează” specificul genului epistolar. Pentru acesta, scrisoarea este un eveniment major al singurătății(2) şi, mai ales, oferă iluzia activității, de aici şi motivul pentru care răspundea mereu la scrisorile primite. Mai mult decît atît, adevărata personalitate a autorului este expusă nu doar în opera acestuia, ci poate fi descoperită şi în scrisori, iar în acest punct este invocat Nietzsche (Cioran 1995: 9-10). Nu total diferit este şi cazul „gînditorului liric”: scrisorile adunate în acest volum configurează un Cioran total diferit față de imaginea impusă de opera propriu-zisă.
Astfel, în corespondență, abandonează stilul aforistic specific şi reuşeşte să captiveze, nu doar prin ideile exprimate, ci şi prin modul în care sînt formulate. În scrisorile către părinți, de exemplu, pe lîngă faptul că se plînge de lipsuri (financiare, în principal), se poate identifica şi latura mai... sensibilă a filozofului. Dacă în cărți întîlnim figura unui mizantrop, un om singuratic, retras, în scurta corespondență cu părinții, Cioran adoptă postura fiului dornic de a se ocupa de sănătatea părinților şi, totodată, manifestă dorința de a le fi alături în momentele de maximă importanță ale vieții. În acest sens, poate că cea mai „tragică” este scrisoarea trimisă mamei, imediat după moartea tatălui, Emilian: „Gîndurile mele merg spre voi toți în momentul acesta de nesfîrşită durere […]. Scrieți-mi, pe dată ce veți putea, cum s-a săvîrşit din viață şi dacă a trecut prin mari dureri fizice. Dragă mamă, dragă Gica, dragă Relu, vă îmbrățisez pe toți şi plîng împreună cu voi pe scumpul nostru tată” (Cioran 1995: 39).
Corespondența dintre Emil Cioran şi Aurel, fratele său, cuprinde, pe lîngă o gamă variată de sfaturi surprinzătoare venite din partea „însinguratului”, şi o serie de discuții pe teme literare sau despre cititorul obişnuit şi cel profesionist. Cioran notează – într-un ton lipsit de solemnitatea caracteristică – că ceea ce separă cele două tipuri de cititori este, în esență, lipsa emoțiilor: cititorul tipic „simte” emoția produsă în urma lecturii şi este predispus să se „piardă” în natura textului. Criticul literar, pe de altă parte, trece peste emoția (estetică) şi recurge doar la explicarea operei, încercînd să o reducă la elementele componente (Cioran 1995: 41). Autorul Tratatului de descompunere aduce în discuție şi meseria de scriitor, despre care susține că este pierdere de timp şi, mai mult decît atît, nu aduce nici un beneficiu financiar: „Un pantofar cîştigă mai bine decît un scriitor”, notează cu ironie şi umor filozoful (Cioran 1995: 46).
Se pot evidenția, în scrisorile către Aurel, numeroase reflecții filozofice: interesante şi captivante sînt, totuşi, cele care au ca subiect viața interioară, atracția omului spre introspecție şi izolare, semne caracteristice pentru personalitatea scriitorului român. În viziunea intelectualului din Răşinari, viața interioară nu are nici o justificare şi nu contribuie cu nimic în relațiile cu ceilalți din societate. Altfel spus, Cioran instigă la acțiune şi experiență, în timp ce pasivitatea, ca mod de viață, este respinsă categoric (Cioran 1995: 43). În alte cuvinte, fratele este îndemnat să adopte un stil de viață normal, autentic, adică să devină un om practic, un individ care nu pică în capcana frămîntărilor lăuntrice.
În corespondența purtată cu multiple personalități, Cioran aduce în discuție nu doar o serie de reflecții despre sine, dar şi numeroase detalii despre diverse activități minore care sugerează interesul pentru mediul social, literar al epocii: impresiile dobîndite în urma lecturii unui articol, despre situația României sau despre statutul lui de persoană publică, despre edituri şi despre editori etc.
Cu toate acestea, cele mai fascinante detalii despre personalitatea celui care trimite scrisorile se pot obține din epistolele expediate către Arşavir şi Jeni Acterian. Om de cultură, Arşavir a fost un cronicar şi ziarist cunoscut în epoca respectivă şi, totodată, lui i se datorează recunoaşterea postumă a jurnalului scris de sora sa. Schimbul de epistole dintre cei doi evidențiază un Cioran care tinde spre un stil de viață „confortabil”, o existență bazată pe înțelegerea şi scrutarea atitudinilor fundamentale. Fire meditativă, gînditorul se declară anticreştin pentru că această religie îl dezgustă, o consideră inutilă şi, mai important, nu i-a adus niciodată alinare. Din aceste motive, explică autorul volumului Lacrimi şi sfinți, singura religie valabilă pentru el este taoismul şi budismul (Cioran 1995: 228), religii în care spiritul şi metafizicul primează. Tot în aceste scrisori, Cioran menționează că a fugit de meseria de profesor şi de gazetărie pentru că acestea duc spre ratare, dar – paradoxal – fugind de ratare a ajuns să se complacă într-o ipostază care i se potrivea excelent: „Gazetăria este răspunzătoare de nefericire şi ratarea spirituală a celor mai mulți scriitori de la noi. Eu mai mult ca să scap de asta am optat pentru învățămînt, dar, văzut de aproape, şi învățămîntul s-a dovedit la fel de periculos. Fugind ba de una, ba de alta, am ajuns aici, ca să duc o viața de student: un mod splendid de-a mă rata şi pentru care în general mă felicit, pentru că e singura formă de existență ce se potriveşte de minune cu groaza mea de orice – şi cu lenea mea” (Cioran 1995: 222).
„Comoditatea” cioraniană relevă portretul unui om sincer, lucid, măcinat de lipsa confruntării cu dimensiunea pragmatică a vieții. Cum ar zice G. Călinescu, această atitudine a avut efecte negative din punct de vedere social, dar, în planul creației, a produs efecte benefice. Totodată, Cioran se „plînge” şi de predispoziția sa spre izolare, tendință pusă pe seama ororii de lume, de a cunoaşte persoane noi (Cioran 1995: 217).
În corespondența cu Jeni Acterian, epistolarul utilizează un alt registru stilistic: spre deosebire de celelalte scrisori din volum, tonul adoptat acum este unul mult mai intim. Se pare că Cioran o prețuia pe Jeni datorită destinului ei: după o serie de evenimente nefericite (printre care şi moartea fratelui, Haig Acterian), scriitoarea moare în anonimitate şi într-o sărăcie umilitoare. De altfel, personalitatea lui Cioran nu a putut trece neobservată, aşa cum rezultă şi din memoriile autoarei. În Jurnalul unei fete greu de mulțumit se poate observa următoarea însemnare, din 14 decembrie 1937: „Cînd mă întîlnesc cu E[mil] C[ioran] sau ma gîndesc la el, am întotdeauna un fel de mirare – regret. Mirare că, în linie generală, simte atît de adînc cu mine. Are aceeaşi «structură», aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva «seamănă» îmi displace teribil” (Jeni Acterian 1995: 105). În cele şase scrisori trimise către Jeni, Cioran aduce în prim plan o serie de teme discutate de acesta şi în textele filozofice. Existența, de pildă, este văzută doar ca sursă de nefericire, o stare căutată care împinge firea omului spre melancolie şi (auto)distrugere. Despre sine afirmă că este un „parazit”, un om leneş care a fugit de muncă, un individ incapabil de a săvîrşi ceva concret, necesar pentru societate sau pentru sine (Cioran 1995: 234).
Un alt subiect frecvent în scrisorile către sora lui Arşavir este dragostea pentru frumusețe, „temă” care s-a transformat într-un adevărat cult. Acest aspect a fost dezvoltat, de exemplu, în Amurgul gîndurilor, unde este, inevitabil, legat de suferință, moarte şi singurătate. Dar într-o scrisoare – cînd nu mai este necesară o perspectivă „din afară” – semnatarul susține că ispitele frumuseții nu pot fi ignorate. Drept urmare, zeci de ani mai tîrziu, Friedgard Thoma i s-a părut irezistibilă şi doar dragostea pentru viață se poate compara, afirmă eruditul român, cu intensitatea sentimentelor față de femeia iubită. Teatralitatea lui Cioran este rezultatul unei atitudini duale: pe de o parte, viața (considerată a fi inutilă şi fără sens) este acum apreciată, iar pe de altă parte, Erosul capată acum proporții mai „rezonabile”, mai apropiate de ceea ce poate oferi realitatea imediată...
Cum era de aşteptat, scrisorile către Noica nu mai cuprind – decît în cîteva epistole – informații despre sine. Corespondența cu mentorul de la Păltiniş se pare că a fost stimulativă, pentru că temele abordate privesc atît politicul (deşi volumele/eseurile publicate erau considerate remarcabile, autorul Pagini(lor) despre sufletul românesc era apreciat pentru opiniile politice şi pentru antifilozofia practicată) (Cioran 1995: 309), cît şi teme mai sensibile. Astfel, Cioran se angajează într-o discuție despre prietenie şi ajunge la concluzia că el nici cu sine nu se poate împăca: „Am înțeles că dacă sînt într-o relație atît de proastă cu ceilalți şi mai ales cu mine însumi este datorită faptului că nu sînt în stare de un sentiment, normal, ci doar de pasiuni excesive. Mă…iubesc sau mă urăsc, dar propriul meu prieten nu-mi sînt niciodată” (Cioran 1995: 227).
Importanța acestor scrisori constă în impresiile despre cultura română. Despre Eminescu afirmă că este „o lume”, singurul motiv pentru care cultura română nu este disprețuită, iar prin acest fapt devine „superior Timpului” (Cioran 1995: 306). Acestor observații se mai adaugă şi alte nuanțe privind limba română: o seamă de reflecții sînt despre limba română, limbă văzută incapabilă de a reda suficient de exact fluxul ideilor. Surprinzător, în ultimii ani de viață, creatorul Silogismelor amărăciunii declară, în scrisorile către Noica, că a început să urască limba franceză datorită declinului în care se află şi consideră că limba propriului popor – care i se pare acum seducătoare şi inepuizabilă – îl caracterizează cel mai clar (Cioran 1995: 303). Naționalismul lui Cioran cunoaşte, astfel, o întorsătură drastică: vîrsta poate a avut aici un cuvînt de spus, iar afecțiunea pentru patrie este produsul unei conştiințe dornice să se apropie din nou de singurul spațiu care poate să confere un statut identitar bine stabilit.
Bătrînețea, cu arsenalul simptomatic specific, nu este trecută cu vederea. Într-o scrisoare din 1972, adresată lui Relu, Cioran – preocupat acum de propria imagine socială – exclamă: „Ce bine că sînt bătrîn!”. Mulți ani mai tîrziu, într-o epistolă trimisă lui Noica, filozoful nu se sfieşte să-şi exprime neplăcerile generate de condiția fizică tot mai deteriorată: „Resimt tot mai mult povara vîrstei, cu tot ce implică ea: tulburări de memorie, oboseală, agravarea incoerenței…mentale, neputința de a-mi ține promisiunile” (Cioran 1995: 311).
Prin urmare, figura lui Emil Cioran, aşa cum rezultă din epistole, ilustrează faptul că măştile pot fi abandonate în favoarea unui dialog deschis şi cordial.
Creatorul volumului Îndreptar pătimaş a purtat o intensă corespondență cu familia şi cu diverse personalități importante din spațiul cultural românesc. Deşi nu toate aceste scrisori s-au editat, după evenimentele din 1989 au fost publicate o mică parte în limba română: Scrisori către cei de- acasă, Scrisori către Wolfgang Kraus şi, în 2005, Pentru nimic în lume (o serie de scrisori trimise de filozof iubitei sale, Friedgard Thoma).
În deschiderea Scrisorilor către cei de acasă, editorul volumului a plasat un eseu în care Cioran „teoretizează” specificul genului epistolar. Pentru acesta, scrisoarea este un eveniment major al singurătății(2) şi, mai ales, oferă iluzia activității, de aici şi motivul pentru care răspundea mereu la scrisorile primite. Mai mult decît atît, adevărata personalitate a autorului este expusă nu doar în opera acestuia, ci poate fi descoperită şi în scrisori, iar în acest punct este invocat Nietzsche (Cioran 1995: 9-10). Nu total diferit este şi cazul „gînditorului liric”: scrisorile adunate în acest volum configurează un Cioran total diferit față de imaginea impusă de opera propriu-zisă.
Astfel, în corespondență, abandonează stilul aforistic specific şi reuşeşte să captiveze, nu doar prin ideile exprimate, ci şi prin modul în care sînt formulate. În scrisorile către părinți, de exemplu, pe lîngă faptul că se plînge de lipsuri (financiare, în principal), se poate identifica şi latura mai... sensibilă a filozofului. Dacă în cărți întîlnim figura unui mizantrop, un om singuratic, retras, în scurta corespondență cu părinții, Cioran adoptă postura fiului dornic de a se ocupa de sănătatea părinților şi, totodată, manifestă dorința de a le fi alături în momentele de maximă importanță ale vieții. În acest sens, poate că cea mai „tragică” este scrisoarea trimisă mamei, imediat după moartea tatălui, Emilian: „Gîndurile mele merg spre voi toți în momentul acesta de nesfîrşită durere […]. Scrieți-mi, pe dată ce veți putea, cum s-a săvîrşit din viață şi dacă a trecut prin mari dureri fizice. Dragă mamă, dragă Gica, dragă Relu, vă îmbrățisez pe toți şi plîng împreună cu voi pe scumpul nostru tată” (Cioran 1995: 39).
Corespondența dintre Emil Cioran şi Aurel, fratele său, cuprinde, pe lîngă o gamă variată de sfaturi surprinzătoare venite din partea „însinguratului”, şi o serie de discuții pe teme literare sau despre cititorul obişnuit şi cel profesionist. Cioran notează – într-un ton lipsit de solemnitatea caracteristică – că ceea ce separă cele două tipuri de cititori este, în esență, lipsa emoțiilor: cititorul tipic „simte” emoția produsă în urma lecturii şi este predispus să se „piardă” în natura textului. Criticul literar, pe de altă parte, trece peste emoția (estetică) şi recurge doar la explicarea operei, încercînd să o reducă la elementele componente (Cioran 1995: 41). Autorul Tratatului de descompunere aduce în discuție şi meseria de scriitor, despre care susține că este pierdere de timp şi, mai mult decît atît, nu aduce nici un beneficiu financiar: „Un pantofar cîştigă mai bine decît un scriitor”, notează cu ironie şi umor filozoful (Cioran 1995: 46).
Se pot evidenția, în scrisorile către Aurel, numeroase reflecții filozofice: interesante şi captivante sînt, totuşi, cele care au ca subiect viața interioară, atracția omului spre introspecție şi izolare, semne caracteristice pentru personalitatea scriitorului român. În viziunea intelectualului din Răşinari, viața interioară nu are nici o justificare şi nu contribuie cu nimic în relațiile cu ceilalți din societate. Altfel spus, Cioran instigă la acțiune şi experiență, în timp ce pasivitatea, ca mod de viață, este respinsă categoric (Cioran 1995: 43). În alte cuvinte, fratele este îndemnat să adopte un stil de viață normal, autentic, adică să devină un om practic, un individ care nu pică în capcana frămîntărilor lăuntrice.
În corespondența purtată cu multiple personalități, Cioran aduce în discuție nu doar o serie de reflecții despre sine, dar şi numeroase detalii despre diverse activități minore care sugerează interesul pentru mediul social, literar al epocii: impresiile dobîndite în urma lecturii unui articol, despre situația României sau despre statutul lui de persoană publică, despre edituri şi despre editori etc.
Cu toate acestea, cele mai fascinante detalii despre personalitatea celui care trimite scrisorile se pot obține din epistolele expediate către Arşavir şi Jeni Acterian. Om de cultură, Arşavir a fost un cronicar şi ziarist cunoscut în epoca respectivă şi, totodată, lui i se datorează recunoaşterea postumă a jurnalului scris de sora sa. Schimbul de epistole dintre cei doi evidențiază un Cioran care tinde spre un stil de viață „confortabil”, o existență bazată pe înțelegerea şi scrutarea atitudinilor fundamentale. Fire meditativă, gînditorul se declară anticreştin pentru că această religie îl dezgustă, o consideră inutilă şi, mai important, nu i-a adus niciodată alinare. Din aceste motive, explică autorul volumului Lacrimi şi sfinți, singura religie valabilă pentru el este taoismul şi budismul (Cioran 1995: 228), religii în care spiritul şi metafizicul primează. Tot în aceste scrisori, Cioran menționează că a fugit de meseria de profesor şi de gazetărie pentru că acestea duc spre ratare, dar – paradoxal – fugind de ratare a ajuns să se complacă într-o ipostază care i se potrivea excelent: „Gazetăria este răspunzătoare de nefericire şi ratarea spirituală a celor mai mulți scriitori de la noi. Eu mai mult ca să scap de asta am optat pentru învățămînt, dar, văzut de aproape, şi învățămîntul s-a dovedit la fel de periculos. Fugind ba de una, ba de alta, am ajuns aici, ca să duc o viața de student: un mod splendid de-a mă rata şi pentru care în general mă felicit, pentru că e singura formă de existență ce se potriveşte de minune cu groaza mea de orice – şi cu lenea mea” (Cioran 1995: 222).
„Comoditatea” cioraniană relevă portretul unui om sincer, lucid, măcinat de lipsa confruntării cu dimensiunea pragmatică a vieții. Cum ar zice G. Călinescu, această atitudine a avut efecte negative din punct de vedere social, dar, în planul creației, a produs efecte benefice. Totodată, Cioran se „plînge” şi de predispoziția sa spre izolare, tendință pusă pe seama ororii de lume, de a cunoaşte persoane noi (Cioran 1995: 217).
În corespondența cu Jeni Acterian, epistolarul utilizează un alt registru stilistic: spre deosebire de celelalte scrisori din volum, tonul adoptat acum este unul mult mai intim. Se pare că Cioran o prețuia pe Jeni datorită destinului ei: după o serie de evenimente nefericite (printre care şi moartea fratelui, Haig Acterian), scriitoarea moare în anonimitate şi într-o sărăcie umilitoare. De altfel, personalitatea lui Cioran nu a putut trece neobservată, aşa cum rezultă şi din memoriile autoarei. În Jurnalul unei fete greu de mulțumit se poate observa următoarea însemnare, din 14 decembrie 1937: „Cînd mă întîlnesc cu E[mil] C[ioran] sau ma gîndesc la el, am întotdeauna un fel de mirare – regret. Mirare că, în linie generală, simte atît de adînc cu mine. Are aceeaşi «structură», aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva «seamănă» îmi displace teribil” (Jeni Acterian 1995: 105). În cele şase scrisori trimise către Jeni, Cioran aduce în prim plan o serie de teme discutate de acesta şi în textele filozofice. Existența, de pildă, este văzută doar ca sursă de nefericire, o stare căutată care împinge firea omului spre melancolie şi (auto)distrugere. Despre sine afirmă că este un „parazit”, un om leneş care a fugit de muncă, un individ incapabil de a săvîrşi ceva concret, necesar pentru societate sau pentru sine (Cioran 1995: 234).
Un alt subiect frecvent în scrisorile către sora lui Arşavir este dragostea pentru frumusețe, „temă” care s-a transformat într-un adevărat cult. Acest aspect a fost dezvoltat, de exemplu, în Amurgul gîndurilor, unde este, inevitabil, legat de suferință, moarte şi singurătate. Dar într-o scrisoare – cînd nu mai este necesară o perspectivă „din afară” – semnatarul susține că ispitele frumuseții nu pot fi ignorate. Drept urmare, zeci de ani mai tîrziu, Friedgard Thoma i s-a părut irezistibilă şi doar dragostea pentru viață se poate compara, afirmă eruditul român, cu intensitatea sentimentelor față de femeia iubită. Teatralitatea lui Cioran este rezultatul unei atitudini duale: pe de o parte, viața (considerată a fi inutilă şi fără sens) este acum apreciată, iar pe de altă parte, Erosul capată acum proporții mai „rezonabile”, mai apropiate de ceea ce poate oferi realitatea imediată...
Cum era de aşteptat, scrisorile către Noica nu mai cuprind – decît în cîteva epistole – informații despre sine. Corespondența cu mentorul de la Păltiniş se pare că a fost stimulativă, pentru că temele abordate privesc atît politicul (deşi volumele/eseurile publicate erau considerate remarcabile, autorul Pagini(lor) despre sufletul românesc era apreciat pentru opiniile politice şi pentru antifilozofia practicată) (Cioran 1995: 309), cît şi teme mai sensibile. Astfel, Cioran se angajează într-o discuție despre prietenie şi ajunge la concluzia că el nici cu sine nu se poate împăca: „Am înțeles că dacă sînt într-o relație atît de proastă cu ceilalți şi mai ales cu mine însumi este datorită faptului că nu sînt în stare de un sentiment, normal, ci doar de pasiuni excesive. Mă…iubesc sau mă urăsc, dar propriul meu prieten nu-mi sînt niciodată” (Cioran 1995: 227).
Importanța acestor scrisori constă în impresiile despre cultura română. Despre Eminescu afirmă că este „o lume”, singurul motiv pentru care cultura română nu este disprețuită, iar prin acest fapt devine „superior Timpului” (Cioran 1995: 306). Acestor observații se mai adaugă şi alte nuanțe privind limba română: o seamă de reflecții sînt despre limba română, limbă văzută incapabilă de a reda suficient de exact fluxul ideilor. Surprinzător, în ultimii ani de viață, creatorul Silogismelor amărăciunii declară, în scrisorile către Noica, că a început să urască limba franceză datorită declinului în care se află şi consideră că limba propriului popor – care i se pare acum seducătoare şi inepuizabilă – îl caracterizează cel mai clar (Cioran 1995: 303). Naționalismul lui Cioran cunoaşte, astfel, o întorsătură drastică: vîrsta poate a avut aici un cuvînt de spus, iar afecțiunea pentru patrie este produsul unei conştiințe dornice să se apropie din nou de singurul spațiu care poate să confere un statut identitar bine stabilit.
Bătrînețea, cu arsenalul simptomatic specific, nu este trecută cu vederea. Într-o scrisoare din 1972, adresată lui Relu, Cioran – preocupat acum de propria imagine socială – exclamă: „Ce bine că sînt bătrîn!”. Mulți ani mai tîrziu, într-o epistolă trimisă lui Noica, filozoful nu se sfieşte să-şi exprime neplăcerile generate de condiția fizică tot mai deteriorată: „Resimt tot mai mult povara vîrstei, cu tot ce implică ea: tulburări de memorie, oboseală, agravarea incoerenței…mentale, neputința de a-mi ține promisiunile” (Cioran 1995: 311).
Prin urmare, figura lui Emil Cioran, aşa cum rezultă din epistole, ilustrează faptul că măştile pot fi abandonate în favoarea unui dialog deschis şi cordial.