Comentarii critice
Constantin Pricop
Istoria literară, altfel
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Deşi după 1989 au fost publicate mai multe istorii literare, n-a apărut văzut nici un studiu serios în care să fie pusă în discuție condiția genului. Hans Robert Jauss pusese la îndoială, încă din anii 70 ai secolului 20, în Literary History as a Challenge to Literary Theory, viabilitatea, în zilele noastre, a istoriei literare. Profesorul de la Konstanz observa că istoriile literare în formulă tradițională nu mai erau frecventate decît de elevi şi studenți, iar aceştia o făceau exclusiv din obligații şcolăreşti, pentru a obține informații despre scriitori şi operele lor. In momentele lor de maximă audiență istoriile literare aveau altă menire: ilustrau spiritul creator național, etosul degajat din devenirea literaturii – văzută ca indicator al calităților artistice şi al cuprinderii spirituale a unei națiuni. O asemenea finalitate nu mai este avută în vedere de cititorii din a doua jumătate a sec. 20, interesați de aceste scrieri exclusiv pentru informații. In plus, adăuga Jauss, lămuririle pentru care mai sînt consultate istoriile literare pot fi obținute din surse mai bine focalizate pe exigențele academice: lexicoane privind scriitorii şi literatura, dicționare de diverse tipuri acoperind domeniul acesteia, panorame ale culturilor, culegeri de studii. Sînt instrumente care astăzi pot înlocui fără probleme istoriile literare cercetate doar pentru clarificări bio-bibliografice. Intrebarea firească era dacă, în acest condiții, istoriile literare mai aveau vreun rost.
*
Cum explica H. R. Jauss ieşirea din actualitate a istoriilor literare? Ea s-ar datora menținerii în formula inițială a acestora, aşa cum se întîmplă şi cu alte discipline umaniste, a orientării ideologice majore a epocii în care s-a cristalizat ca domeniu de cercetare. Să nu uităm că istoriile literare sînt inițial secțiuni ale istoriei generale – şi nu e greu de observat că aceasta din urmă imprima liniile directoare celor dintîi... Istoria literară de la sfîrşitul sec. 19 (secolul marilor reuşite ale genului – De Sanctis, Brunetiere ş. a.) este dominată de idealul națiunilor. Istoriile literare sînt încununare a spiritului național, iar responsabilitatea ideologică a vremii consacra un număr de caracteristici ale genului transmise, tacit, din generație în generație. Istoriile literare trebuiau redactate cu talent evocator, presupuneau spirit creator, capacitate de a surprinde şi prezenta convingător, original şi plastic. O istorie literară nu putea fi scrisă decît de un singur autor, care dădea nu numai măsura informării şi capacității de a efectua judecăți de valoare, ci şi a intuiției şi talentului expresiv. Apoi, aceste istorii cuprind evoluția unei literaturi, „de la origini pînă în prezent”, sau măcar momentele cele mai glorioase ale acesteia, pentru a arăta că rezultatul final reprezintă continuitate, ascensiune, aprofundare. O asemenea scriere avea o importanță majoră, iar lectura ei era palpitantă, se citea „ca un roman” – romanul devenirii spirituale a națiunii. De aici, încheierea că numai o astfel de scriere putea să încununeze cariera unui critic. Cine nu producea o istorie literară memorabilă, nu era un critic de luat în seamă.
*
Ideologia care susținea inițial prezentarea istorică a creației literare naționale îşi pierde semnificația o dată cu trecerea de la epoca idealurilor naționale la aceea a idealurilor universale. Mutație evidentă, pentru cultura occidentală cel puțin, în a doua parte a sec. 20. Idealul națiunii se îndepărtase, iar ritualul de inițiere al istoriilor literare a dispărut. Prea puțini conştientizează procesul, dar depăşirea epocii națiunilor în domeniul istoriilor literare este perceptibilă. Apar „devieri” de la obişnuințe care păruseră definitiv înrădăcinate. Nu este vorba de urmarea unor demonstrații ca aceea elocvent expusă de Jauss, dar apar tot mai des omisiuni şi încălcări ale habitudinilor pînă atunci respectate. De pildă, sînt realizate sau propuse istorii literare consacrate nu unei literaturi naționale, ci cuprinzînd sfere literare delimitate după alte criterii: istorii ale literaturilor din anumite zone geografice, care ar putea sugera o coerență culturală supranațională; istorii ale literaturilor din estul Europei, ale literaturilor Balcanilor, ale celor din America latină ş. a. m. d. Sau dispare preocuparea pentru urmărirea evoluției unei literaturi în ansamblul ei, de la începuturi pînă în prezent – în locul acestei integralități fiind comentate perioade mai scurte, deseori încadrate de date istorice convenționale, fără relevanță literară (interbelic, postbelic, sec. 19, sec. 20 etc.) Aceste modernizări sînt, în fapt, „contraziceri” ale practicilor anterioare şi nu schimbă mecanismul de prezentare a literaturii. Aceeaşi încadrare pe scara cronologiei – cu convingerea că în modul acesta se realizează dimensiunea istorică. In ce mă priveşte am convingerea că doar începînd cu acest capitol, al cronologiei, se poate obține o înnoire a vechii discipline.
*
În cazul tentativelor de aducere la zi a unor discipline, genuri, domenii de cercetare etc. din spațiul disciplinelor umaniste se întîlnesc două tipuri de schimbări. Cele vizînd ideologia care marchează, la un moment dat, disciplina – şi cele care vizează metoda. În cazurile menționate anterior modificările privesc exclusiv ideologia – ajungîndu-se de la preocupările centrate pe națiune la cele dominate de universalitate. Este o „întoarcere pe dos”, simetrică: cercetarea unei literaturi naționale vs. cercetarea mai multor literaturi; istorii scrise de un singur autor vs. istorii colective; istorii ale unei literaturi de la origini vs. istorii ale unor perioade limitate, convenționale, copiate din calendar. Apare, fără îndoială, o schimbare – dar schimbarea nu afectează decît ideologia, nu modul în care este abordată literatura. Metoda, înşirarea cronologică a operelor şi autorilor, rămîne aceeaşi. Momentul criticii lui Jauss este acela al globalizării, al obnubilării (mai ales în spațiul cultural german, marcat, postbelic, de trecutul național socialist) naționalismelor, patriotismelor. Ignorarea problemei naționale, care nu mai era de actualitate în acel moment în Europa occidentală, devenea o chestiune previzibilă. În consecință, axul istoriei literare tip sec. 19 devenea lipsit de sens. Şi obiecțiile lui Jauss sînt marcate de un context ideologic, acela al momentului său cultural-istoric. Dominantă era atunci depăşirea limitelor naționale, crearea unui cîmp cultural structurat pe coordonatele globalizării. Celebrul său studiu conține o corecție ideologică, nu şi una metodologică.
*
Utilitatea unei discipline precum istoria literară este indiscutabilă; ea nu poate fi pur şi simplu abandonată. Reconstituirea traiectoriilor, a evoluției genurilor şi procedeelor, a metamorfozelor vieții literare ş. a. m. d. este însăşi memoria scrisului artistic. Chiar şi cercetătorii care s-au specializat în primul rînd în studierea structurii operelor, formaliştii ruşi, au proiectat şi elaborarea unei istorii a literaturii – propunînd o istorie a formelor. Alte şcoli de critică au avut în vedere istorii ale genurilor literare. Poate cu excepția noii critici franceze, prea puțin preocupată de diacronic, toate şcolile de critică s-au ocupat, într-o formă sau alta, şi de istoria literaturii.
*
O nouă istorie literară are nevoie de o accepție modernă a istoriei, trebuie să deschidă alte perspective asupra trăirii timpului. In istoria generală conceperea acestuia s-a modificat, nu se mai foloseşte succesiunea egală din letopisețele medievale, înşiruirea invariabilă, pe o scară cu trepte egale, precis numerotate – aşa cum se întîmplă şi astăzi în istoriile literare. Este nevoie un alt sens al prezentării coborîrii în trecut. Nimeni nu mai contestă acum că timpul este trăit subiectiv, că pînă şi unitățile de măsură impuse prin convenții universal acceptate, pentru a face posibilă comunicarea planetară, sînt personalizate. Oamenii vorbesc de „ceasul rău”, de „ziua norocoasă”, de un „an bun” sau un „an prost”, de un „moment nefericit” ş. a. m. d. deşi universalele unități de timp sînt egale şi indiferente pentru toată lumea: ora are 60 de minute, ziua 24 de ore, săptămîna… Nici colectivitățile nu fac excepție, ele imprimă timpului particularitățile lor culturale. Creştinii măsoară începutul timpului de la naşterea lui Christos, musulmanii sau budiştii au alte repere… Fiecare colectivitate are zilele ei de sărbătoare – care nu au nici o semnificație pentru alte comunități. Istoria generală a început de mai multă vreme să țină seamă de acest mod de trăire a timpului. Conceptele precum istorie evenimențială sau durată lungă sînt exemple extrase din experiențele oferite doar de una din şcolile de istorie care nici nu mai sînt noi.
*
Fără a abandona caracterul istoric al prezentării faptelor literare constatăm că, precum în alte multe domenii care țin de disciplinele umaniste , timpul nu are o combustie egală în toate etapele trecerii lui dinspre trecut spre viitor. Pe traiectoria sa apar momente mai dense, care îşi afirmă o coerență individualizantă, o anumită independență, alternînd cu perioade diluate, puțin semnificative. Aceste noduri de mare densitate, punînd la un loc fire disparate trebuie să-l intereseze pe istoricul literar. Ce se întîmplă în cadrul unor asemenea nuclee dense, unor secvențe independente plasate pe firul egal al timpului? In aceste zone individualizate timpul se desfăşoară altfel, nucleele au propria lor durată, diferită de aceea convențională. Se stabilesc în aceste cazuri relații cu sensuri diferite de acelea pe care le au cu restul istoriei literare. Determinările sunt speciale şi, pentru a înțelege „istoric” astfel de perioade e nevoie de identificarea acestor particularități.
*
În literatură, de altfel, evoluțiile rectilinii sînt rare şi nesemnificative. Formaliştii ruşi, pe care tocmai i-am pomenit, atunci cînd au fost interesați de istorie au vorbit de complicate transmiteri ale succesiunilor, de tipul „de la unchi la nepot” sau urmînd mişcarea calului de şah.
*
O rapidă trecere în revistă a unor astfel de „noduri”, aşa cum le văd eu în literatura română, poate clarifica ideea pe care o susțin. O primă discuție s-ar putea angaja asupra începuturilor literaturii române, dar acest nucleu este supus unor condiții cu totul speciale şi ar presupune o analiză aparte (am prezentat-o în Începuturile literaturii române) . Un „nod” important îl constituie ceea ce a fost numit perioada paşoptistă, cu epistema ei dominantă, introducerea modernizării şi occidentalizării şi impunerea unei forme de organizare socială, liberalismul. O altă monadă este aceea a Junimii. Cele două nuclee, deşi în aparentă contradicție, se află în strînsă legătură, ele sintetizează acțiunea forțelor de origine europeană şi reacțiunea, care vrea să filtreze influențele, introducînd clarificări şi rigoare, în egală măsură învățate din Europa. Cele două tendințe stabilesc momentul formării conştiinței de sine a spațiului literar românesc. Din aceste nuclee se precizează moduri de existență care traversează timpul, nealterate, pînă astăzi. Efortul de a împrumuta tot ce poate fi folosit din afară, pe de o parte, strădania de a ne adapta la aceste împrumuturi şi de a pune în lumină ceea ce ne-ar fi propriu, pe de altă. De la expandarea acestor nuclee au trecut două secole, dar nu trebuie să calculăm timpul convențional pentru că actualitatea acțiunii lor este la fel de prezentă astăzi. Găsim, bineînțeles, multiple „ascensoare” în timp care ne leagă, rapid, direct de acea epocă. E suficient să ne gîndim la atitudinea „originală”, românească, față de critică. Noi avem o critică literară care ne defăimează tradițiile, denigrează valorile noastre naționale ş. a. m. d. Un critic, între altele fie spus, nu poate anula o valoare, şi încă una națională. Dar noi nutrim convingerea că avem această categorie de critici. Dacă vom comprima timpul ajungem la originea acestei atitudini specifice. Ea se află în îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu , care-i îndemna pe contemporanii săi să scrie şi iarăşi să scrie, pentru că nu era timp de critică. Incepătorii literaturii române de atunci erau în pericol de a dispărea sub valul de traduceri şi de literatură în limbi străine, aşa că toți cei care critică literatura națională pe punct de a se constitui sînt distrugătorii literaturii române. Indemnul era explicabil, dar din el a rămas ideea că există o critică nocivă, care ar denigra, distruge etc. literatura originală românească, care trebuie apărată. E drept că, la puțin timp după programaticul îndemn, chiar Heliade Rădulescu revine, atunci cînd scrie Sarsailă autor, plîngîndu-se că în lipsa criticii apăruse în literatură o abundența de neaveniți.
Într-un fel, paşoptismul şi junimismul sînt pentru noi ceea ce au fost clasicismul şi romantismul pentru alții. Doar că este vorba de o particulară trăire a timpului în aceste secvențe independente, iar mecanismele lor arată altfel decît acelea ale clasicismului şi romantismului din culturile europene occidentale. Fără îndoială că o asemenea ipoteză trebuie argumentată pe un spațiu tipografic convenabil – deocamdată mă opresc aici. Trecînd mai departe, „cronologic”, aflăm, de data aceasta în ritmul culturii europene, „nodul” simbolism, prilejuind o primă sincronizare riguroasă, el prelungindu-se cu programul lui E. Lovinescu de a occidentalizare totală şi fără întîrziere. In acest nucleu se situează impunerea modernismului, prin prozatori (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban) şi poeți (Ion Barbu, Tudor Arghezi, Blaga) care rămîn repere ale literaturii române pînă astăzi. În paralel se dezvoltă, în aceeaşi cronologie, dar pe altă treaptă de evoluție literară, nucleul avangardism, puțin perceput la vreme lui de critica literară, care s-a menținut în nucleul modernismului. Avangardismul va fi valorificat major la un secol de la consumarea lui. La decalarea față de avangardism a contribuit, important, fără îndoială, perioada de emasculare comunistă. Avangardismul rămîne un nucleu major, în acel nod existînd o comunicare perfectă între dezvoltările din spațiul nostru literar şi cel deschis în literatura europeană. Cronologia se rupe însă încă o dată, în aceeaşi secvență independentă aflîndu-se avangardismul interbelic şi o parte din poezia noastră postbelică. Între timp, sub comunism, în spațiul nostru cultural nu se mai întîmplă mare lucru, e peisajul plat al realismului socialist. Nu mai avem nuclee semnificative, deşi, ici şi acolo, în spațiul literar lipsit de reliefuri apar cîțiva autori care pot fi menționați, individualități. Epoca lipsită de nuclee se încheie în anii 60, cînd apare secvența independentă în care este inclusă aşa numita generație 60. Această „generație” este o lume, devine un cosmos care „explodează” în spațiul literar, o structură a cărei configurație creşte în semnificație chiar peste numele importante de scriitori care se ilustrează atunci. Acest nod resetează încă o dată stricta cronologie, sărind peste deceniile care o despart de perioada interbelică.
*
Nucleele despre care am vorbit se plasează la rîndul lor pe o scară cronologică – dar, o dată fixate coordonatele lor în cadrul istoriei generale, intrăm în logica lor internă, pentru că ele se organizează după legi proprii, îşi administrează timpul după propria dinamică…
*
Bineînțeles, în majoritatea istoriilor literare tradiționale sînt consemnate momentele literare de vîrf. Dar prezentarea lor în strictă cronologie, pe această unică dimensiune, dinspre trecut spre viitor, elimină trăsăturile specifice, transformînd o secvență independentă într-o… statistică – mai mulți scriitori importanți, mai multe opere de primă importanță, mai multe reviste culturale active – şi…, cam atît. Într-o logică a nucleelor semnificative, a unor segmente de timp cu o geografie specifică, deosebită de aceea a spațiilor învecinate, apar construcții care se dezvoltă în sine, care nu decurg dintr-o structură literară generală, sau din dintr-o rețea de determinări externe. Configurațiile nu se dezvoltă conform logicii istoriei generale, ele îşi creează o structură caracteristică, cu legi proprii, care nu se regăsesc decît accidental în configurația altor nuclee. Sînt segmente în care forțele de creație îşi găsesc propriul echilibru, propriile relații, în care se poziționează într-un mod particular față de alte momente creatoare, contemporane sau din trecut. Pentru a rămîne la nucleul generația ’60, invocat mai înainte, să observăm cum se modifică în cazul acestuia dimensiunile cronologice, cum îşi precizează propria istorie, predecesori ş. a. m. d. – fără legătură cu timpul real. În acest nucleu este consacrat patrulaterul marilor poeți interbelici (Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga). Astăzi „locuim” în continuare în canonul fixat de nucleul generația ’60 şi nu ne mai dăm seama că în perioada interbelică nu era „instituționalizat” acest grup de patru autori prezentat ca supremă realizare a poeziei româneşti dintre războaie. În acest interval erau prezenți în atenția criticilor şi alte nume de poeți apreciați, departajarea lor de cei patru era mai puțin categorică şi chiar între cei patru (care, în urma situării lor în aceeaşi figură geometrică, se egalizează cumva valoric într-o anumită măsură) existau diferențe care păreau de nedepăşit. Criticii importanți din perioada interbelică prezentau altfel forțele poetice ale momentului. În interbelic, Bacovia, pentru a ne referi doar la exemplul său, părea a fi definitiv clasificat ca simbolist (Lovinescu, Călinescu etc.) – şi nu neapărat cel mai important dintre aceştia. În lumea literară a anilor ’60 Bacovia se metamorfozează radical. Este „descoperit” ca poet de mare valoare, mult mai important decît îl consideraseră criticii dintre războaie şi, în plus, este extras din definitiv clasata formulă simbolistă şi transferat în aria mult mai activă a liricii expresioniste. Statura, dar şi sensul poeziei lui Bacovia sînt modelate în spațiul acestui „nod” important al literaturii române. În interiorul unui fragment independent ca acelea din care consider că este alcătuită istoria literară, cronologia este „corectată” de relațiile din interiorul acestuia; Bacovia, simbolistul, devine „colegul” lui Blaga. Relațiile între generații se modifică în funcție de densitatea nodului în care se includ. În anii ’60 tinerii poeți nu emulează cu cei din generația imediat anterioara, cum se întîmplă de obicei (generația anterioară e compusă, în cazul lor, din poeți ai realismului-socialist), ci cu cei de peste o generație, cu interbelicii. Dar față de aceştia nu mai există relații de concurență, ci de admirație şi... imitație.
*
Aşadar, deşi bine fixate pe coordonatele cronologice temporale, încadrate în epoci istorice şi pe o scară a anilor, deceniilor etc., nodurile nu sînt determinate de această cronologie. În cadrul lor timpul se dilată sau se comprimă, îşi inversează sensul; ceea ce prevalează asupra timpului istoric este consistența, semnificația unor anumite evenimente. Trecem de la valoarea timpului atribuită faptelor literare la o valoare a acestor fapte care modelează timpul. În cazul secvenței ’60, de pildă, timpul în care se încadrează aceasta în istorie, de cel mult un deceniu, este nesemnificativ la dimensiunile istoriei, or, segmentul literar independent are extindere şi complexe semnificații în interiorul acestui interval. Unele întîmplări pot ocupa întreaga scenă a intervalului, deşi în timpul interior al fragmentului au o desfăşurare extrem de scurtă, altele, deşi se întind pe perioade lungi, pot rămîne cu o greutate minimă pentru acest nucleu. Unii autori domină nodul, alții, deşi se află în interiorul cercului, joacă roluri secundare. Ieşiți din această sferă importanța componentelor se poate schimba. Încadrați în acelaşi interval de timp, autorii pot avea o importanță majoră pentru un segment al secvenței şi minoră în altul – şi invers. Nichita Stănescu joacă un rol major în cadrul acestui segment literar, dar accentul se mută ulterior pe alți autori care alcătuiesc acelaşi nod, Mircea Ivănescu, de pildă, capătă o vizibilitate accentuată în prelungirea acestui segment. Aceste nuclee schimbă relațiile literaturii din timpul lor cu trecutul dar şi cu viitorul. Iar unii autori, ca Nichita Stănescu sînt nu doar poeți importanți, ci şi susținători al coordonatelor secvenței, el fiind autorul unui text fundamental (astăzi puțin amintit, atunci cu efect determinant) despre expresionismul lui Bacovia.
*
Epocile excepționale au configurații diferite, comprimă şi dilată timpul într-un mod particular. Studiul istoric are menirea să pună în evidență aceste caracteristici şi nu să le reducă la plata cronologie.
*
Cum explica H. R. Jauss ieşirea din actualitate a istoriilor literare? Ea s-ar datora menținerii în formula inițială a acestora, aşa cum se întîmplă şi cu alte discipline umaniste, a orientării ideologice majore a epocii în care s-a cristalizat ca domeniu de cercetare. Să nu uităm că istoriile literare sînt inițial secțiuni ale istoriei generale – şi nu e greu de observat că aceasta din urmă imprima liniile directoare celor dintîi... Istoria literară de la sfîrşitul sec. 19 (secolul marilor reuşite ale genului – De Sanctis, Brunetiere ş. a.) este dominată de idealul națiunilor. Istoriile literare sînt încununare a spiritului național, iar responsabilitatea ideologică a vremii consacra un număr de caracteristici ale genului transmise, tacit, din generație în generație. Istoriile literare trebuiau redactate cu talent evocator, presupuneau spirit creator, capacitate de a surprinde şi prezenta convingător, original şi plastic. O istorie literară nu putea fi scrisă decît de un singur autor, care dădea nu numai măsura informării şi capacității de a efectua judecăți de valoare, ci şi a intuiției şi talentului expresiv. Apoi, aceste istorii cuprind evoluția unei literaturi, „de la origini pînă în prezent”, sau măcar momentele cele mai glorioase ale acesteia, pentru a arăta că rezultatul final reprezintă continuitate, ascensiune, aprofundare. O asemenea scriere avea o importanță majoră, iar lectura ei era palpitantă, se citea „ca un roman” – romanul devenirii spirituale a națiunii. De aici, încheierea că numai o astfel de scriere putea să încununeze cariera unui critic. Cine nu producea o istorie literară memorabilă, nu era un critic de luat în seamă.
*
Ideologia care susținea inițial prezentarea istorică a creației literare naționale îşi pierde semnificația o dată cu trecerea de la epoca idealurilor naționale la aceea a idealurilor universale. Mutație evidentă, pentru cultura occidentală cel puțin, în a doua parte a sec. 20. Idealul națiunii se îndepărtase, iar ritualul de inițiere al istoriilor literare a dispărut. Prea puțini conştientizează procesul, dar depăşirea epocii națiunilor în domeniul istoriilor literare este perceptibilă. Apar „devieri” de la obişnuințe care păruseră definitiv înrădăcinate. Nu este vorba de urmarea unor demonstrații ca aceea elocvent expusă de Jauss, dar apar tot mai des omisiuni şi încălcări ale habitudinilor pînă atunci respectate. De pildă, sînt realizate sau propuse istorii literare consacrate nu unei literaturi naționale, ci cuprinzînd sfere literare delimitate după alte criterii: istorii ale literaturilor din anumite zone geografice, care ar putea sugera o coerență culturală supranațională; istorii ale literaturilor din estul Europei, ale literaturilor Balcanilor, ale celor din America latină ş. a. m. d. Sau dispare preocuparea pentru urmărirea evoluției unei literaturi în ansamblul ei, de la începuturi pînă în prezent – în locul acestei integralități fiind comentate perioade mai scurte, deseori încadrate de date istorice convenționale, fără relevanță literară (interbelic, postbelic, sec. 19, sec. 20 etc.) Aceste modernizări sînt, în fapt, „contraziceri” ale practicilor anterioare şi nu schimbă mecanismul de prezentare a literaturii. Aceeaşi încadrare pe scara cronologiei – cu convingerea că în modul acesta se realizează dimensiunea istorică. In ce mă priveşte am convingerea că doar începînd cu acest capitol, al cronologiei, se poate obține o înnoire a vechii discipline.
*
În cazul tentativelor de aducere la zi a unor discipline, genuri, domenii de cercetare etc. din spațiul disciplinelor umaniste se întîlnesc două tipuri de schimbări. Cele vizînd ideologia care marchează, la un moment dat, disciplina – şi cele care vizează metoda. În cazurile menționate anterior modificările privesc exclusiv ideologia – ajungîndu-se de la preocupările centrate pe națiune la cele dominate de universalitate. Este o „întoarcere pe dos”, simetrică: cercetarea unei literaturi naționale vs. cercetarea mai multor literaturi; istorii scrise de un singur autor vs. istorii colective; istorii ale unei literaturi de la origini vs. istorii ale unor perioade limitate, convenționale, copiate din calendar. Apare, fără îndoială, o schimbare – dar schimbarea nu afectează decît ideologia, nu modul în care este abordată literatura. Metoda, înşirarea cronologică a operelor şi autorilor, rămîne aceeaşi. Momentul criticii lui Jauss este acela al globalizării, al obnubilării (mai ales în spațiul cultural german, marcat, postbelic, de trecutul național socialist) naționalismelor, patriotismelor. Ignorarea problemei naționale, care nu mai era de actualitate în acel moment în Europa occidentală, devenea o chestiune previzibilă. În consecință, axul istoriei literare tip sec. 19 devenea lipsit de sens. Şi obiecțiile lui Jauss sînt marcate de un context ideologic, acela al momentului său cultural-istoric. Dominantă era atunci depăşirea limitelor naționale, crearea unui cîmp cultural structurat pe coordonatele globalizării. Celebrul său studiu conține o corecție ideologică, nu şi una metodologică.
*
Utilitatea unei discipline precum istoria literară este indiscutabilă; ea nu poate fi pur şi simplu abandonată. Reconstituirea traiectoriilor, a evoluției genurilor şi procedeelor, a metamorfozelor vieții literare ş. a. m. d. este însăşi memoria scrisului artistic. Chiar şi cercetătorii care s-au specializat în primul rînd în studierea structurii operelor, formaliştii ruşi, au proiectat şi elaborarea unei istorii a literaturii – propunînd o istorie a formelor. Alte şcoli de critică au avut în vedere istorii ale genurilor literare. Poate cu excepția noii critici franceze, prea puțin preocupată de diacronic, toate şcolile de critică s-au ocupat, într-o formă sau alta, şi de istoria literaturii.
*
O nouă istorie literară are nevoie de o accepție modernă a istoriei, trebuie să deschidă alte perspective asupra trăirii timpului. In istoria generală conceperea acestuia s-a modificat, nu se mai foloseşte succesiunea egală din letopisețele medievale, înşiruirea invariabilă, pe o scară cu trepte egale, precis numerotate – aşa cum se întîmplă şi astăzi în istoriile literare. Este nevoie un alt sens al prezentării coborîrii în trecut. Nimeni nu mai contestă acum că timpul este trăit subiectiv, că pînă şi unitățile de măsură impuse prin convenții universal acceptate, pentru a face posibilă comunicarea planetară, sînt personalizate. Oamenii vorbesc de „ceasul rău”, de „ziua norocoasă”, de un „an bun” sau un „an prost”, de un „moment nefericit” ş. a. m. d. deşi universalele unități de timp sînt egale şi indiferente pentru toată lumea: ora are 60 de minute, ziua 24 de ore, săptămîna… Nici colectivitățile nu fac excepție, ele imprimă timpului particularitățile lor culturale. Creştinii măsoară începutul timpului de la naşterea lui Christos, musulmanii sau budiştii au alte repere… Fiecare colectivitate are zilele ei de sărbătoare – care nu au nici o semnificație pentru alte comunități. Istoria generală a început de mai multă vreme să țină seamă de acest mod de trăire a timpului. Conceptele precum istorie evenimențială sau durată lungă sînt exemple extrase din experiențele oferite doar de una din şcolile de istorie care nici nu mai sînt noi.
*
Fără a abandona caracterul istoric al prezentării faptelor literare constatăm că, precum în alte multe domenii care țin de disciplinele umaniste , timpul nu are o combustie egală în toate etapele trecerii lui dinspre trecut spre viitor. Pe traiectoria sa apar momente mai dense, care îşi afirmă o coerență individualizantă, o anumită independență, alternînd cu perioade diluate, puțin semnificative. Aceste noduri de mare densitate, punînd la un loc fire disparate trebuie să-l intereseze pe istoricul literar. Ce se întîmplă în cadrul unor asemenea nuclee dense, unor secvențe independente plasate pe firul egal al timpului? In aceste zone individualizate timpul se desfăşoară altfel, nucleele au propria lor durată, diferită de aceea convențională. Se stabilesc în aceste cazuri relații cu sensuri diferite de acelea pe care le au cu restul istoriei literare. Determinările sunt speciale şi, pentru a înțelege „istoric” astfel de perioade e nevoie de identificarea acestor particularități.
*
În literatură, de altfel, evoluțiile rectilinii sînt rare şi nesemnificative. Formaliştii ruşi, pe care tocmai i-am pomenit, atunci cînd au fost interesați de istorie au vorbit de complicate transmiteri ale succesiunilor, de tipul „de la unchi la nepot” sau urmînd mişcarea calului de şah.
*
O rapidă trecere în revistă a unor astfel de „noduri”, aşa cum le văd eu în literatura română, poate clarifica ideea pe care o susțin. O primă discuție s-ar putea angaja asupra începuturilor literaturii române, dar acest nucleu este supus unor condiții cu totul speciale şi ar presupune o analiză aparte (am prezentat-o în Începuturile literaturii române) . Un „nod” important îl constituie ceea ce a fost numit perioada paşoptistă, cu epistema ei dominantă, introducerea modernizării şi occidentalizării şi impunerea unei forme de organizare socială, liberalismul. O altă monadă este aceea a Junimii. Cele două nuclee, deşi în aparentă contradicție, se află în strînsă legătură, ele sintetizează acțiunea forțelor de origine europeană şi reacțiunea, care vrea să filtreze influențele, introducînd clarificări şi rigoare, în egală măsură învățate din Europa. Cele două tendințe stabilesc momentul formării conştiinței de sine a spațiului literar românesc. Din aceste nuclee se precizează moduri de existență care traversează timpul, nealterate, pînă astăzi. Efortul de a împrumuta tot ce poate fi folosit din afară, pe de o parte, strădania de a ne adapta la aceste împrumuturi şi de a pune în lumină ceea ce ne-ar fi propriu, pe de altă. De la expandarea acestor nuclee au trecut două secole, dar nu trebuie să calculăm timpul convențional pentru că actualitatea acțiunii lor este la fel de prezentă astăzi. Găsim, bineînțeles, multiple „ascensoare” în timp care ne leagă, rapid, direct de acea epocă. E suficient să ne gîndim la atitudinea „originală”, românească, față de critică. Noi avem o critică literară care ne defăimează tradițiile, denigrează valorile noastre naționale ş. a. m. d. Un critic, între altele fie spus, nu poate anula o valoare, şi încă una națională. Dar noi nutrim convingerea că avem această categorie de critici. Dacă vom comprima timpul ajungem la originea acestei atitudini specifice. Ea se află în îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu , care-i îndemna pe contemporanii săi să scrie şi iarăşi să scrie, pentru că nu era timp de critică. Incepătorii literaturii române de atunci erau în pericol de a dispărea sub valul de traduceri şi de literatură în limbi străine, aşa că toți cei care critică literatura națională pe punct de a se constitui sînt distrugătorii literaturii române. Indemnul era explicabil, dar din el a rămas ideea că există o critică nocivă, care ar denigra, distruge etc. literatura originală românească, care trebuie apărată. E drept că, la puțin timp după programaticul îndemn, chiar Heliade Rădulescu revine, atunci cînd scrie Sarsailă autor, plîngîndu-se că în lipsa criticii apăruse în literatură o abundența de neaveniți.
Într-un fel, paşoptismul şi junimismul sînt pentru noi ceea ce au fost clasicismul şi romantismul pentru alții. Doar că este vorba de o particulară trăire a timpului în aceste secvențe independente, iar mecanismele lor arată altfel decît acelea ale clasicismului şi romantismului din culturile europene occidentale. Fără îndoială că o asemenea ipoteză trebuie argumentată pe un spațiu tipografic convenabil – deocamdată mă opresc aici. Trecînd mai departe, „cronologic”, aflăm, de data aceasta în ritmul culturii europene, „nodul” simbolism, prilejuind o primă sincronizare riguroasă, el prelungindu-se cu programul lui E. Lovinescu de a occidentalizare totală şi fără întîrziere. In acest nucleu se situează impunerea modernismului, prin prozatori (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban) şi poeți (Ion Barbu, Tudor Arghezi, Blaga) care rămîn repere ale literaturii române pînă astăzi. În paralel se dezvoltă, în aceeaşi cronologie, dar pe altă treaptă de evoluție literară, nucleul avangardism, puțin perceput la vreme lui de critica literară, care s-a menținut în nucleul modernismului. Avangardismul va fi valorificat major la un secol de la consumarea lui. La decalarea față de avangardism a contribuit, important, fără îndoială, perioada de emasculare comunistă. Avangardismul rămîne un nucleu major, în acel nod existînd o comunicare perfectă între dezvoltările din spațiul nostru literar şi cel deschis în literatura europeană. Cronologia se rupe însă încă o dată, în aceeaşi secvență independentă aflîndu-se avangardismul interbelic şi o parte din poezia noastră postbelică. Între timp, sub comunism, în spațiul nostru cultural nu se mai întîmplă mare lucru, e peisajul plat al realismului socialist. Nu mai avem nuclee semnificative, deşi, ici şi acolo, în spațiul literar lipsit de reliefuri apar cîțiva autori care pot fi menționați, individualități. Epoca lipsită de nuclee se încheie în anii 60, cînd apare secvența independentă în care este inclusă aşa numita generație 60. Această „generație” este o lume, devine un cosmos care „explodează” în spațiul literar, o structură a cărei configurație creşte în semnificație chiar peste numele importante de scriitori care se ilustrează atunci. Acest nod resetează încă o dată stricta cronologie, sărind peste deceniile care o despart de perioada interbelică.
*
Nucleele despre care am vorbit se plasează la rîndul lor pe o scară cronologică – dar, o dată fixate coordonatele lor în cadrul istoriei generale, intrăm în logica lor internă, pentru că ele se organizează după legi proprii, îşi administrează timpul după propria dinamică…
*
Bineînțeles, în majoritatea istoriilor literare tradiționale sînt consemnate momentele literare de vîrf. Dar prezentarea lor în strictă cronologie, pe această unică dimensiune, dinspre trecut spre viitor, elimină trăsăturile specifice, transformînd o secvență independentă într-o… statistică – mai mulți scriitori importanți, mai multe opere de primă importanță, mai multe reviste culturale active – şi…, cam atît. Într-o logică a nucleelor semnificative, a unor segmente de timp cu o geografie specifică, deosebită de aceea a spațiilor învecinate, apar construcții care se dezvoltă în sine, care nu decurg dintr-o structură literară generală, sau din dintr-o rețea de determinări externe. Configurațiile nu se dezvoltă conform logicii istoriei generale, ele îşi creează o structură caracteristică, cu legi proprii, care nu se regăsesc decît accidental în configurația altor nuclee. Sînt segmente în care forțele de creație îşi găsesc propriul echilibru, propriile relații, în care se poziționează într-un mod particular față de alte momente creatoare, contemporane sau din trecut. Pentru a rămîne la nucleul generația ’60, invocat mai înainte, să observăm cum se modifică în cazul acestuia dimensiunile cronologice, cum îşi precizează propria istorie, predecesori ş. a. m. d. – fără legătură cu timpul real. În acest nucleu este consacrat patrulaterul marilor poeți interbelici (Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga). Astăzi „locuim” în continuare în canonul fixat de nucleul generația ’60 şi nu ne mai dăm seama că în perioada interbelică nu era „instituționalizat” acest grup de patru autori prezentat ca supremă realizare a poeziei româneşti dintre războaie. În acest interval erau prezenți în atenția criticilor şi alte nume de poeți apreciați, departajarea lor de cei patru era mai puțin categorică şi chiar între cei patru (care, în urma situării lor în aceeaşi figură geometrică, se egalizează cumva valoric într-o anumită măsură) existau diferențe care păreau de nedepăşit. Criticii importanți din perioada interbelică prezentau altfel forțele poetice ale momentului. În interbelic, Bacovia, pentru a ne referi doar la exemplul său, părea a fi definitiv clasificat ca simbolist (Lovinescu, Călinescu etc.) – şi nu neapărat cel mai important dintre aceştia. În lumea literară a anilor ’60 Bacovia se metamorfozează radical. Este „descoperit” ca poet de mare valoare, mult mai important decît îl consideraseră criticii dintre războaie şi, în plus, este extras din definitiv clasata formulă simbolistă şi transferat în aria mult mai activă a liricii expresioniste. Statura, dar şi sensul poeziei lui Bacovia sînt modelate în spațiul acestui „nod” important al literaturii române. În interiorul unui fragment independent ca acelea din care consider că este alcătuită istoria literară, cronologia este „corectată” de relațiile din interiorul acestuia; Bacovia, simbolistul, devine „colegul” lui Blaga. Relațiile între generații se modifică în funcție de densitatea nodului în care se includ. În anii ’60 tinerii poeți nu emulează cu cei din generația imediat anterioara, cum se întîmplă de obicei (generația anterioară e compusă, în cazul lor, din poeți ai realismului-socialist), ci cu cei de peste o generație, cu interbelicii. Dar față de aceştia nu mai există relații de concurență, ci de admirație şi... imitație.
*
Aşadar, deşi bine fixate pe coordonatele cronologice temporale, încadrate în epoci istorice şi pe o scară a anilor, deceniilor etc., nodurile nu sînt determinate de această cronologie. În cadrul lor timpul se dilată sau se comprimă, îşi inversează sensul; ceea ce prevalează asupra timpului istoric este consistența, semnificația unor anumite evenimente. Trecem de la valoarea timpului atribuită faptelor literare la o valoare a acestor fapte care modelează timpul. În cazul secvenței ’60, de pildă, timpul în care se încadrează aceasta în istorie, de cel mult un deceniu, este nesemnificativ la dimensiunile istoriei, or, segmentul literar independent are extindere şi complexe semnificații în interiorul acestui interval. Unele întîmplări pot ocupa întreaga scenă a intervalului, deşi în timpul interior al fragmentului au o desfăşurare extrem de scurtă, altele, deşi se întind pe perioade lungi, pot rămîne cu o greutate minimă pentru acest nucleu. Unii autori domină nodul, alții, deşi se află în interiorul cercului, joacă roluri secundare. Ieşiți din această sferă importanța componentelor se poate schimba. Încadrați în acelaşi interval de timp, autorii pot avea o importanță majoră pentru un segment al secvenței şi minoră în altul – şi invers. Nichita Stănescu joacă un rol major în cadrul acestui segment literar, dar accentul se mută ulterior pe alți autori care alcătuiesc acelaşi nod, Mircea Ivănescu, de pildă, capătă o vizibilitate accentuată în prelungirea acestui segment. Aceste nuclee schimbă relațiile literaturii din timpul lor cu trecutul dar şi cu viitorul. Iar unii autori, ca Nichita Stănescu sînt nu doar poeți importanți, ci şi susținători al coordonatelor secvenței, el fiind autorul unui text fundamental (astăzi puțin amintit, atunci cu efect determinant) despre expresionismul lui Bacovia.
*
Epocile excepționale au configurații diferite, comprimă şi dilată timpul într-un mod particular. Studiul istoric are menirea să pună în evidență aceste caracteristici şi nu să le reducă la plata cronologie.