Recitiri
Ion Pop
Marcel Mureşanu în "Jocul ideilor cu fantezia"
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Foarte productiv (a publicat vreo treizeci de volume de versuri), Marcel Mureşeanu (n. 1938) a avut o evoluție oarecum neaşteptată: la debutul din 1969, cu Pe adresa copilăriei, apoi în Cel din urmă (1974), Scrisori către prieteni (1978), se exersa înt-un discurs cuminte-evocator de evenimente şi trăiri ale acestei vârste, cu întoarceri spre satul transilvan al bunicilor (în acei ani era departe de ținuturile natale, lucrând ca jurnalist în Bucovina). Se declara purtător al unei „taine a întoarcerii” spre „satul memoriei”, în texte uzând de un limbaj simplu, aproape lipsit de podoabe metaforice, mizând pe efectul notației de ambianță evocatoare (interioare de casă bătrânească, cu obiectelele-reper de gospodărie rurală, peisaj agrest), versuri libere, rareori supuse prozodiei clasice, majoritar descriptive, cu mici dezvoltări narative legate de muncile şi zilele calendarului sătesc, tonalitate frecvent sentimentală, însă fără efuziuni excesive.Transpăreau totuşi în aceste versuri „tipare” străvechi, sugestii simbolice, ale unui univers aşezat pe temelii trainice, iar cel întors spre aceste valori şi ritmuri ale vieții, spre „bătrâni”, le întâmpina cu o emoție echilibrată. Erau rememorate nostalgic „mustul pâmântului (ce) se urcă-n tulpină”, „tălpile înfipte în țărâna | cu muşuroaie mari şi cu furnici”, „parfumul florilor sub grinda bătrână”, „aburul galben al poamelor”, o lume „numai fântâni | şi ceruri răsturnate-n havuze”, „strălucitoarele clopote odihnite” prinse la gâtul vacilor... Se perindă prin poeme şi câteva „portrete de familie”, figuri emblematice ale locului.
Schimbarea s-a putut remarca începând cu versurile din Matineu (1984), unde tendința de relativizare ironică şi autopersiflantă a stărilor de spirit, ce urma să domine apoi toată poezia lui Marcel Mureşeanu, începea să se manifeste mai clar, fără să se aplice, totuşi, unor stări de reală tensiune interioară. Ea apare şi mai subliniată în Viziune cu porumbei călători (1987) şi Călător în insomnii (1991), unde jocurile fanteziei se înmulțesc, în simbioză cu cele verbale, urmând unui impuls „manierist”, căutând, adică, figuri ingenioase ale imaginației, – „jocul ideilor cu fantezia”, conform definiției cunoscute – dar mai ales asocierile insolite de cuvinte aduse în pragul „glumei” lirice şi al calamburului. Materia cu care se lucrează e acum de cele mai multe ori abstractă, cu bază conceptual-reflexivă asigurată, inițiativa fiind cedată, vorba Poetului, cuvintelor, – aici celor ale „tribului”, de fiecare zi. S-a remarcat de-acum „licența soresciană” a stilului, cu tratamentul parodic al unor motive livreşti, dar mai ales orientarea „spre candoare şi vervă, spre gratuitate şi agreabil”, ironia ca „pură virtuozitate a agreabilului, fără orgoliul unei tensiuni în spațiul poemului”, poetul fiind „un şugubăț cu program” (Al. Cistelecan, în Orizont, 1985). Un „demon ghiduş” exercitat pe „fondul sentimental” a identificat, ceva mai târziu, şi Adrian Dinu Rachieru (1989, tot în revista Orizont, mai recent în Convorbiuri literare, 2015). Însă comentatorii cei mai fideli ai acestei poezii au rămas Petru Poantă şi Irina Petraş, acompaniați din când în când de Constantin Cubleşan. Prefațându-i masiva antologie de Poeme (1968-2008), Irina Petraş recapitula, înşirându-le, nu mai puțin de o sută de calificative pe care le atribuise prin ani scrisului lui Marcel Mureşeanu, între extremele gravității colorate sentimental, interesul pentru „abisal”, oniric şi fantastic, solitudinea reflexivă, şi, la celălalt capăt, ironia limbută, libertățile ludice ale unui discurs sprințar, alături de discursul elaborat. Atributul „polivalent” nu lipsea din acest inventar ce cuprindea când trăsături ale subiectului liric în conturarea unui autoportret, când note stilistice de o foarte mare diversitate, – o „schiță de portret din țăndări”, cum îşi definea comentatoarea colecția strânsă aleatoriu din recenziile sale.
Recitirea poeziei lui Marcel Mureşeanu confirmă, pe parcele distribuite mozaical, mai degrabă împrăştiate în spațiul tipărit, toate aceste calificări. De la o vreme, sentimentalul moderat de la începuturi, mai curând contemplativ decât implicat în dinamica lumii din jur, îşi deturnează rezervele de energie ale participării concrete la viața imediată, inspirându-se, ca să zic aşa, mai ales din irealitate, transformând mai tot ce vede şi trăieşte în mici spectacole fanteziste, la care „subiectul” ia parte de la o anumită distanță de privitor ca la teatru, însă la un teatru al proiecțiilor fantasmatice proprii, manevrate abil din culisele reflecției, ce au parcă mereu tendința de a se autonomiza. Aceasta, fiindcă notației de altădată i se preferă deja de multă vreme invenția, fantazarea, schițarea de microscenarii care-şi iau ca puncte de plecare date ale imediatului, însă repede abandonate în ceea ce au strict referențial, pentru a broda pe seama lor, dezvoltând şi complicând ludic tabloul, ba, cel mai adesea, făcând chiar dintr-o „idee” apărută spontan, ori dintr-un cuvânt ivit ocazional din depozitul căturăresc personal, pretexte de înscenare ingenioasă, fin sau grotesc-ironică. Distanța față de ceea ce poetul făcuse mai înainte, de pildă evocând mediul țărănesc, se vede imediat în intelectualizarea impresiei şi transcrierea ei „livrescă”, precum într-o poezie din Viziune cu porumbei călători (1987), unde se sugerează la modul ironic-sentimental, dar şi cu un fel de satisfacție a celui care a găsit expresia neaşteptată, alterarea „viului” cauzată de înscrierea senzației surprinse altădată în mod direct în codul „ştiințific”, intelectual, al lumii de azi. Se vorbeşte, în consecință, despre „doctrinele verii pe cuptor | pângărite de vedenia iernii”, iar în continuare se deplânge acelaşi proces de abstractizare sterilă, notându-se plăcerea descoperirii, sub pojghița abstracțiunii, a materiei vii: „De secole întregi animalele nu mai au suflet, | cade o floare peste ele şi-o iau la goană, | nu mai poți trage un glonț | fără să nimereşti un semn matematic, | unde-i mai dulce formula, | dezgolind osul frumos al materiei vii | stricând ierarhiile lumii abstracte | e-un biet plumb ce ți se topeşte în gură, | într-o materie vâscoasă şi roşie”.În poemul ce dă titlul cărții se glosează chiar pe tema instabilității perspectivei deschise sub ochii poetului, obligat să oscileze mereu între concretele imediatului şi urmele lăsate de lectură cu fantasmele ei, ajungându-se la constatări ca aceasta: „Mereu intră în cadru altcineva | din alt timp, din altă formulă, | mereu strică cineva poza”. Menținerea în cadrul modest al vieții cotidiene e invocată, în consecință, cu bucuria sau tristețea contactului cu realul palpabil, – „că pot pipăi | dungile albe de pe cămaşa de doc, | că sunt atât de jos încât văd sub fustele Lumii”...
Până la un punct, Marcel Mureşeanu compune în registrul grav al frustrării de concrete şi, în contrapartidă, al emoției, rare şi punctuale, de a recupera câte ceva din „cele mai pastelate culori” ale senzației nemijlocite. Nu insistă, însă prea mult asupra notei grav-reflexive, nici nu menține sub privire obiectele pe care le regretă adesea, ci face destul de curând, de la un text la altul, salturi în fantezie, cu o înclinație – despra care am vorbit deja – spre înscenare. Numai că pune în scenă de multe ori mai degrabă noțiuni, concepte, stări generale, pe care le compensează parțial , prin construcții elegoric-metaforice nu o dată ingenioase: imaginea concretă a unui cartier e desenată alegoric, de pildă, în acest chip: „altădată se trezea un cartier, | se întindea de-i trosneau oasele”..., „Pereții acestui an | sunt plini de urme de cuie | ne pozăm lângă luna septembrie |secunda surprinsă într-un lung oftat”, „vom lăsa să cadă un cuvânt | şi tu-l vei ridica şi te vei ruga lui”, „ziua de azi ni se târăşte la picioare”, „gulerele vieții noastre se murdăresc repede”... Mai în glumă, mai în serios, o poezie cu titlul Duhuri rele colindă oraşul (din volumul Am fost de față, 1993), sintetizează natura compozită, amestecul de real şi imaginar, de obiecte şi de cuvinte al „viziunii”, tratate oximoronic şi antifrastic, cu uz de metafore insolite, pe linia unei atitudini relativizante ce va regiza mai tot ce scrie în acest moment Marcel Mureşeanu: „Ciorbe verzui se varsă din văzduh peste noi | rime rare pătrund în limbajul curent | mărind senzația de ospiciu | ard casele melcilor | e un incendiu plăcut şi dement | oameni mărunți şi păroşi | cu mustăți în formă de harfă | chicotesc lângă un afiş cultural | anunțător de panică roză | (fericirea când nu te aştepți ) | dolofani vampiri la capătul străzii | în tihnă stând | îşi trec lingura unul altuia | nu e nimeni pe-aici | să nu dorească sfârşitul cuiva | în păstăi de ciment sunt îngropați de vii | toți cei bolnavi de frigul îngândurării.” Predilecția pentru spectacolul fantezist-ironic frizând absurdul, animarea unor scene de mărunt coşmar stilizat cu o paradoxală grație, nelipsind plăcerea de a aproxima metaforic halucinația îndeobşte frisonantă, va caracteriza numeroase alte poezii, de situat în aria de sensibilitate şi de stil a manierismului. În fond, dând spectacolului situabil la limita oniricului sumbru trăsături de comedie (uneori uşoară), poetul trădează un strat mai adânc de sensibilitate şi de reflecție asupra lumii în care trăieşte. El ştie, de pildă, şi că poți cădea uşor pradă „râsului mulțimii | care întotdeauna şi-a iubit poeții ca pe nişte morți”, vorbind în doi peri, aruncând dubiul asupra propriei creații: „O limbă veche urcă în mine până la buze | acest poem seamănă cu o traducere proastă | de îndată ce-ți bate la uşă îți dai seama | că a fost vântul | o uscăciune cumplită îți intră în gură | urechile ți se veştejesc | trăim fascinația falsului şi a minciunii”... Câteodată, relația cu cititorii apare ea însăşi într-o ramă umoristică, savuroasă: „În vacanță, poeții cumpără lapte |de la țărani | poezia şi litrul | citesc țăranii de li se face rău, | beau poeții, beau şi scriu | să nu li se termine hrana. | Nu mai vrem poezii , | zic țăranii într-un târziu | îngroziți de câte-au aflat | şi ce Dumnezeu vă trec atâtea prin cap?”. Pornirea autopersiflantă nu e rară nici ea, de exemplu poza meditativă suferă un tratament comic ca în versurile: „Ultima zi într-un loc | nu e totuna cu cea dintâi | la adânci cugetări ca aceasta | poți ajunge stând priponit | nimeni nu te păzeşte mai bine | decât două vaci”...
Cu fiecare volum, pretextele fantazării ludic-ironice se înmulțesc, aproape orice punct de plecare găsit în realitatea cotidiană sau în dicționar, e bun pentru a stârni imaginația, jocul verbal, reflecția malițioasă, gustul pentru caricatură şi parodie, umorul bonom. Din loc în loc, apare în discursul şăgalnic o fibră de angoasă, sentimentul precarității, obsesia morții, dar surdinizate, toate, de expresia relativizantă. „Simt cum se macină trupul | văd făina albă în urma mea |...| stihiile se izbesc de ceva | se deformează văzând cu ochii” – se scrie undeva; apoi e evocată „oboseala nemiloasă | de a purta în tine vietăți || cărora nu le eşti | decât hrană”; sau: „sfârşitul lumii trecuse de mult | numai lumea lumea nu se schimbase | decădea încă”; şi, cu o notă de gravitate resemnată: „viața şi moartea, | piatra şi iarba | urcă pe trupul meu | ce va face Dumnezeu acum cu mine? | trimişii lui îmi ating tălpile | îşi spală picioarele de pământ..,. | nu te speria, zic ei, | asta e tot!” Însă doar peste câteva pagini se înscenează un moment comic, burlesc, de pildă un dilaog cu iubita în chip de femeie de serviciu: „n-am ce curăța, se bosumflă ea, | n-am nici o satisfacție profesională... | Aş, adaug eu, ca să n-o scap din brațe, poți să mă cureți pe mine | sau pe boşoinorogul de la 13 | sau pe vulcanolog...|...| Leagănă-mă, suspină ea, |trecând peste botişorul pragului, | până nu începe diferența dintre clase”... Tentația comicului, e mereu mare, a jocului de cuvinte de asemenea, ajungându-se la compuneri „textualiste” în genul franțuzescului OULIPO sau al unor experiențe avangardiste mai vechi: „vapori verzi vătuiesc vizuina viezurelui, | volatile viețuitoare varii vizuini dinspre | vele de verbină vin din vechi | varegii... |...| Vai vouă viitori vasali ai viitorului!”... Ori: „Zenon zări ziarul de zirconiu şi zise: | zadarnic zornăiți în zorii zilei | zestrea zicalelor zavistioase, zeul zace | sub zăbranicul zarafilor!”... O carte din 2001 poartă, deloc surprinzător, titlul Hărțuire textuală sau A doua față a crinului, foarte semnificativ pentru apetitul ludic-combinatoriu tot mai des afişat de-acum înainte. Sub titlul Textoplastie, putem citi acest început sorescian de poem: „Ieşi până afară să pliveşti morcovii | şi când te-ntorci... | iar a umblat cineva la poezie | iar i-a turnat ceva în ureche”... De universul verbal sunt legate mai toate poemele din acest volum scris cu vădită plăcere, exerciții agreabile de destindere: „v-am spus că spre noi vine | o lume nouă | chiar acum a intrat | goală | în incinta Bibliotecii”, „iar m-am cântărit după acest lung poem: eram mai uşor!”, „substantivul Maria îmbătrânise | lumina zilei i-a desăvârşit orbirea | ultima literă abia respira”, „pe mine mă schimbă | doar cuvintele care-mi vin în minte”. Aceste ultime două versuri spun mult despre însăşi dinamica textului în construcție, prin contaminări formale şi semantice, antrenând o suită de asociații aleatorii, manevrate cu o îndemânare de artizan sonor. Frecvente sunt, însă, şi asocierile facile, superficiale, de idei şi vorbe, de dragul glumei: „cade un nerv în cana cu lapte | şi face valuri valuri”, „toate cauzele din univers sunt lehuze | şi nasc efecte”, „iau întâmplarea de mână | o duc la vaccinat | la circumcizie | la şcoală la templu | în patul nupțial”, „redactorul cu părul creț | cel ce descoperise un păduche | în chica textelor tale”, „vin două poezioare la mine şi se smiorcăie | lesbienelor, strig eu la ele, | ascundeți-vă, că-i Săptămâna Mare”, „vine Neliniştea Metafizică | bocănind cu umbrela | pe pardoseala de cupru stins”, „Când eram mic | totdeauna ieşeam din comun | printr-o fereastră din spatele casei”, „Un suprarealism obosit mi-a bătut la uşă” etc. etc.
Această, să-i zic, plăcută inerție asociativă, cheful de glume cam facil afectează o parte din scrisul poetului, care nu e tot timpul suficent de atent să echilibreze lucrurile, prea des ispitit de zisul „demon ghiduş”... Desigur, scopul e demitizarea, coborârea în stradă a poeziei, cenzurarea emfazei pe care o pot genera şi au generat-o formule prestigioase, precum „Neliniştea Metafizică” sau veşnicia blagiană care s-a născut la sat, drept care, poetul nostru intervine scriind că „Azi s-a mutat veşnicia la oraş. | Toate i-au încăput într-o căruță | trasă de un asin şchiop”. Aici intenția e şi de a deplânge sfârşitul lumii tradiționale, căreia nu i se mai iau în seamă valorile („în cârpele din cotiga aceea | se afla o lăcruță de aur | şi în lăcruță un lucru atât de frumos | încât numai orbilor | le era îngăduit s-o privească”)... Versurile din Totul e altfel (2007) propun chiar un alt fel de privi lumea, mai senin, în căutare de armonii solare: „Vreau linişte. | Azi mă ocup de mansardarea luminii. | Cu tine voi locui acolo | unde lumina nu ne va orbi”. Se vorbeşte mult, de îndată, şi despre moarte, cu mai puțin umor, iar în volumele următoare tema va deveni obsedantă, tonul se va schimba şi mai mult spre nuanțe sumbre, una din cărți intitulându-se, ca un fel de ecou biblic, Cele patru triburi ale sfârşitului (2011). Câte o poezie relativizează, în stil familiar sorescian, apropierea morții, lăsând totuşi să se strecoare un fior de nelinişte: „Eu n-am venit la voi| să vă fac ikebane, | n-am venit nici măcar | să rupem un ram uscat împreună. | Eu am venit la voi | să văd ce mai faceți, | cum o duceți cu inima, cu splina | şi cu tuberculii! |...Dar cine te-a chemat? | veți musti voi întrebarea...| şi atunci vă voi spune | un lucru nou-nouț: | eu n-am venit la voi să fac ikebane | doar treceam întâmplător pe-aici | pe sub fereastra camerei de gazare!” (Vizitatorul). Altul propune o definiție cavsiaforistică presentimentului stingerii: „Rana e farul | de pe țărmul trupului nostru | care face cu ochiul | morții din larg” (Remember); o Icoană, de un expresiv mimetism stilistic popular, transmite aceeaşi stare de nelinişte: „Îngerii din Sibiel | țin două pene în mână... | penele-s de gâscă albă! | Altă îngerii ce țin? | O cupă şi-o lumânare | iar în ochi au milă mare, | către spate, aripioare | haina-i verde din culoare! | Şi-altă încă ce mai țin? | Sub picioare țin mormânt!”. Întreg volumul Cu voia corbului (2012) prelungeşte tematic poemele imediat precedente, deschizând, după un mai vechi obicei, evantaiul unor formule dintre cele mai diverse – uzând de tehnici ale ambiguității ce disimulează angoasa sub anecdotică şi badinaj: „Mie nu-mi închizi gura | decât cu pămîntul din tine! | zicea iubita mea dimineața şi seara”; „Vă rog să intrați şi să luați loc | pe saitul meu insistă moartea”; „mama ei de faună, a zis Flora, | jucându-se cu cuvintele, | e trist acolo printre sfinții aceia cumsecade | şi e plin de poeți”; dar şi cu o vibrație de discretă emoție gravă: „Aşa de frumos dormeai | de-am crezut că eşti moartă! | Ca o fântână!”.
Registrul stilistic-imaginativ al poeziei lui Marcel Mureşeanu nu se închide aici. O carte precum Oracol (2010) da seamă despre capacitatea de modelare a discursului şi în stilul, foarte diferit, al expresiilor cu tâlc, ce aduc descripția unor momente trăite, a unor impresii şi senzații, în marginea reflecției sapiențiale. O Carte cu vise (2013), desfăşoară răvăşite peisaje onirice, când de o luminozitate stranie, când – mai ales – groteşti şi absurde, trimițând către aria vizionară suprarealistă ori spre universul coşmaresc al unui Bosch. Toate, pigmentate ironic-umoristic, uzând, ca de atâtea ori, de uneltele caricaturistului, exersându-se lejer şi în epigrama acidă, în grafia subțire a desenului imagistic, făcând din belşug apel la jocurile verbale, la tehnicile echivocului etc. Nu lipsesc, pe alte segmente ale operei, nici haiku-urile, cu nu puține notații impresioniste fin sugestive (v. Orbul pământului, 2005), un volum întreg cuprinde aforisme, cugetări când mai grave, când întorcând reflecția austeră spre glumă, bagatelizând nonşalant stările încordate ale spiritului, sentimentul solitudinii şi al morții, cu un aer de convivialitate plină de vervă, sub care încordările dramatice sunt abia disimulate, întâlnindu-se astfel cu mozaicul atitudinal şi stilistic al versurilor propriu-zise. Ipostaza de „histrion ludic”, autor de „scenarii paradoxale”, cu o „capacitate de invenție nelimitată” (Mircea A. Diaconu, Bucovina literară, 1988) apare până la urmă ca dominând multiplele deschideri ale unei opere pe care tocmai excesul de mobilitate inventivă o sabotează uneori, dând senzația unei anumite dispersii, atunci când poetul cedează ispitelor „demonului ghiduş” care-l atrage cu frivolități jucăuşe, vrând parcă să-l blocheze în amintita atitudine de ironie ca „pură virtuozitate a agreabilului”. Un poet cu atâtea disponibilități şi cu nu puține reuşite ar fi meritat să se afle mai frecvent sub lentilele criticii care contează. Nu s-a aflat, însă mai e vreme şi pentru alte încercări de meritată recunoaştere şi cuvenită „recuperare”.
Schimbarea s-a putut remarca începând cu versurile din Matineu (1984), unde tendința de relativizare ironică şi autopersiflantă a stărilor de spirit, ce urma să domine apoi toată poezia lui Marcel Mureşeanu, începea să se manifeste mai clar, fără să se aplice, totuşi, unor stări de reală tensiune interioară. Ea apare şi mai subliniată în Viziune cu porumbei călători (1987) şi Călător în insomnii (1991), unde jocurile fanteziei se înmulțesc, în simbioză cu cele verbale, urmând unui impuls „manierist”, căutând, adică, figuri ingenioase ale imaginației, – „jocul ideilor cu fantezia”, conform definiției cunoscute – dar mai ales asocierile insolite de cuvinte aduse în pragul „glumei” lirice şi al calamburului. Materia cu care se lucrează e acum de cele mai multe ori abstractă, cu bază conceptual-reflexivă asigurată, inițiativa fiind cedată, vorba Poetului, cuvintelor, – aici celor ale „tribului”, de fiecare zi. S-a remarcat de-acum „licența soresciană” a stilului, cu tratamentul parodic al unor motive livreşti, dar mai ales orientarea „spre candoare şi vervă, spre gratuitate şi agreabil”, ironia ca „pură virtuozitate a agreabilului, fără orgoliul unei tensiuni în spațiul poemului”, poetul fiind „un şugubăț cu program” (Al. Cistelecan, în Orizont, 1985). Un „demon ghiduş” exercitat pe „fondul sentimental” a identificat, ceva mai târziu, şi Adrian Dinu Rachieru (1989, tot în revista Orizont, mai recent în Convorbiuri literare, 2015). Însă comentatorii cei mai fideli ai acestei poezii au rămas Petru Poantă şi Irina Petraş, acompaniați din când în când de Constantin Cubleşan. Prefațându-i masiva antologie de Poeme (1968-2008), Irina Petraş recapitula, înşirându-le, nu mai puțin de o sută de calificative pe care le atribuise prin ani scrisului lui Marcel Mureşeanu, între extremele gravității colorate sentimental, interesul pentru „abisal”, oniric şi fantastic, solitudinea reflexivă, şi, la celălalt capăt, ironia limbută, libertățile ludice ale unui discurs sprințar, alături de discursul elaborat. Atributul „polivalent” nu lipsea din acest inventar ce cuprindea când trăsături ale subiectului liric în conturarea unui autoportret, când note stilistice de o foarte mare diversitate, – o „schiță de portret din țăndări”, cum îşi definea comentatoarea colecția strânsă aleatoriu din recenziile sale.
Recitirea poeziei lui Marcel Mureşeanu confirmă, pe parcele distribuite mozaical, mai degrabă împrăştiate în spațiul tipărit, toate aceste calificări. De la o vreme, sentimentalul moderat de la începuturi, mai curând contemplativ decât implicat în dinamica lumii din jur, îşi deturnează rezervele de energie ale participării concrete la viața imediată, inspirându-se, ca să zic aşa, mai ales din irealitate, transformând mai tot ce vede şi trăieşte în mici spectacole fanteziste, la care „subiectul” ia parte de la o anumită distanță de privitor ca la teatru, însă la un teatru al proiecțiilor fantasmatice proprii, manevrate abil din culisele reflecției, ce au parcă mereu tendința de a se autonomiza. Aceasta, fiindcă notației de altădată i se preferă deja de multă vreme invenția, fantazarea, schițarea de microscenarii care-şi iau ca puncte de plecare date ale imediatului, însă repede abandonate în ceea ce au strict referențial, pentru a broda pe seama lor, dezvoltând şi complicând ludic tabloul, ba, cel mai adesea, făcând chiar dintr-o „idee” apărută spontan, ori dintr-un cuvânt ivit ocazional din depozitul căturăresc personal, pretexte de înscenare ingenioasă, fin sau grotesc-ironică. Distanța față de ceea ce poetul făcuse mai înainte, de pildă evocând mediul țărănesc, se vede imediat în intelectualizarea impresiei şi transcrierea ei „livrescă”, precum într-o poezie din Viziune cu porumbei călători (1987), unde se sugerează la modul ironic-sentimental, dar şi cu un fel de satisfacție a celui care a găsit expresia neaşteptată, alterarea „viului” cauzată de înscrierea senzației surprinse altădată în mod direct în codul „ştiințific”, intelectual, al lumii de azi. Se vorbeşte, în consecință, despre „doctrinele verii pe cuptor | pângărite de vedenia iernii”, iar în continuare se deplânge acelaşi proces de abstractizare sterilă, notându-se plăcerea descoperirii, sub pojghița abstracțiunii, a materiei vii: „De secole întregi animalele nu mai au suflet, | cade o floare peste ele şi-o iau la goană, | nu mai poți trage un glonț | fără să nimereşti un semn matematic, | unde-i mai dulce formula, | dezgolind osul frumos al materiei vii | stricând ierarhiile lumii abstracte | e-un biet plumb ce ți se topeşte în gură, | într-o materie vâscoasă şi roşie”.În poemul ce dă titlul cărții se glosează chiar pe tema instabilității perspectivei deschise sub ochii poetului, obligat să oscileze mereu între concretele imediatului şi urmele lăsate de lectură cu fantasmele ei, ajungându-se la constatări ca aceasta: „Mereu intră în cadru altcineva | din alt timp, din altă formulă, | mereu strică cineva poza”. Menținerea în cadrul modest al vieții cotidiene e invocată, în consecință, cu bucuria sau tristețea contactului cu realul palpabil, – „că pot pipăi | dungile albe de pe cămaşa de doc, | că sunt atât de jos încât văd sub fustele Lumii”...
Până la un punct, Marcel Mureşeanu compune în registrul grav al frustrării de concrete şi, în contrapartidă, al emoției, rare şi punctuale, de a recupera câte ceva din „cele mai pastelate culori” ale senzației nemijlocite. Nu insistă, însă prea mult asupra notei grav-reflexive, nici nu menține sub privire obiectele pe care le regretă adesea, ci face destul de curând, de la un text la altul, salturi în fantezie, cu o înclinație – despra care am vorbit deja – spre înscenare. Numai că pune în scenă de multe ori mai degrabă noțiuni, concepte, stări generale, pe care le compensează parțial , prin construcții elegoric-metaforice nu o dată ingenioase: imaginea concretă a unui cartier e desenată alegoric, de pildă, în acest chip: „altădată se trezea un cartier, | se întindea de-i trosneau oasele”..., „Pereții acestui an | sunt plini de urme de cuie | ne pozăm lângă luna septembrie |secunda surprinsă într-un lung oftat”, „vom lăsa să cadă un cuvânt | şi tu-l vei ridica şi te vei ruga lui”, „ziua de azi ni se târăşte la picioare”, „gulerele vieții noastre se murdăresc repede”... Mai în glumă, mai în serios, o poezie cu titlul Duhuri rele colindă oraşul (din volumul Am fost de față, 1993), sintetizează natura compozită, amestecul de real şi imaginar, de obiecte şi de cuvinte al „viziunii”, tratate oximoronic şi antifrastic, cu uz de metafore insolite, pe linia unei atitudini relativizante ce va regiza mai tot ce scrie în acest moment Marcel Mureşeanu: „Ciorbe verzui se varsă din văzduh peste noi | rime rare pătrund în limbajul curent | mărind senzația de ospiciu | ard casele melcilor | e un incendiu plăcut şi dement | oameni mărunți şi păroşi | cu mustăți în formă de harfă | chicotesc lângă un afiş cultural | anunțător de panică roză | (fericirea când nu te aştepți ) | dolofani vampiri la capătul străzii | în tihnă stând | îşi trec lingura unul altuia | nu e nimeni pe-aici | să nu dorească sfârşitul cuiva | în păstăi de ciment sunt îngropați de vii | toți cei bolnavi de frigul îngândurării.” Predilecția pentru spectacolul fantezist-ironic frizând absurdul, animarea unor scene de mărunt coşmar stilizat cu o paradoxală grație, nelipsind plăcerea de a aproxima metaforic halucinația îndeobşte frisonantă, va caracteriza numeroase alte poezii, de situat în aria de sensibilitate şi de stil a manierismului. În fond, dând spectacolului situabil la limita oniricului sumbru trăsături de comedie (uneori uşoară), poetul trădează un strat mai adânc de sensibilitate şi de reflecție asupra lumii în care trăieşte. El ştie, de pildă, şi că poți cădea uşor pradă „râsului mulțimii | care întotdeauna şi-a iubit poeții ca pe nişte morți”, vorbind în doi peri, aruncând dubiul asupra propriei creații: „O limbă veche urcă în mine până la buze | acest poem seamănă cu o traducere proastă | de îndată ce-ți bate la uşă îți dai seama | că a fost vântul | o uscăciune cumplită îți intră în gură | urechile ți se veştejesc | trăim fascinația falsului şi a minciunii”... Câteodată, relația cu cititorii apare ea însăşi într-o ramă umoristică, savuroasă: „În vacanță, poeții cumpără lapte |de la țărani | poezia şi litrul | citesc țăranii de li se face rău, | beau poeții, beau şi scriu | să nu li se termine hrana. | Nu mai vrem poezii , | zic țăranii într-un târziu | îngroziți de câte-au aflat | şi ce Dumnezeu vă trec atâtea prin cap?”. Pornirea autopersiflantă nu e rară nici ea, de exemplu poza meditativă suferă un tratament comic ca în versurile: „Ultima zi într-un loc | nu e totuna cu cea dintâi | la adânci cugetări ca aceasta | poți ajunge stând priponit | nimeni nu te păzeşte mai bine | decât două vaci”...
Cu fiecare volum, pretextele fantazării ludic-ironice se înmulțesc, aproape orice punct de plecare găsit în realitatea cotidiană sau în dicționar, e bun pentru a stârni imaginația, jocul verbal, reflecția malițioasă, gustul pentru caricatură şi parodie, umorul bonom. Din loc în loc, apare în discursul şăgalnic o fibră de angoasă, sentimentul precarității, obsesia morții, dar surdinizate, toate, de expresia relativizantă. „Simt cum se macină trupul | văd făina albă în urma mea |...| stihiile se izbesc de ceva | se deformează văzând cu ochii” – se scrie undeva; apoi e evocată „oboseala nemiloasă | de a purta în tine vietăți || cărora nu le eşti | decât hrană”; sau: „sfârşitul lumii trecuse de mult | numai lumea lumea nu se schimbase | decădea încă”; şi, cu o notă de gravitate resemnată: „viața şi moartea, | piatra şi iarba | urcă pe trupul meu | ce va face Dumnezeu acum cu mine? | trimişii lui îmi ating tălpile | îşi spală picioarele de pământ..,. | nu te speria, zic ei, | asta e tot!” Însă doar peste câteva pagini se înscenează un moment comic, burlesc, de pildă un dilaog cu iubita în chip de femeie de serviciu: „n-am ce curăța, se bosumflă ea, | n-am nici o satisfacție profesională... | Aş, adaug eu, ca să n-o scap din brațe, poți să mă cureți pe mine | sau pe boşoinorogul de la 13 | sau pe vulcanolog...|...| Leagănă-mă, suspină ea, |trecând peste botişorul pragului, | până nu începe diferența dintre clase”... Tentația comicului, e mereu mare, a jocului de cuvinte de asemenea, ajungându-se la compuneri „textualiste” în genul franțuzescului OULIPO sau al unor experiențe avangardiste mai vechi: „vapori verzi vătuiesc vizuina viezurelui, | volatile viețuitoare varii vizuini dinspre | vele de verbină vin din vechi | varegii... |...| Vai vouă viitori vasali ai viitorului!”... Ori: „Zenon zări ziarul de zirconiu şi zise: | zadarnic zornăiți în zorii zilei | zestrea zicalelor zavistioase, zeul zace | sub zăbranicul zarafilor!”... O carte din 2001 poartă, deloc surprinzător, titlul Hărțuire textuală sau A doua față a crinului, foarte semnificativ pentru apetitul ludic-combinatoriu tot mai des afişat de-acum înainte. Sub titlul Textoplastie, putem citi acest început sorescian de poem: „Ieşi până afară să pliveşti morcovii | şi când te-ntorci... | iar a umblat cineva la poezie | iar i-a turnat ceva în ureche”... De universul verbal sunt legate mai toate poemele din acest volum scris cu vădită plăcere, exerciții agreabile de destindere: „v-am spus că spre noi vine | o lume nouă | chiar acum a intrat | goală | în incinta Bibliotecii”, „iar m-am cântărit după acest lung poem: eram mai uşor!”, „substantivul Maria îmbătrânise | lumina zilei i-a desăvârşit orbirea | ultima literă abia respira”, „pe mine mă schimbă | doar cuvintele care-mi vin în minte”. Aceste ultime două versuri spun mult despre însăşi dinamica textului în construcție, prin contaminări formale şi semantice, antrenând o suită de asociații aleatorii, manevrate cu o îndemânare de artizan sonor. Frecvente sunt, însă, şi asocierile facile, superficiale, de idei şi vorbe, de dragul glumei: „cade un nerv în cana cu lapte | şi face valuri valuri”, „toate cauzele din univers sunt lehuze | şi nasc efecte”, „iau întâmplarea de mână | o duc la vaccinat | la circumcizie | la şcoală la templu | în patul nupțial”, „redactorul cu părul creț | cel ce descoperise un păduche | în chica textelor tale”, „vin două poezioare la mine şi se smiorcăie | lesbienelor, strig eu la ele, | ascundeți-vă, că-i Săptămâna Mare”, „vine Neliniştea Metafizică | bocănind cu umbrela | pe pardoseala de cupru stins”, „Când eram mic | totdeauna ieşeam din comun | printr-o fereastră din spatele casei”, „Un suprarealism obosit mi-a bătut la uşă” etc. etc.
Această, să-i zic, plăcută inerție asociativă, cheful de glume cam facil afectează o parte din scrisul poetului, care nu e tot timpul suficent de atent să echilibreze lucrurile, prea des ispitit de zisul „demon ghiduş”... Desigur, scopul e demitizarea, coborârea în stradă a poeziei, cenzurarea emfazei pe care o pot genera şi au generat-o formule prestigioase, precum „Neliniştea Metafizică” sau veşnicia blagiană care s-a născut la sat, drept care, poetul nostru intervine scriind că „Azi s-a mutat veşnicia la oraş. | Toate i-au încăput într-o căruță | trasă de un asin şchiop”. Aici intenția e şi de a deplânge sfârşitul lumii tradiționale, căreia nu i se mai iau în seamă valorile („în cârpele din cotiga aceea | se afla o lăcruță de aur | şi în lăcruță un lucru atât de frumos | încât numai orbilor | le era îngăduit s-o privească”)... Versurile din Totul e altfel (2007) propun chiar un alt fel de privi lumea, mai senin, în căutare de armonii solare: „Vreau linişte. | Azi mă ocup de mansardarea luminii. | Cu tine voi locui acolo | unde lumina nu ne va orbi”. Se vorbeşte mult, de îndată, şi despre moarte, cu mai puțin umor, iar în volumele următoare tema va deveni obsedantă, tonul se va schimba şi mai mult spre nuanțe sumbre, una din cărți intitulându-se, ca un fel de ecou biblic, Cele patru triburi ale sfârşitului (2011). Câte o poezie relativizează, în stil familiar sorescian, apropierea morții, lăsând totuşi să se strecoare un fior de nelinişte: „Eu n-am venit la voi| să vă fac ikebane, | n-am venit nici măcar | să rupem un ram uscat împreună. | Eu am venit la voi | să văd ce mai faceți, | cum o duceți cu inima, cu splina | şi cu tuberculii! |...Dar cine te-a chemat? | veți musti voi întrebarea...| şi atunci vă voi spune | un lucru nou-nouț: | eu n-am venit la voi să fac ikebane | doar treceam întâmplător pe-aici | pe sub fereastra camerei de gazare!” (Vizitatorul). Altul propune o definiție cavsiaforistică presentimentului stingerii: „Rana e farul | de pe țărmul trupului nostru | care face cu ochiul | morții din larg” (Remember); o Icoană, de un expresiv mimetism stilistic popular, transmite aceeaşi stare de nelinişte: „Îngerii din Sibiel | țin două pene în mână... | penele-s de gâscă albă! | Altă îngerii ce țin? | O cupă şi-o lumânare | iar în ochi au milă mare, | către spate, aripioare | haina-i verde din culoare! | Şi-altă încă ce mai țin? | Sub picioare țin mormânt!”. Întreg volumul Cu voia corbului (2012) prelungeşte tematic poemele imediat precedente, deschizând, după un mai vechi obicei, evantaiul unor formule dintre cele mai diverse – uzând de tehnici ale ambiguității ce disimulează angoasa sub anecdotică şi badinaj: „Mie nu-mi închizi gura | decât cu pămîntul din tine! | zicea iubita mea dimineața şi seara”; „Vă rog să intrați şi să luați loc | pe saitul meu insistă moartea”; „mama ei de faună, a zis Flora, | jucându-se cu cuvintele, | e trist acolo printre sfinții aceia cumsecade | şi e plin de poeți”; dar şi cu o vibrație de discretă emoție gravă: „Aşa de frumos dormeai | de-am crezut că eşti moartă! | Ca o fântână!”.
Registrul stilistic-imaginativ al poeziei lui Marcel Mureşeanu nu se închide aici. O carte precum Oracol (2010) da seamă despre capacitatea de modelare a discursului şi în stilul, foarte diferit, al expresiilor cu tâlc, ce aduc descripția unor momente trăite, a unor impresii şi senzații, în marginea reflecției sapiențiale. O Carte cu vise (2013), desfăşoară răvăşite peisaje onirice, când de o luminozitate stranie, când – mai ales – groteşti şi absurde, trimițând către aria vizionară suprarealistă ori spre universul coşmaresc al unui Bosch. Toate, pigmentate ironic-umoristic, uzând, ca de atâtea ori, de uneltele caricaturistului, exersându-se lejer şi în epigrama acidă, în grafia subțire a desenului imagistic, făcând din belşug apel la jocurile verbale, la tehnicile echivocului etc. Nu lipsesc, pe alte segmente ale operei, nici haiku-urile, cu nu puține notații impresioniste fin sugestive (v. Orbul pământului, 2005), un volum întreg cuprinde aforisme, cugetări când mai grave, când întorcând reflecția austeră spre glumă, bagatelizând nonşalant stările încordate ale spiritului, sentimentul solitudinii şi al morții, cu un aer de convivialitate plină de vervă, sub care încordările dramatice sunt abia disimulate, întâlnindu-se astfel cu mozaicul atitudinal şi stilistic al versurilor propriu-zise. Ipostaza de „histrion ludic”, autor de „scenarii paradoxale”, cu o „capacitate de invenție nelimitată” (Mircea A. Diaconu, Bucovina literară, 1988) apare până la urmă ca dominând multiplele deschideri ale unei opere pe care tocmai excesul de mobilitate inventivă o sabotează uneori, dând senzația unei anumite dispersii, atunci când poetul cedează ispitelor „demonului ghiduş” care-l atrage cu frivolități jucăuşe, vrând parcă să-l blocheze în amintita atitudine de ironie ca „pură virtuozitate a agreabilului”. Un poet cu atâtea disponibilități şi cu nu puține reuşite ar fi meritat să se afle mai frecvent sub lentilele criticii care contează. Nu s-a aflat, însă mai e vreme şi pentru alte încercări de meritată recunoaştere şi cuvenită „recuperare”.