Poeme de identitate

Curajul în literatură este astăzi al celor care scriu o poezie existențială, al esențialiştilor care caută să iasă din psihismul strâmt al persoanei şi din înverşunarea narcisiacă a confesiunii personaliste. Îndrăzneala (şi totala exhibare) biografistă duce, de vreo două decenii, la o „poezie a viețuirii”, bazată pe aproximarea unor schimbări perpetue de „sensibilitate”, resimțite mai ales la nivel „epidermic” şi „visceral”. Aceasta este o poezie predilect vizuală, non-vizionară, prin care în planul cunoaşterii se rămâne, deliberat sau nu, la nivel intuitiv, constatativ, fără mari angajamente de structurare sau transcendentale, exploatând firescul (şi realul), cu adâncimile, înălțimile şi zonele sale de plat, dar şi interioarele care individualizează. Au apărut şi volume valoroase de astfel de poezie. Cu riscul ca disjuncția pe care urmează să o fac să pară prea schematică, deci fictivă, iar conceptualizarea prețioasă ori pedantă, există, încă, şi o „poezie a ființării”. Prin aceasta este asumat riscul ieşirii din „ritmurile” şi legile invocatei „sensibilități” şi sunt atacate, vizionar, spiritual, în registru înalt, marile teme ale literaturii. Această atitudine nu este, însă, o garanție axiologică.
De la „adăpostul” excepționalului roman Cartea şoaptelor (2009), din care preia nuclee simbolice (inclusiv memorialistice) pentru a le dublu-distila, Varujan Vosganian scrie o astfel de „poezie a ființării”. Supratemele acesteia sunt „identitatea” (spirituală, etnică), moartea şi „cunoaşterea de sine”, pentru care este nevoie de practica extremă a „sinuciderii treptate” („Eu sunt, de fapt, un sinucigaş în serie”, Tatăl nostru carele te legeni…), ritualice, de memoria strămoşească, de scenarii biblice şi, nu în ultimul rând, da cultură, de scuturi livreşti, de armură umanistă.
În Cartea poemelor mele nescrise, Varujan Vosganian dă dovadă de o înaltă stăpânire a artei războiului interior, coborând în infernul din oglindă, unde înfruntă spaimele dublului, ale disocierii ființei. Cunoaşterea morții, care începe din viață, este principala probă a acestui periplu spre sine, dovadă şi primul vers al poemului Ars poetica: „Spune-mi cum ai murit, ca să-ți spun cine eşti”. Deşi preocupat de resursele scrisului, de razele sale de acțiune şi de puterile sale în fața logosului, Varujan Vosganian nu textualizează în niciun moment, scrisul fiind pentru el un vas comunicant viu, organic, între suflet şi conştiință, nerupt de rostirea către sine. Poetul nu-şi menajează în niciun fel eul, ci îl duce la extremele existenței: „Numeroase feluri de a mă sinucide,/ cum ar fi, de pildă, să înfig cuțitul/ în umbra mea de pe perete./ Privesc în sufletul meu fără a şti/ de care parte a privirii sunt,/ atât de liber, încât îmi pot aminti/ lucruri ce nu au fost niciodată.// Şi apoi, către zori,/ când ochiul înapoiază mai mult/ decât poate primi,/ iată-ne pe toți, laolaltă,/ şi eu, poetul, ițit printre umerii lor costelivi,/ privesc în sufletul meu – fără a şti/ de care parte a privirii sunt –/ autoportretul propriei morți,/ trecutul pe care nu l-am trăit niciodată” (Trecutul care n-a existat).
Prins întotdeauna la întretăierea celor două axe ale existenței, a vieții – cu tot cu somnul şi visele sale („Şi visul meu se întâlneşte pe drumul Damascului/ cu visul lui Iisus”) – şi a morții (cu memoria sa vie, păstrată de strămoşi), eul se luptă pentru unitatea sa, pentru recunoaşterea celui care-i poartă numele pe lumea cealaltă, a geamănului pe care-l pândeşte şi păzeşte, dându-i viață murind încontinuu dincoace, pe lumea aceasta: „Ne înmulțim pe pământ. Ne înmulțim sub pământ./ Odată cu mine s-a născut în lumea morților un băiat/ cu numele meu./ Poate a şi fost botezat,/ dar nu ştiu care sunt cele şapte taine ale morților/ şi a câta poruncă a lor spune să nu te răzbuni” (Poporul meu pe drumul Damascului) sau „Şi atunci dă-mi, Doamne, numele meu înapoi,/ altminteri cine sunt,/ nici măcar să mă sinucid nu mai pot,/ de teamă să nu omor, din greşeală, pe altul…” (Psalmul numelui).
Varujan Vosganian devine, prin Cartea poemelor mele nescrise, un psalmist aparte al literaturii noastre. Fără să ia calea ezitării argheziene sau calea filocalică a lui Ioan Alexandru, Varujan Vosganian se roagă neobişnuit, cu o intensitate la care vibrează inclusiv corzile estetice, şi zugrăveşte icoane memorabile, nu întotdeauna canonice/ dogmatice, în antecamerele cu oglinzi dintre cele două lumi prin care-şi perindă eul pentru a găsi culoarele de trecere: „Iată portretul artistului la tinerețe,/ cu părul mai viu ca oricând peste umeri,/ cu priviri neîndurătoare/ şi atât de liber s-aleagă:/ Sfântul Ioan Botezătorul purtând în palma întinsă/ ca pe o tipsie/ capul Sfântului Ioan Botezătorul” (Portret al artistului la tinerețe), „Lasă-ne, Doamne, după pofta inimii să ne doară./ Îți vom face chip cioplit din oasele noastre,/ ne vom închina la idolii tribului şi ai peşterii,/ vom îngenunchea în fața umbrelor noastre/ rămase, duhovniceşte, în picioare./ Apoi, în crucea nopții, vom înnebuni de plăcere,/ vom țopăi, în zgomotul lanțurilor,/ de la o gleznă la alt” (Plânsul îndureraților noştri). Jocul apropierii şi îndepărtării de dumnezeire este controlat cu măiestrie, de unde şi secvențe precum: „Când vorbesc despre bine şi rău,/ sunt ca Dumnezeu de singur.// Dis de dimineață, caisul a înflorit dintr-o dată, sălbatic/ Ce fel de primăvară e asta, care strigă la mine,/ Iosife si Nicodime?/ Aş vrea să mă pot izbăvi/ Aş vrea să pot învăța să iubesc/ fără cruzime” (Dis-de-dimineață).
În fața unei astfel de poezii, critica de azi se poate lua (şi trebuie să o facă), cu adevărat, în serios. Varujan Vosganian oferă prin poezia sa atât intense trăiri estetice, cât şi importante traiecte ale cunoaşterii. Rar un astfel de volum de poeme scris de un romancier de anvergura celui care ne-a oferit Cartea şoaptelor!