Cronica literară
Irina Petraş
A înțelege şi a construi
Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016
Am urmărit cu interes şi chiar cu sim-patie aparițiile Gabrielei Gheorghişor, încă de la debutul cu Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, 2011, carte care dezvăluia deja calitățile de exeget ale autoarei. I-am citit alte două cărți – Monograme. Configurări ale prozei româneşti contemporane, apoi Monograme-le dedicate poeziei –, cu aceeaşi încântare, adăugând portretului noi tuşe. Am scris despre lectura sa vitralia(n)tă, sugerând capacitatea de a cartografia întinse spații scripturale, de a trasa margini, limite, învecinări, cu chenare sigure şi susținute cu contraforturi teoretice solide, dar şi ştiința/plăcerea de a umple zonele tocmai delimitate cu culori neaşteptate, cu umbre şi perspective care să particularizeze fiecare chenar decupat, dar şi să-i scoată în evidență asemănările, ecourile. Avem de-a face, nu mai încape îndoială, cu un excelent critic literar, cu acces la nuanțe şi la expresia esențializată, dublat de un istoric literar în stare să vadă relieful în mişcare al literaturii în complicata sa evoluție.
Noua sa carte, Cristian Popescu. Arlechinada tragică, porneşte de la constatarea că exegeza lâncezeşte, că, după valorarea superlativă a începuturilor, s-a retras oarecum nejustificat, trăgând în umbră opera însăşi. Proiectul autoarei e nu doar ambițios (şi extrem de limpede anunțat din start: îşi propune „să configureze un portret psiho-spiritual al poetului; să expună povestea cenaclului Universitas şi să explice un concept controversat, nouăzecismul, prin analizarea «ideologiei» şi a poeticii «manifestelor» din «suplimentul de direcție» al Luceafărului, Nouăzeci; să prezinte convergențele generației ‘80 cu poetica lui Cristian Popescu; să «de-construiască» analitic poetica «artei totale» din Arta Popescu, pentru a ajunge la miezul creativității: conştiința tragică a neputinței de a se sustrage morții, ca fenomen existențial-ontologic, şi «morții» de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar; să identifice filiațiile şi afinitățile literare, deschiderile şi închiderile prozo-poeziei lui Cristian Popescu”), ci şi, mai ales, exemplar dus la capăt. Nu e doar o monografie aici, ci împletire de studii monografice. Se rotunjeşte, în sensul delimitării cu mână sigură a genului proxim şi a diferențelor specifice, nu doar figura prozo-poetului, ci şi biblioteca critică dedicată lui, nu doar Cenaclul Universitas, ci şi nouăzecismul cu toate ezitările şi excesele sale identitare, nu doar Arta Popescu, ci şi arta în general, cu fluctuantele şi evanescentele sale contururi. Cristian Popescu e un „caz” special, accentuat, unic, pe care Gabriela Gheorghişor îl descrie din atâtea unghiuri şi cu atâtea portițe larg deschise spre viața literară şi spre lumea largă, încât se desprinde, alături de efigia poetului, şi efigia poeziei. Se prefigurează încet „efectul” Popescu. Paginile de manuscris publicate în Anexe completează/ilustrează totul cu o doză necesară de concretețe, rostul de spațiu memorativ al cărții sale, de manifest împotriva uitării, fiind şi mai accentuat.
Pentru a construi, G.G. face paşi mulți şi meticuloşi spre înțelegere, însă fără a pune în primejdie impresia de concentrat a cărții. Primul dintre cele patru capitole, Cristian Popescu – un „personaj“ oximoronic, desenează liber un crochiu, valorându-l atent cu haşurări fine şi ieşind cu eleganță din formula povestirii biografice. Schița de portret se compune din cioburi de amintiri ale celorlalți, fiecare detaliu având cel puțin un martor. G.G. nu romanțează, nu inventează. Cel „hipnotizat de frumusețea şi de strălucirea“ literaturii se încheagă, privit fiind în oglinzi apropiate sau străine (precum Mircea Martin, Răzvan Petrescu, Cătălin Țîrlea. Sorin Adam Matei, Alexandru Muşina, Ioan Es. Pop, Marius Oprea, Radu Sergiu Ruba, Mihail Gălățanu şi alții), în perechi de contrarii nelitigioase: „timid şi expansiv, generos şi indolent, ingenuu şi ingenios, posedat de duhul literaturii şi maniac al rescrierii, într-o luptă continuă cu demonii săi interiori şi cu fantasma morții. În figura sa artistică se întâlnesc, simbolic, mitul romantic al poetului şi mitul postmodern al vedetei, adâncirea halucina(n)tă în sine şi sensibilitatea histrionică, spiritul de subterană al boemei şi ispitele spectaculare ale agorei”. Super-star, legendă, poet damnat, nu-şi pierde aura în exercițiul recompunerii din fărâme, ci dobândeşte o profundă, tulburătoare umanitate.
Capitolul Nouăzecismul. Delimitări şi ipoteze reface istoricul fenomenului declanşat de „promoția ’90“ (ipoteză, crede autoarea, „mai plauzibilă decât cea a generației de creație“). O încheiere la care subscriu integral este aceea a inexistenței unei rupturi; dimpotrivă, chiar radicalizând trăsături ale optzecismului, nouăzecismul reprezintă „o continuare şi o completare a proiectului optzecist”. G.G. reconstituie atmosfera de cenaclu cu o doză de nostalgie. În lumea tot mai atomizată de civilizația blogurilor şi a rețelelor de socializare, se instalează, crede ea şi sunt înclinată să-i dau dreptate, o curioasă, chiar păguboasă „alergie la ideea de magistru şi de instanță critică”.
Figura lui Cristian Popescu se desprinde pregnant, în formulări memorabile: „Cristian Popescu poartă el însuşi masca burlescă a arlechinului: spune lucruri grave jucându-se şi amuzându-se, imită şi maimuțăreşte poezia «serioasă», caragializează eminescianismul, scoate limba la miturile naționale, face cu ochiul cititorului. Este un fel de Charlot al poeziei. Dincolo de veselia carnavalescă, se ascunde însă un chip schimonosit de durere, care seamănă cu Strigătul lui Munch”. Şi: „Originalitatea sa (ca şi în cazul lui Ioan Es. Pop) nu ține însă de un «program» poetic, în speță, acelaşi cu al optzeciştilor, ci de sensibilitatea, talentul şi inteligența artistică transpuse în scris. Arlechinada tragică îl distinge şi de optzecişti, şi de nouăzecişti. Optzeciştii nu resimt dureros fatalitatea artificiului, nouăzeciştii, cei mai mulți, nu au conştiința mecanismelor poetice. În plus, Cristian Popescu, precum toți marii poeți, este demiurgul unui univers poetic recognoscibil şi inconfundabil. Atât la nivel tematic, cât şi stilistic. Temele grave (ale vieții, morții şi artei) sunt îmbrăcate în straie caragialeşti, contemplativul romantic Hyperion se ascunde sub pălăria guralivului Mitică”.
Arta „totală“ – Arta Popescu încearcă re-stabilirea locului poetului în istoria literaturii române contemporane prin analizarea poeticii „artei totale“, „pentru a ajunge la miezul creativității: conştiința tragică a neputinței de a se sustrage morții, ca fenomen existențial-ontologic, dar şi «morții» de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar.” Excelente analizele din subcapitolul Thanatofilia ludică. Este identificată o veritabilă, scrâşnită, arlechinică ştiință a bolii şi a morții. În Necrolog de plictiseală, „obişnuirea cu moartea se exprimă metaforic prin «htonianizarea» şi «cangrenarea» poemului: «Stai în poem ca-n pământ. Ca puroiul în bubă». Bacovia stătea în sine ca în cavou, autorul Artei Popescu vrea să aducă moartea în sine. S-o consume, s-o metabolizeze. Până la urmă, s-o banalizeze. Nu pentru percepția altora, ci pentru liniştirea sa”.
Capitolul Cristian Popescu: deschideri şi închideri numără filiațiile şi afinitățile literare ale poetului şi conduce spre creionarea unei forma mentis de sinteză, „în care se îmbină expresivitatea lejeră-duioasă-ironică (balcanică) a tradiției poetice munteneşti şi fibra gravă moldovenească, caragialismul şi hyperionismul, legendele cotidianului şi vibrațiile metafizicului, spiritul demitizant şi simțul tragicului”. Concluzia cărții: „Cristian Popescu este, în termeni noicieni, «o deschidere care se închide». Este un poet al excesului, care a îngroşat atât de tare liniile expresivității sale, încât aproape orice tentativă de emulație din partea unor potențiali continuatori ar sfârşi în epigonism. Prin profunzime şi originalitate, Cristian Popescu ocupă un loc fruntaş în canonul literaturii române postbelice/ contemporane”.
Concluzia acestor rânduri: o carte de referință nu doar pentru posteritatea lui Cristian Popescu, ci şi pentru o întreagă perioadă din literatura română contemporană.
Noua sa carte, Cristian Popescu. Arlechinada tragică, porneşte de la constatarea că exegeza lâncezeşte, că, după valorarea superlativă a începuturilor, s-a retras oarecum nejustificat, trăgând în umbră opera însăşi. Proiectul autoarei e nu doar ambițios (şi extrem de limpede anunțat din start: îşi propune „să configureze un portret psiho-spiritual al poetului; să expună povestea cenaclului Universitas şi să explice un concept controversat, nouăzecismul, prin analizarea «ideologiei» şi a poeticii «manifestelor» din «suplimentul de direcție» al Luceafărului, Nouăzeci; să prezinte convergențele generației ‘80 cu poetica lui Cristian Popescu; să «de-construiască» analitic poetica «artei totale» din Arta Popescu, pentru a ajunge la miezul creativității: conştiința tragică a neputinței de a se sustrage morții, ca fenomen existențial-ontologic, şi «morții» de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar; să identifice filiațiile şi afinitățile literare, deschiderile şi închiderile prozo-poeziei lui Cristian Popescu”), ci şi, mai ales, exemplar dus la capăt. Nu e doar o monografie aici, ci împletire de studii monografice. Se rotunjeşte, în sensul delimitării cu mână sigură a genului proxim şi a diferențelor specifice, nu doar figura prozo-poetului, ci şi biblioteca critică dedicată lui, nu doar Cenaclul Universitas, ci şi nouăzecismul cu toate ezitările şi excesele sale identitare, nu doar Arta Popescu, ci şi arta în general, cu fluctuantele şi evanescentele sale contururi. Cristian Popescu e un „caz” special, accentuat, unic, pe care Gabriela Gheorghişor îl descrie din atâtea unghiuri şi cu atâtea portițe larg deschise spre viața literară şi spre lumea largă, încât se desprinde, alături de efigia poetului, şi efigia poeziei. Se prefigurează încet „efectul” Popescu. Paginile de manuscris publicate în Anexe completează/ilustrează totul cu o doză necesară de concretețe, rostul de spațiu memorativ al cărții sale, de manifest împotriva uitării, fiind şi mai accentuat.
Pentru a construi, G.G. face paşi mulți şi meticuloşi spre înțelegere, însă fără a pune în primejdie impresia de concentrat a cărții. Primul dintre cele patru capitole, Cristian Popescu – un „personaj“ oximoronic, desenează liber un crochiu, valorându-l atent cu haşurări fine şi ieşind cu eleganță din formula povestirii biografice. Schița de portret se compune din cioburi de amintiri ale celorlalți, fiecare detaliu având cel puțin un martor. G.G. nu romanțează, nu inventează. Cel „hipnotizat de frumusețea şi de strălucirea“ literaturii se încheagă, privit fiind în oglinzi apropiate sau străine (precum Mircea Martin, Răzvan Petrescu, Cătălin Țîrlea. Sorin Adam Matei, Alexandru Muşina, Ioan Es. Pop, Marius Oprea, Radu Sergiu Ruba, Mihail Gălățanu şi alții), în perechi de contrarii nelitigioase: „timid şi expansiv, generos şi indolent, ingenuu şi ingenios, posedat de duhul literaturii şi maniac al rescrierii, într-o luptă continuă cu demonii săi interiori şi cu fantasma morții. În figura sa artistică se întâlnesc, simbolic, mitul romantic al poetului şi mitul postmodern al vedetei, adâncirea halucina(n)tă în sine şi sensibilitatea histrionică, spiritul de subterană al boemei şi ispitele spectaculare ale agorei”. Super-star, legendă, poet damnat, nu-şi pierde aura în exercițiul recompunerii din fărâme, ci dobândeşte o profundă, tulburătoare umanitate.
Capitolul Nouăzecismul. Delimitări şi ipoteze reface istoricul fenomenului declanşat de „promoția ’90“ (ipoteză, crede autoarea, „mai plauzibilă decât cea a generației de creație“). O încheiere la care subscriu integral este aceea a inexistenței unei rupturi; dimpotrivă, chiar radicalizând trăsături ale optzecismului, nouăzecismul reprezintă „o continuare şi o completare a proiectului optzecist”. G.G. reconstituie atmosfera de cenaclu cu o doză de nostalgie. În lumea tot mai atomizată de civilizația blogurilor şi a rețelelor de socializare, se instalează, crede ea şi sunt înclinată să-i dau dreptate, o curioasă, chiar păguboasă „alergie la ideea de magistru şi de instanță critică”.
Figura lui Cristian Popescu se desprinde pregnant, în formulări memorabile: „Cristian Popescu poartă el însuşi masca burlescă a arlechinului: spune lucruri grave jucându-se şi amuzându-se, imită şi maimuțăreşte poezia «serioasă», caragializează eminescianismul, scoate limba la miturile naționale, face cu ochiul cititorului. Este un fel de Charlot al poeziei. Dincolo de veselia carnavalescă, se ascunde însă un chip schimonosit de durere, care seamănă cu Strigătul lui Munch”. Şi: „Originalitatea sa (ca şi în cazul lui Ioan Es. Pop) nu ține însă de un «program» poetic, în speță, acelaşi cu al optzeciştilor, ci de sensibilitatea, talentul şi inteligența artistică transpuse în scris. Arlechinada tragică îl distinge şi de optzecişti, şi de nouăzecişti. Optzeciştii nu resimt dureros fatalitatea artificiului, nouăzeciştii, cei mai mulți, nu au conştiința mecanismelor poetice. În plus, Cristian Popescu, precum toți marii poeți, este demiurgul unui univers poetic recognoscibil şi inconfundabil. Atât la nivel tematic, cât şi stilistic. Temele grave (ale vieții, morții şi artei) sunt îmbrăcate în straie caragialeşti, contemplativul romantic Hyperion se ascunde sub pălăria guralivului Mitică”.
Arta „totală“ – Arta Popescu încearcă re-stabilirea locului poetului în istoria literaturii române contemporane prin analizarea poeticii „artei totale“, „pentru a ajunge la miezul creativității: conştiința tragică a neputinței de a se sustrage morții, ca fenomen existențial-ontologic, dar şi «morții» de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar.” Excelente analizele din subcapitolul Thanatofilia ludică. Este identificată o veritabilă, scrâşnită, arlechinică ştiință a bolii şi a morții. În Necrolog de plictiseală, „obişnuirea cu moartea se exprimă metaforic prin «htonianizarea» şi «cangrenarea» poemului: «Stai în poem ca-n pământ. Ca puroiul în bubă». Bacovia stătea în sine ca în cavou, autorul Artei Popescu vrea să aducă moartea în sine. S-o consume, s-o metabolizeze. Până la urmă, s-o banalizeze. Nu pentru percepția altora, ci pentru liniştirea sa”.
Capitolul Cristian Popescu: deschideri şi închideri numără filiațiile şi afinitățile literare ale poetului şi conduce spre creionarea unei forma mentis de sinteză, „în care se îmbină expresivitatea lejeră-duioasă-ironică (balcanică) a tradiției poetice munteneşti şi fibra gravă moldovenească, caragialismul şi hyperionismul, legendele cotidianului şi vibrațiile metafizicului, spiritul demitizant şi simțul tragicului”. Concluzia cărții: „Cristian Popescu este, în termeni noicieni, «o deschidere care se închide». Este un poet al excesului, care a îngroşat atât de tare liniile expresivității sale, încât aproape orice tentativă de emulație din partea unor potențiali continuatori ar sfârşi în epigonism. Prin profunzime şi originalitate, Cristian Popescu ocupă un loc fruntaş în canonul literaturii române postbelice/ contemporane”.
Concluzia acestor rânduri: o carte de referință nu doar pentru posteritatea lui Cristian Popescu, ci şi pentru o întreagă perioadă din literatura română contemporană.