Je est un autre

Vă place Cărtărescu? Iată întrebarea care, de câțiva ani, agită spiritele în dezbaterile din spațiul intelectual românesc, legată, mai mult sau mai puțin direct, de literatură. Mulți îl adoră necondiționat pe scriitor, fără să îi fi citit vreo carte, pentru că, de ceva vreme, a devenit unul dintre abonații constanți la lista de nominalizați la Premiul Nobel pentru literatură, ceea ce reprezintă, în sine, o garanție certă a valorii scrisului său. Alții îl contestă, tot pe necitite, mai ales de când reacțiile sale în spațiul public au devenit tot mai stânjenitoare pentru politicienii aflați la putere. Şi printre scriitori părerile sunt împărțite pro şi contra Cărtărescu. Unii îl consideră supraapreciat şi merg până la a-l acuza fățiş de plagiat, chit că textele pe care le invocă intră lejer la intertextualitatea şi aluziile literare specifice literaturii postmoderne. Alții îl consideră etalonul suprem al literaturii române actuale şi resping orice obiecție adusă scrisului său, chiar dacă în anumite situații este făcută cu vădită bună credință. Chiar şi textele critice „globalement” favorabile, dar care mai conțin mici obiecții punctuale sunt recomandate de jurnalişti ca „demolatoare” pentru controversatul (în sensul bun al termenului) scriitor. Cum poți să scrii despre un roman al lui Mircea Cărtărescu fără să fii asimilat, mecanic, cu una sau cealaltă dintre tabere, precum membrii unui partid politic aflați în perpetuă dispută cu adversarii politici? Există o singură cale. Pur şi simplu să uiți de numele autorului şi să te concentrezi strict pe realitatea textuală, ca şi când ai fi în fața unui manuscris găsit, fără să ştii cine este autorul său.
Aşadar, am dat peste un manuscris de 837 de pagini, al unui roman cu un nume destul de bizar, Solenoid. Complet atehnic, precum mulți dintre cei care au decis să-şi trăiască viața în preajma literaturii, nu am idee cum arată şi la ce foloseşte un solenoid. Mă informez serios ca să aflu că este un soi de bobină menită să facă un contact electric între baterie şi starter fără a mai fi nevoie de cabluri de legătură sau de aprindere pentru pornirea motorului unei maşini cu ajutorul unei chei. Oarecum prin deducție, înțeleg că este elementul care stă la baza tuturor tipurilor de telecomandă, menit să lase cu gura căscată toți profanii: apeşi pe un buton şi se porneşte maşina, apeşi pe altul şi se închid geamurile, mai apeşi pe unul şi se deschide uşa de la portbagaj etc. Metaforic, solenoidul poate fi văzut ca o sursă misterioasă de energie menită să genereze evoluții imprevizibile şi aparent iraționale ale vieții şi ale obiectelor aflate în raza lui de acțiune. O energie care poate schimba sau direcționa lucrurile independent de voința umană a celor care nu îl controlează în mod direct, un soi de voce materială a destinului în postmodernitate. La nivelul romanului lui Mircea Cărtărescu, cel mai adesea solenoidul se manifestă prin intrarea personajului/personajelor într-o stare de levitație.
Ca o bună parte din proza lui Mircea Cărtărescu, Solenoid este un roman cu profund substrat existențial. Scriind, autorul încearcă în primul rând să se înțeleagă pe sine, să-şi caute sensul propriei existențe, să identifice punctele de cotitură în care viața sa ar fi putut urma o cu totul altă direcție, să analizeze cărămizile care stau la temelia construcției sale umane şi intelectuale, vorbele, faptele, gândurile care l-au făcut să fie ceea ce este astăzi. O şi spune în mod direct la un moment dat: „Lumea s-a umplut de singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de-a te-nțelege pe tine însuți până la capăt, până-n singura cameră din labirintul minții în care n-ai voie să pătrunzi.” (p. 277) Este uşor de înțeles că, până la urmă, Solenoid, este o Odisee a sinelui, o călătorie plină de farmec şi neprevăzut spre adevărurile ultime ale Eu-lui narator, o captivantă aventură a descoperirii secretelor propriei sale prezențe în lume. Primele amintiri ale vieții, senzațiile şi sentimentele din copilărie (senzația întipărită definitiv în memorie a mâinii copilului ținută în cea a mamei), angoasele şi bucuriile, discuțiile relevante din momente diferite pe axa timpului, visele notate cu scrupulozitate, încercările literare, amintirile esențiale, din primii ani ai vieții, păstrate într-o cutie, rememorările recente şi secvențele dintr-un soi de prezent al scriiturii, viziunile de tot felul sunt scoase rând pe rând la lumină, într-o ordine mai degrabă aleatorie, dictată de capriciile memoriei, mai degrabă decât de un plan narativ riguros, urmat cu scrupulozitate. De altfel, la sfârşitul lecturii, cititorul rămâne în minte mai degrabă cu o stare de spirit şi cu o sumă de întâmplări şi trăiri decât cu o dezvoltare narativă cu cap şi coadă, care, la rigoare, să poată fi rezumată liniar. Chiar din primele pagini ale cărții, Mircea Cărtărescu simte nevoia să îşi facă publice principiile scrisului într-un soi de mini-profesiune de credință: „N-am scris ficțiune, dar asta mi-a eliberat adevărata vocație: să caut, în realitate, în realitatea lucidității, a visului, a amintirii, a halucinației şi-n oricare alta. Deşi emană frică şi oroare, căutarea mea mă satisface totuşi pe deplin, asemenea artelor disprețuite şi neomologate a dresurii de purici sau a prestidigitației.” (p. 36) Existența naratorului care se confesează a fost întotdeauna ca o monedă cu două fețe contradictorii: diurnul şi nocturnul, visul şi realitatea, masculinul şi femininul (mai cu seamă în primii ani ai copilăriei, când mama îşi îmbrăca băiatul în rochițe şi îl trata ca pe o fetiță), cotidianul plat şi viziunile fantastice, uneori apocaliptice, amintirile şi dezvoltările imaginare. Fiecare zonă este larg reprezentată la nivelul întregului roman, însemnând, în funcție de gustul fiecărui critic sau cititor obişnuit, elementele de maxim interes sau de lungă plictiseală. Unii sunt atraşi de aspectele realiste din copilărie sau din anii de profesorat de după terminarea facultății, alții de misterul viselor sau de viziunile futuriste demne de romanele science-fiction. Toate alcătuiesc însă Eu-l fascinant şi contradictoriu al naratorului şi, fără fiecare dintre aceste teritorii atât de îndepărtate unul de celălalt, tabloul nu ar fi fost complet. De altfel, din acelaşi impuls de a-şi analiza propriul său scris, Mircea Cărtărescu spune nişte lucruri esențiale pentru „adevărul romanului”, aşa cum îl înțelege el: „... nici un roman nu poate, prin definiție, să spună adevărul, singurul care contează, adevărul interior al celui care scrie. Pentru că nu sunt romancier şi nu desenez uşi false pe ziduri, sunt fericit scriind, şi fericirea asta îmi ține loc de glorie. Când scriu aici, în umflătura asta deja enormă-a jurnalului meu, îmi simt țeasta înconjurată de o aură albastră şi răcoroasă. Scriu pe-ntuneric, la lumina imperceptibilă-a gloriei mele. E singura care sporeşte întunericul lumii, singura de care nu se tem hoardele venind din adânc.” (p. 205)
Mircea Cărtărescu ține să ne asigure că acest roman puzzle, al descoperirii sinelui unui autor nu este unul autobiografic. Într-un fel este un roman al unui dublu al său în oglindă. Al fratelui dispărut în copilărie sau al unei despărțiri de sine, care s-ar fi produs în ziua de 24 octombrie 1977 la o şedință a Cenaclului de luni în care ar fi citit un poem intitulat Căderea. În roman, lectura s-ar fi soldat cu un fiasco, poemul ar fi fost desființat de toți cei prezenți, verdictul criticului Nicolae Manolescu (dacă tot e specificat numele Cenaclului de luni) ar fi întărit impresia generală, fapt ce l-ar fi determinat pe scriitor să renunțe definitiv la scris şi să se dedice unei cariere de profesor într-o şcoală generală de la marginea oraşului. O existență complet diferită de cea a produsului de vârf al optzecismului românesc. O viață care ar fi putut să fie, dar care nu are nimic în comun cu cea a lui Mircea Cărtărescu. Dar pe care geniul scriitoricesc al autorului o poate imagina până în cele mai mici detalii, utilizând din plin experiențele, viziunea despre viață şi gândurile proprii.
Un mare lingvist, Ionel Funeriu, mi-a spus odată că cea mai sigură cale de a recunoaşte un intelectual adevărat de un impostor este felul în care utilizează neologismele. La impostor ele stau de multe ori ca nuca în perete, ostentativ, emfatic, inutil, pe când la un intelectual veritabil locul lor în text este mereu cel natural, firesc, menit să aducă o nuanță suplimentară în înțelegerea frazei. Nimic să nu sune fals, să nu afecteze muzicalitatea şi bunul gust al frazei. Schimbând ceea ce este de schimbat aş spune că deschizând la întâmplare Solenoid, nu poți să nu fii uimit de ce mare scriitor este Mircea Cărtărescu. Scrisul său este impecabil, frazele sale sunt perfect distilate, niciun cuvânt nu este în plus, sonoritatea discursului său este impecabilă. Toate neologismele şi termenii tehnici (mărturisesc sincer că şi eu am fost obligat în destule situații să recurg la dicționar) sunt perfect încrustate în text, prezența lor acolo nu are nimic artificial, este pe deplin justificată. Ne place sau nu ingineria textuală a romanului Solenoid, despre stilistica lui Mircea Cărtărescu nu se poate vorbi decât la superlativ. La acest capitol mi se pare, fără concurență, cel mai important autor român.
Fireşte, un roman călătorie spre sine, cum este Solenoid, nu se poate povesti. Există însă în el o grămadă de poveşti pe deplin coerente, având cap şi coadă, care vor rămâne în memoria cititorilor. Nu voi cita niciuna, dar pentru a deschide gustul pentru această carte, voi reproduce câteva gânduri ale autorului despre moarte, care, cel puțin pe mine m-au tulburat foarte tare: ”Îmbătrânim, aşteptăm liniştiți în şirul condamnaților la moarte. Suntem executați unii după alții, în cel mai sinistru lagăr de exterminare. Suntem dezbrăcați, mai întâi de frumusețe, de tinerețe şi de speranță. Suntem înfăşurați în vestmântul de penitenți ai bolilor, ostenelii şi putreziciunii. Ne mor bunicii, ne sunt executați în fața noastră părinții şi deodată timpul se scurtează, şi-ți vezi brusc fața-n tăişul securii. Şi-abia atunci ai revelația că trăieşti într-un abator, că generații sunt măcelărite şi le-nghite pământul, că miliarde sunt împinse mai departe în gâtlejul iadului, că nimeni, absolut nimeni nu scapă. Că nu mai trăieşte nici un singur om din cei pe care-i vezi în filmele lui Méliès ieşind pe poarta unei fabrici.” (p. 189)
Je est un autre, ar putea spune rimbaldian Mircea Cărtărescu, pe deplin justificat, despre personajul-narator al romanului Solenoid. Dar de la acest personaj-narator am aflat mai multe lucruri despre Mircea Cărtărescu decât mi-ar fi putut spune vreodată scriitorul însuşi. Da, mie îmi place mult scriitorul Mircea Cărtărescu.