Interviu
Gabriela Adameşteanu
"EFORTUL MEU ESTE DE A DEPĂŞI BARIERA VÂRSTELOR, SEXELOR, ETNIILOR: DOAR PRIN EMPATIE AJUNGI LA CELĂLALT"
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
– Stimată doamnă Gabriela Adameşteanu, o să încep abrupt dialogul nostru, cu o chestiune care îi implică mai mult pe colegii dumneavoastră de breaslă. Spre deosebire de situațiunea unora dintre scriitorii români, prestigiul autoarei Dimineții pierdute a rămas intact nu numai la finele epocii comuniste, ci şi după aproape douăzeci de ani de „tranziție”. Literatura însăşi şi-a pierdut din nimbul pe care îl avea în timpul socialismului de stat. Iar, după anii ’90, şi implicarea civică a scriitorului autohton şi-a diminuat sensibil din portanță şi relevanță.
Cum vă explicați, în aceste condiții, faptul că numele dumneavoastră, departe de a fi fost erodat într-un fel sau altul, a rămas în prim-plan? Nu spun că e inatacabil. Ați trecut prin polemici dure şi chiar printr-un proces de calomnie pe care l-ați intentat şi l-ați câştigat. Totuşi, nimic din toate acestea nu v-a afectat în vreun fel – cum se zice astăzi – imaginea. Dimpotrivă. Aveți un secret de anduranță, o rețetă de rezistență la toate intemperiile?
– Întrebarea dumneavoastră, la prima vedere flatantă, pleacă, din păcate, de la o afirmație inexactă: cea a prestigiului meu „neîntrerupt” în cele două epoci. V-ați grăbit să adunați mere cu pere, adică două profesii care se subminează reciproc: literatura şi jurnalismul (politic, social, nu cultural). A avea vizibilitate ca jurnalist sau redactor-şef nu îți aduce însă prestigiu ca scriitor; ba chiar dimpotrivă.
Matei Călinescu vorbeşte frecvent despre identitățile noastre diferite. Cred că sunt foarte evidente diferențele între identitatea mea de scriitoare (o durată de 25 de ani, dacă scad cei 10 ani de absență) şi cea de jurnalistă/ editoare de revistă (durata: 13 ani, când „abandonasem” literatura). Cel puțin asta îmi reproşau colegi care îşi mascau pe atunci astfel opțiunile lor politice, diferite de ale mele. Aveți desigur lista completă a scriitorilor bine cotați la sfârşitul anilor comunişti, care au intrat în presă hipnotizați de libertatea de a-şi spune opiniile, dar şi de posibilitatea (timpul va judeca dacă a fost sau nu o iluzie) de a împiedica întoarcerea în viața de dinainte. În primii ani ‘90 toți scriitorii ieşiți din comunism aveau o implicare politică (chiar dacă era dusă în spațiul civic). Apelul la neimplicare era, atunci, tot o implicare, dar mai ipocrită. Nu cred că se pot transmite emoțiile de acest fel generațiilor următoare, care, din fericire pentru ele, nu au trăit în comunism decât experiența copilăriei. Ori nici atât.
Sunt sigură că nu trebuie amestecate cărțile mele literare cu jurnalismul din perioada când am condus revista „22” şi am trecut prin polemici şi procese de presă. Dacă eşti într-o presă de opinie, trebuie să ai reacție. A conduce o publicație cu merite incontestabile, mai ales în construirea unei culturi politice, dar şi cu o incontestabilă agresivitate, şi cu erori inevitabile, într-o perioadă maniheistă şi într-un spațiu public extrem de agresiv, cum a fost cel din anii ‘90, te expunea automat atacurilor. Nu am avut eu personal prea multe polemici, şi în nici un caz articolele mele nu erau dure, altfel nici nu aş fi câştigat procesul de presă la care vă referiți. Cred că sunteți bine plasat ca să ştiți şi că atunci când am fost „atacată” de colegi de breaslă, scriitori, nu am replicat.
De fapt, de la un moment dat, după ce am făcut prima acțiune judecătorească, am evitat să mai deschid publicațiile care „se ocupau” de mine, aveam doar binevoitori, cu şi fără ghilimele, care mă țineau la curent. Eram conştientă că tirul mediatic era menit să mă lovească, nu degeaba există sintagma „character assasination”.
Am intentat acțiunea în justiție (aproape fără speranță, cine credea în justiția română în 1998?) numai pentru că mai nimeni (în afara Mihaelei Miroiu) nu schițase vreun gest să mă apere de insulte care s-au dovedit nemeritate. Nu aveam altă soluție de replică, dacă mai vroiam să rămân în presă. Cred că după încheierea acelui proces s-a scris mai puțin violent; presa românească scăpată de cenzură şi luându-şi ca model, din păcate, violenta presă interbelică, fusese până atunci foarte departe, stilistic, de presa europeană.
Poziție de prim-plan în câmpul jurnalistic nu am căutat şi nici nu am obținut. Dar pentru mine aceia au fost ani de şcoală, am învățat împreună cu cititorii revistei „22” să înțeleg lumea de azi. Şi, în ciuda a ceea ce s-a mai spus pe la colțuri, am plătit din greu. Mi-am dat seama doar când am plecat, în mai 2005, de la conducerea revistei „22”, ce povară dusesem de una singură.
În privința implicării civice, probabil există persoane care îmi recunosc buna credință, iar altele nici măcar atât. Eu sunt cea dintâi care privesc critic acea perioadă, dar cred, aşa cum am spus, că a fost utilă, şi altora, şi mie. Ca să concluzionez, nu văd însă cum se poate vorbi despre „prestigiul meu neîntrerupt” în perioada jurnalistică.
În privința literaturii, lucrurile stau şi mai simplu. Cărțile mele nu au fost atacate din câte ştiu, despre ele s-au exprimat opinii în genere favorabile. Ca scriitoare, am avut mai degrabă o prezență ştearsă, nu am fost deloc implicată în polemici pur literare. Am avut de la început o reputație de scriitoare bună, dar premiul meu de debut, pentru Drumul egal al fiecărei zile, l-am împărțit cu colegul Grigore Zanc; şi cu un alt debutant (scuze că nu-mi mai amintesc numele) am împărțit cronica lui Nicolae Manolescu. Cred că a avut dreptate mătuşa care mi-a spus, în momentul când am primit Premiul Academiei, că mi l-au dat mie fiindcă începând din acel an nu se mai dădeau şi bani, ci doar o diplomă.
Debutasem târziu în raport cu vârsta mea şi dacă mai este adevărat ce a spus Vianu în Generație şi creație (vârsta scriitorului ar fi cea a debutului literar, nu cea biologică), atunci aşezarea mea în plutoanele generaționiste este mai aproape de cea a optzeciştilor decât a celor din generația ‘70 care debutaseră deja la sfârşitul anilor ‘60. Eu am debutat în 1975, iar Mircea Nedelciu în 1978. Dar, fireşte, nu aveam nici o legătură cu cenaclurile şi programele optzeciste, aşa cum nu aveam nici cu ale celor din generația ‘70 în care am fost inclusă ulterior, „la număr”. Am fost şi mi-a plăcut să fiu un „outsider”.
Fac aceste precizări ca să subliniez că prestigiul meu literar a fost mai tardiv şi mai mic decât s-ar deduce din întrebarea dumneavoastră. Aşa cum a spus Mircea Zaciu, doar Dimineață pierdută (la sfârşitul anului ‘84, când
s-a dat premiul Uniunii), m-a trecut „de pe raftul doi pe raftul unu al literaturii.” Aşadar, până la finele epocii comuniste, pentru prestigiul meu au rămas cinci ani. Dar de fapt sunt mai puțini, „gloria” mea s-a datorat şi spectacolului magistral realizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra: premiera a fost în decembrie 1986. Rămân deci trei ani de relativ prestigiu; pentru că nici atunci numele meu nu intra în înşiruirea obligatorie de „raftul întâi”, uitați-vă un pic la enumerările acelor ani. Numele de prim-plan în perioada comunistă au fost altele, le ştiți la fel de bine ca mine, sunt cele care au avut o anume eclipsă în ultima vreme.
După ‘90, pe mine nu m-a mai interesat literatura, se destrăma echipa de critici literari a perioadei anterioare, iar cititorii de literatură au migrat spre presă. Reeditate în ‘91 şi ‘92, ‘98, Drumul egal al fiecărei zile şi Dimineață pierdută nu au trezit în epocă nici un ecou, iar eu de-abia am observat lucrul acesta.
Dacă s-a păstrat ceva în aceşti ani este probabil prestigiul Dimineții pierdute (al cărții, dar şi al spectacolului). Iar dacă aici este un secret, pe acesta probabil dumneavoastră l-ați putea explica mai bine ca mine: Maiorescu cerea autorului să nu se explice. Despre mine ca scriitoare au început să scrie criticii noii generații după 2002, când mi s-au reeditat, în parte, povestirile, la Paralela 45. Apăruse noua generație de critici.
Ca să nu mă înțelegeți greşit la sfârşitul acestei extinse explicații, trebuie să vă spun că, după părerea mea, nimic nu face mai mult rău receptării unui scriitor decât un prestigiu bătut în cuie, o vizibilitate prea mare şi prea îndelungată. Cărțile ținute prea mult în vitrină se îngălbenesc, se scorojesc, iar ochiul trece peste ele fără să le mai vadă. La fel, excesiva vizibilitate, păstrată vreme de decenii, îți ia cititorii.
M-am gândit la acest lucru încă de pe vremea când nu scriam literatură. De aceea nu citesc dicționare şi istorii literare (dar şi pentru că am lucrat o viață la ele şi am învățat cum arată vanitatea scriitorilor). De aceea nu m-am bucurat nici când am fost „introdusă” în manuale, fără a mi se cere acceptul, fără drepturi de autor, ca şi când aş fi moartă de 75 de ani. M-a supărat şi când se retransmitea spectacolul Dimineții pierdute la televiziune, în acelaşi mod. La noi, scriitorul este tratat la ora actuală cu o lipsă de respect care ține de un anume primitivism.
Mi-au rămas însă câteva nedumeriri legate de întrebarea dumneavoastră: „anduranță” (un cuvânt pe care îl iubiți) înseamnă rezistența la toate intemperiile sau puterea de a îndura? Eu sesizez nuanța diferită.
Este puțină confuzie şi în părerea dumneavoastră că numele meu nu ar fi inatacabil, dar imaginea „nu mi-a fost afectată”. Eu aş spune invers: că numele meu este inatacabil, dar imaginea nu are cum să nu îmi fi fost afectată, după atâtea lucruri neadevărate câte s-au spus în presă despre mine.
Şi în ce fel i-ar implica pe colegi secretul meu de anduranță sau rezistență la toate intemperiile, în caz că el ar exista? Credeți că ar putea fi folosit şi de ei, ca o rețetă medicală?
– Sunteți printre prozatorii despre care critica noastră literară a scris mult (şi bine), de la de mult consacrații Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, Laurențiu Ulici, C. Stănescu, Nicolae Manolescu, la Nicoleta Sălcudeanu, Paul Cernat, Andrei Terian, Alex Goldiş, tineri şi foarte tineri comentatori de astăzi. Această listă de nume, desigur incompletă, confirmă suplimentar ceea ce spuneam anterior: că numele dumneavoastră a rămas în prim-plan.
Adesea, critici de vârste şi experiențe culturale foarte diferite au analizat ceeaşi carte. Dincolo de continuitate, sesizați anumite diferențe semnificative în abordarea critică a romanelor pe care le-ați scris? Altfel formulând, credeți că există o nouă generație, un nou discurs şi o nouă perspectivă în critica literară autohtonă?
– La lista dumneavoastră de consacrați trebuie să mai adaug câteva nume: Monica Lovinescu, a cărei cronică la Europa Liberă mi-a construit cel puțin jumătate din prestigiu, atâta cât l-am avut, Valeriu Cristea care a făcut cea mai profundă analiză a Dimineții pierdute, până în ‘89, Sanda Cordoş, a cărei prefață la ediția Opere, 1, reproduce, în linii mari, un substanțial articol mai vechi.
Da, sunt fără îndoială un autor norocos, pentru că atâția dintre criticii apreciați din toate generațiile au scris despre cărțile mele, dar cred că cea mai mare vizibilitate o am acum, şi o datorez faptului că vine de la atâția critici tineri. Dacă nu citesc istorii literare, în schimb citesc cronici, la cărțile mele, dar şi la ale altora, şi mă gândesc la ele. Nu fac parte dintre acei, nu puțini, colegi de breaslă care îşi situează opera mult deasupra privirii critice. Ce este nou la noua generație de critici? O întrebare mult prea grea pentru un scriitor. Am observat că ei înşişi, între ei, criticii literari sunt sau excesiv de politicoşi, sau excesiv de critici, chiar muşcători. Le este (mai ales le era) mai greu să conviețuiască decât scriitorilor între ei.
Reconfortant mi se pare că nu mai este supradimensionată doar o opinie critică, pe care uneori scriitorii o resimțeau ca o sentință fără drept de apel (nu a fost cazul meu). Şi nu mai este nici doar o revistă centrală importantă, viața literară pulsează intens, o ştiți prea bine, în multe oraşe din țară. Dacă nu mă simt capabilă să fac o caracterizare a tinerilor vs. generația anterioară, am un sentiment de reală mulțumire că literatura scrisă acum 20-30 de ani este recitită. Poate mă înşel, dar cred că dintre toate genurile literare ilustrate de generația ultimilor 10 ani, pe primul loc ca varietate şi consistență se află critica, istoria literară, eseul.
Aş vrea să nu îmi schimb părerea la următoarea carte, dacă nu voi avea cronicile la care mă voi crede îndreptățită.
– Cele patru cărți scrise şi publicate înainte de Revoluție le vedeți ca pe unul dintre alibiurile regimului comunist („iată, pe vremea noastră, ce fel de cărți apăreau!”) sau, dimpotrivă, ca pe nişte probe acuzatoare ale scriitorului într-un proces implicit, de lungă durată, intentat acelui regim?
„Rezistența prin cultură” este, în opinia dumneavoastră, o formulă şi o atitudine ce trebuie pusă între ghilimele ironice, ori ea a reprezentat cu adevărat o soluție de supraviețuire morală şi intelectuală a scriitorilor noştri? Care era alternativa la ea?
– Cărțile mele se pretează şi la alibiurile regimului comunist şi la probele acuzatoare, dacă cineva vrea să le utilizeze în sprijinul propriilor teorii. Dar nu aceasta a fost intenția mea. De pildă în Dimineață pierdută eu am vrut să scriu „ceva” despre bătrânețea în sărăcie, despre boală şi moarte. De aceea mă irită complimentele joviale, chiar vesele la adresa Vicăi Delcă, pentru mine un personaj profund tragic. (M-am bucurat să descopăr această opinie şi la un critic tânăr, Şerban Axinte). Cum se vede, tema nu are legătură cu regimul comunist, dar era singurul pe care îl cunoşteam.
Dacă înțeleg „rezistența prin cultură” ca o formulă individuală de salvgardare a propriei persoane, a propriului intelect de intensa poluare politică din atmosfera anilor ceauşişti, de tentativa permanentă de distrugere a valorilor şi a limbii prin agresivul limbaj de lemn, atunci „ghilimelele ironice” mi se par mai mult decât deplasate: de-a dreptul cinice. Da, s-a rezistat prin cultură, individual şi în colectivitate, şi dacă la sfârşitul epocii comuniste au existat în România oameni, nu roboți, este pentru că au existat nu doar soluții de supraviețuire intelectuală, ci chiar o viață culturală, cărți, spectacole, concerte, vernisaje, plătite cu costuri umane enorme.
Nu echivalez însă „rezistența prin cultură” cu un act public de disidență, revoltă politică etc. Scriitorii aveau această iluzie, scriind cărți cu adevăruri (nu pun între ghilimele cuvântul), autoritățile erau deranjate de ele, publicul îşi găsea o supapă, dar, paradoxal, cel care avea un anume curaj prin acest gest (poate fi incomod ce spun), după părerea mea, era mai degrabă editorul, cel care îşi asuma răspunderea ideologică pentru publicarea cărții. Un disident foarte inteligent mi-a atras atenția odată că lăudând cărțile cu curaj, lăudam/ condamnam de fapt cenzorul care le-a dat drumul. Este un mic paradox aici. Pentru cărțile mai greu de publicat, au existat echipe de „negociatori”, o diplomație întreagă. Şi forțe puternice puse în sprijinul cărților: Europa Liberă, cu presiunea cronicilor Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, şi persoane care aveau în spate poziții importante în Uniunea Scriitorilor. Iar „corporația” criticilor care au impus principiul autonomiei esteticului şi au apărat cărțile bune sau oneste a fost un personaj colectiv esențial al acestei rezistențe.
Lumea comunistă nu era în alb-negru, aşa cum este văzută azi, ci în nuanțe şi degradeuri.
Poate eu simplific puțin tabloul, dar cred că lucrurile ar trebui privite din mai multe perspective, nu numai din cea a „scriitorului-erou”. E greu să fii erou, cum spune cântecul Pieței Universității, şi nu cred că scriitorul este mai pregătit sau mai dotat decât alte categorii ca să fie. Nu mi-am atribuit mie niciodată un rol de misionar, de „director de conştiințe”... Cred că scriitorul trebuie să nu mintă, să facă efort să nu intre în aparatul de propagandă al nici unui regim, dar mai ales al celui totalitar. Dar cărțile lui pot fi bune şi dacă el a călcat aceste precepte, se ştie. Mi-a fost foarte util că am crescut în perioada „realismului socialist” şi din familie am învățat că „ideo-literatura”, cum o numeşte Eugen Negrici, „arta cu tendință” (de orice fel) nu e literatură. Surpriza mea a fost să descopăr „ideo-poezie” pentru Stalin, pentru comunism într-o antologie de poezie franceză, într-o țară liberă se practică acelaşi tip de literatură. Recunosc clişeul şi în unele romane occidentale; acest mod de a face literatură ține de superficialitatea etern umană, de plăcerea simplificărilor.
– Colaborând la editarea prozei, în colecția Opere a Editurii Polirom, am remarcat ceea ce cunoscătorii ştiau (pe proprie piele...) de mult. Că vă rescrieți aproape de fiecare dată cărțile, aducând completări sau făcând „liposucții”; mai mult, că pe traseul de la corectura inițială la BT-ul final apar variante, variante la variante, reluări cu modificări în grade variabile.
Aceasta înseamnă cel puțin două lucruri. Că lectorul sau redactorul de carte joacă un rol extrem de important în ecuația personală şi îl creditați ca pe o instanță indispensabilă în drumul cărților dumneavoastră către cititor. Şi apoi, că îi semănați lui Camil Petrescu, cel ce-i exaspera pe tipografi prin infinitele modificări operate în ultima clipă.
Cum vă raportați noua structură, literară şi editorială, la cea anterioară a teoreticianului modernismului epic? Şi ce rol credeți că poate avea un redactor eminent de carte, ca Magdalena Popescu Bedrosian, în traiectoria unui scriitor?
– În schimb întrebările dumneavoastră se completează cu altă întrebare, şi alta, şi alta, o ramificație de întrebări. Ca să nu mă pierd în ele, am să simplific, luându-le de la sfârşit.
Când sunt întrebată de tineri sau de cititori străini cum de au putut apărea cărțile mele în perioada comunistă (văzută de obicei în alb-negru), Magdalena Popescu intră totdeauna în explicațiile mele. Magdalena Popescu este un critic literar care s-a travestit în redactor de carte, dând o şansă enormă autorilor care au lucrat cu ea. Ea a scos şi cele mai importante cărți ale lui Norman Manea, majoritatea cărților generației ‘80 şi multe altele. Magdalena m-a invitat să debutez, publicam doar fragmente de roman în presă, dar nu ştiam ce voi face cu romanul. Mi-a fost redactor la toate cărțile, am avut o reală dependență de ea, am fost fericită să o am alături din nou la ediția de Opere de la Polirom. Ne cunoaştem din adolescență şi a fost totdeauna o prezență importantă în viața mea. Magda a asumat cărțile mele aşa cum le-am adus, când mi-a spus ceva (foarte rar) am revăzut personajul sau capitolul, niciodată nu mi-a spus că ceva „nu ar merge”, dimpotrivă, mă încuraja şi găsea soluția ca să susțină cartea. Cartea Românească a exercitat pentru mine o atracție magică, atâta vreme cât am fost doar autor, redactorii erau aproape toți scriitori, era o adevărată competiție între ei să publice cărți bune, să sprijine literatura. Dar costurile acestei profesiuni mi s-au părut infernal de grele, dureroase, uneori umilitoare atunci când am fost eu însămi, 4 ani, redactor acolo.
Dar nu sunt de acord cu toate deducțiile dumneavoastră. Nu îmi rescriu aproape de fiecare dată când le republic cărțile. Proza scurtă este în aceeaşi formă ca şi la edițiile anterioare, nu am putut adăuga nici pasajele cenzurate, nu le mai păstrasem. Nu am adăugat nimic nou la Dimineață pierdută față de prima ediție, în afară de paginile cenzurate. Am eliminat pasaje care mi
s-au părut prea lungi, prea statice, mai ales de când am avut şansa unor traduceri. Prefer să tai eu decât traducătorul sau editorul. Pe urmă mi-a părut rău, şi am revenit la aproape prima formă. E drept, am simplificat şi ortografia, şi pronunția.
Eu elaborez foarte lent, şi îmi respect foarte mult cititorii, mă gândesc la ei când scot o carte, cum să fac să nu se plictisească? (Nici mie ca o cititoare pasionată nu îmi place ca o carte să nu aibă tensiune, să fie întortocheată inutil sau prea lentă). Cărțile mele am vrut să fie citite încă de pe timpul, destul de lung, cât a durat moda super-plicticosului „nou roman” sau când am simțit presiunea (prin critică, mai ales) a postmodernismului, şi el depăşit acum. El, autocenzura şi propria mea curiozitate literară mi-au impus structura prea complicată a Întâlnirii. Am devenit un „caz” de când am rescris-o în trei variante. Sunt perseverentă, nu renunț la lucrurile în care îmi investesc timpul şi energia, țin seama de părerile critice şi ştiam că sunt părți foarte bune în această carte care în întregul ei o simțeam deficitară. Sunt foarte mulțumită că până la urmă „mi-a ieşit” .
Nu am redactorul ca instanță indispensabilă în drumul meu spre cititor. Am mai multe instanțe de consiliere, sau de încurajare, am totdeauna mai mulți lectori în timp ce îmi scriu cărțile, prieteni apropiați, ca şi Magda, şi aştept cu emoție părerea lor. Instanța indispensabilă sunt totuşi eu, am încredere în gustul meu literar. Există şi autori cu talent literar, dar fără gust. Ei nu vor lucra nici pe manuscris, nici pe corecturi, fiindcă nu ştiu unde este bine şi unde este rău. Prefer statutul meu de autor „perfecționist/ narcisist” (diagnosticul mi l-am pus singură).
– Aveți, ca prozator, o răceală a observației şi o obiectivitate aproape crudă în derularea experiențelor şi destinelor umane. N-am descoperit nimic „feminin” în modalitatea de a percepe, a considera şi a „rula” microistoria unui personaj. Nu sunteți însă, nici pe departe, o feministă, precum Nory a Hortensiei Papadat-Bengescu; şi nu vehiculați teorii despre contracararea dominației masculine cu arme moderne şi postmoderne.
Nu vă ştiu o adeptă înfocată a corectitudinii politice. Vă lipsiți, atunci, de aceste posibile adjuvante ale scrisului dumneavoastră, într-un context în care studiile culturale tind să disloce studiul istoric-estetic al literaturii, iar cutare grup minoritar oprimat de canonul alb îl va scoate din programa universitară pe Shakespeare?
– Cum citeam cronicile literare înainte să scriu literatură, eram avertizată că o tânără scriitoare este imediat taxată pentru „efluvii sentimentale”, „tonuri duios-nostalgice” şi alte „slăbiciuni” stilistice; un scriitor poate să le aibă, scapă doar cu o urecheală, o scriitoare e aruncată pe loc la coşul de gunoi al „registrului minor”. Aş fi scris altfel fără aceste avertismente severe? Habar n-am. Nu am putut să nu observ că orice autoare, dacă e cazul să primească un compliment, este imediat măsurată cu Hortensia Papadat-Bengescu. Eu nu semănam ca scriitură cu Dana Dumitriu sau alte colege de proză, dar toate eram urmaşele Hortensiei. Din întâmplare, eu o citisem destul de puțin, în schimb îl citisem şi recitisem cu pasiune pe Camil Petrescu, mă raportam într-un fel la G. Călinescu, la Caragiale, chiar la Eugène Ionesco (scenele de la aeroport din Întâlnirea le-am simțit în descendența lui.) Eu o respect enorm pe Hortensia şi destinul ei mă tulbură, dar cred că nu avem nimic în comun în afara faptului că viața ca femeie îți dă experiențe diferite de cele ale unui bărbat.
Poate însă un scriitor să treacă granița vârstei şi a sexului? Eu aşa am crezut, aşa am încercat. Eram la o lectură la Berlin, acum 2 ani, Georg Aescht a citit primul capitol al Întâlnirii, visul lui Traian Manu, tradus în germană, şi aştepta comentarii. S-a ridicat în fine un ascultător din sală şi m-a întrebat, sever: „De ce scrieți din punctul de vedere al unui bărbat, atunci când sunteți femeie? De ce faceți personaje bărbați?” Dezamăgită că asta era tot ce îi rămăsese, l-am întrebat şi eu: „Dar romancierii de ce fac de secole personaje femei?”
Nu mă preocupă studiile culturale de la facultate. Nu am nevoie să beneficiez de discriminarea pozitivă a unor grupuri minoritare, pentru că ea nu corespunde „principiilor” mele de scris, efortului meu de a depăşi bariera vârstelor, sexelor, etniilor: doar prin empatie ajungi la celălalt, altminteri o altă femeie poate fi pentru mine la fel de opacă, la fel de greu de înțeles în resorturile ei interioare ca un bărbat.
Dar vreau să semnalez, cu multă răceală, această discriminare, frecvent observabilă: autoarele sunt în genere comparate cu alte autoare, ca într-o rezervație.
Surpriza vine însă în final. Cum am vorbit de la început, pe urmele lui Matei Călinescu, despre identitățile noastre diferite, dacă în literatură mă enervează discriminarea, în viața de toate zilele, în România de azi, conservatoare, cu tendințe vechi rasiste, sexiste, sunt mai degrabă o susținătoare a unei corectitudini politice care te apropie de mentalitățile, de comportamentele din societățile democratice unde românii păstrează mult timp o anume inadecvare, chiar după ce trăiesc de ceva vreme acolo.
Colegii mei de la GDS, cei mai influenți dintre ei, m-au şi taxat că aş fi „de stânga”. Poate că şi sunt, dar în raport cu o stângă moderată, occidentală, aşa cum sunt în genere scriitorii, intelectualii.
– Într-un interviu tipic întrebările de final sunt mai uşurele, mai agreabile. Nu şi aici... Privind înapoi, către etapele deja parcurse şi apoi privind în față, spre experiențele ce urmează, credeți că structura vieții dumneavoastră a fost dată? Vi s-a impus la un moment dat din afară, ori de la sine? Sau ați construit-o: v-ați gândit la ea în mod lucid, ați imaginat-o (în linii mari, dacă nu în detalii) şi apoi ați trecut la realizarea propriu-zisă?
Adolescența şi tinerețea lui Marin Preda sunt centrate pe obsesia, inițial inconştientă, de a deveni scriitor. Poate exista, pentru un scriitor adevărat, altă obsesie decât cea care îl duce în însuşi miezul vocației lui? Faptul că
v-ați întors la proză, după ani de publicistică pe teme socio-politice, e o dovadă în plus că un scriitor nu poate fi, în mod esențial, decât scriitor?
– Nu ştiam încă ce înseamnă aceste cuvinte, când i-am auzit pe părinții mei, profesori, punându-mi diagnosticul de „copil cu mania contrazicerii”. Aşa că le voi confirma încă o dată clarviziunea.
Eu ştiam că interviul de regulă începe cu întrebări uşoare, ca victima să se relaxeze, iar la sfârşit, când nu se mai aşteaptă, i se dă lovitura de grație.
Numai că ați pus atât de multe întrebări grele, încât mă găsiți acum aproape fără suflu. Noroc că întrebările ultime mi se par uşoare.
Da, cred că structura vieții mele a fost dată, dar am făcut eforturi să găsesc drumul. Iar când l-am găsit mi s-a părut că am avut noroc şi a fost o întâmplare.
Nu, nu mi-am dorit să fiu scriitoare, ba chiar dimpotrivă. Tot foarte devreme mi s-au dedus înclinații literare dar am tot fugit de o astfel de carieră: am vrut să fac medicină, am încercat să mă specializez în lingvistică, ca studentă de filologie, am scris târziu, şi am avut impresia că într-un moment de slăbiciune, am visat mereu, după fiecare carte, să nu mai scriu.
Modelul vieții mele au fost medici, istorici, arheologi cu mare performanță intelectuală, din familia mea. Am fost fericită atunci când N. Manolescu a detectat în prima mea carte „o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate, aş zice, medicală”.
Vulnerabil, inconstant, vanitos, dependent de inspirație, scriitorul este pentru mine o făptură obositoare. Cum totdeauna lucrurile îşi au un dublu cu sens invers, cei mai buni prieteni ai mei au fost şi sunt scriitori şi scriitoare.
Am alergie la cabotinism, boemă, şi găsesc insuportabilă (pentru mine) viața literară.
M-am întors la meseria de scriitor pentru că acum am senzația că aş avea ceva de spus. Doar cu această senzație mi-am scris cărțile.
Interviu realizat de DANIEL CRISTEA-ENACHE
Cum vă explicați, în aceste condiții, faptul că numele dumneavoastră, departe de a fi fost erodat într-un fel sau altul, a rămas în prim-plan? Nu spun că e inatacabil. Ați trecut prin polemici dure şi chiar printr-un proces de calomnie pe care l-ați intentat şi l-ați câştigat. Totuşi, nimic din toate acestea nu v-a afectat în vreun fel – cum se zice astăzi – imaginea. Dimpotrivă. Aveți un secret de anduranță, o rețetă de rezistență la toate intemperiile?
– Întrebarea dumneavoastră, la prima vedere flatantă, pleacă, din păcate, de la o afirmație inexactă: cea a prestigiului meu „neîntrerupt” în cele două epoci. V-ați grăbit să adunați mere cu pere, adică două profesii care se subminează reciproc: literatura şi jurnalismul (politic, social, nu cultural). A avea vizibilitate ca jurnalist sau redactor-şef nu îți aduce însă prestigiu ca scriitor; ba chiar dimpotrivă.
Matei Călinescu vorbeşte frecvent despre identitățile noastre diferite. Cred că sunt foarte evidente diferențele între identitatea mea de scriitoare (o durată de 25 de ani, dacă scad cei 10 ani de absență) şi cea de jurnalistă/ editoare de revistă (durata: 13 ani, când „abandonasem” literatura). Cel puțin asta îmi reproşau colegi care îşi mascau pe atunci astfel opțiunile lor politice, diferite de ale mele. Aveți desigur lista completă a scriitorilor bine cotați la sfârşitul anilor comunişti, care au intrat în presă hipnotizați de libertatea de a-şi spune opiniile, dar şi de posibilitatea (timpul va judeca dacă a fost sau nu o iluzie) de a împiedica întoarcerea în viața de dinainte. În primii ani ‘90 toți scriitorii ieşiți din comunism aveau o implicare politică (chiar dacă era dusă în spațiul civic). Apelul la neimplicare era, atunci, tot o implicare, dar mai ipocrită. Nu cred că se pot transmite emoțiile de acest fel generațiilor următoare, care, din fericire pentru ele, nu au trăit în comunism decât experiența copilăriei. Ori nici atât.
Sunt sigură că nu trebuie amestecate cărțile mele literare cu jurnalismul din perioada când am condus revista „22” şi am trecut prin polemici şi procese de presă. Dacă eşti într-o presă de opinie, trebuie să ai reacție. A conduce o publicație cu merite incontestabile, mai ales în construirea unei culturi politice, dar şi cu o incontestabilă agresivitate, şi cu erori inevitabile, într-o perioadă maniheistă şi într-un spațiu public extrem de agresiv, cum a fost cel din anii ‘90, te expunea automat atacurilor. Nu am avut eu personal prea multe polemici, şi în nici un caz articolele mele nu erau dure, altfel nici nu aş fi câştigat procesul de presă la care vă referiți. Cred că sunteți bine plasat ca să ştiți şi că atunci când am fost „atacată” de colegi de breaslă, scriitori, nu am replicat.
De fapt, de la un moment dat, după ce am făcut prima acțiune judecătorească, am evitat să mai deschid publicațiile care „se ocupau” de mine, aveam doar binevoitori, cu şi fără ghilimele, care mă țineau la curent. Eram conştientă că tirul mediatic era menit să mă lovească, nu degeaba există sintagma „character assasination”.
Am intentat acțiunea în justiție (aproape fără speranță, cine credea în justiția română în 1998?) numai pentru că mai nimeni (în afara Mihaelei Miroiu) nu schițase vreun gest să mă apere de insulte care s-au dovedit nemeritate. Nu aveam altă soluție de replică, dacă mai vroiam să rămân în presă. Cred că după încheierea acelui proces s-a scris mai puțin violent; presa românească scăpată de cenzură şi luându-şi ca model, din păcate, violenta presă interbelică, fusese până atunci foarte departe, stilistic, de presa europeană.
Poziție de prim-plan în câmpul jurnalistic nu am căutat şi nici nu am obținut. Dar pentru mine aceia au fost ani de şcoală, am învățat împreună cu cititorii revistei „22” să înțeleg lumea de azi. Şi, în ciuda a ceea ce s-a mai spus pe la colțuri, am plătit din greu. Mi-am dat seama doar când am plecat, în mai 2005, de la conducerea revistei „22”, ce povară dusesem de una singură.
În privința implicării civice, probabil există persoane care îmi recunosc buna credință, iar altele nici măcar atât. Eu sunt cea dintâi care privesc critic acea perioadă, dar cred, aşa cum am spus, că a fost utilă, şi altora, şi mie. Ca să concluzionez, nu văd însă cum se poate vorbi despre „prestigiul meu neîntrerupt” în perioada jurnalistică.
În privința literaturii, lucrurile stau şi mai simplu. Cărțile mele nu au fost atacate din câte ştiu, despre ele s-au exprimat opinii în genere favorabile. Ca scriitoare, am avut mai degrabă o prezență ştearsă, nu am fost deloc implicată în polemici pur literare. Am avut de la început o reputație de scriitoare bună, dar premiul meu de debut, pentru Drumul egal al fiecărei zile, l-am împărțit cu colegul Grigore Zanc; şi cu un alt debutant (scuze că nu-mi mai amintesc numele) am împărțit cronica lui Nicolae Manolescu. Cred că a avut dreptate mătuşa care mi-a spus, în momentul când am primit Premiul Academiei, că mi l-au dat mie fiindcă începând din acel an nu se mai dădeau şi bani, ci doar o diplomă.
Debutasem târziu în raport cu vârsta mea şi dacă mai este adevărat ce a spus Vianu în Generație şi creație (vârsta scriitorului ar fi cea a debutului literar, nu cea biologică), atunci aşezarea mea în plutoanele generaționiste este mai aproape de cea a optzeciştilor decât a celor din generația ‘70 care debutaseră deja la sfârşitul anilor ‘60. Eu am debutat în 1975, iar Mircea Nedelciu în 1978. Dar, fireşte, nu aveam nici o legătură cu cenaclurile şi programele optzeciste, aşa cum nu aveam nici cu ale celor din generația ‘70 în care am fost inclusă ulterior, „la număr”. Am fost şi mi-a plăcut să fiu un „outsider”.
Fac aceste precizări ca să subliniez că prestigiul meu literar a fost mai tardiv şi mai mic decât s-ar deduce din întrebarea dumneavoastră. Aşa cum a spus Mircea Zaciu, doar Dimineață pierdută (la sfârşitul anului ‘84, când
s-a dat premiul Uniunii), m-a trecut „de pe raftul doi pe raftul unu al literaturii.” Aşadar, până la finele epocii comuniste, pentru prestigiul meu au rămas cinci ani. Dar de fapt sunt mai puțini, „gloria” mea s-a datorat şi spectacolului magistral realizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra: premiera a fost în decembrie 1986. Rămân deci trei ani de relativ prestigiu; pentru că nici atunci numele meu nu intra în înşiruirea obligatorie de „raftul întâi”, uitați-vă un pic la enumerările acelor ani. Numele de prim-plan în perioada comunistă au fost altele, le ştiți la fel de bine ca mine, sunt cele care au avut o anume eclipsă în ultima vreme.
După ‘90, pe mine nu m-a mai interesat literatura, se destrăma echipa de critici literari a perioadei anterioare, iar cititorii de literatură au migrat spre presă. Reeditate în ‘91 şi ‘92, ‘98, Drumul egal al fiecărei zile şi Dimineață pierdută nu au trezit în epocă nici un ecou, iar eu de-abia am observat lucrul acesta.
Dacă s-a păstrat ceva în aceşti ani este probabil prestigiul Dimineții pierdute (al cărții, dar şi al spectacolului). Iar dacă aici este un secret, pe acesta probabil dumneavoastră l-ați putea explica mai bine ca mine: Maiorescu cerea autorului să nu se explice. Despre mine ca scriitoare au început să scrie criticii noii generații după 2002, când mi s-au reeditat, în parte, povestirile, la Paralela 45. Apăruse noua generație de critici.
Ca să nu mă înțelegeți greşit la sfârşitul acestei extinse explicații, trebuie să vă spun că, după părerea mea, nimic nu face mai mult rău receptării unui scriitor decât un prestigiu bătut în cuie, o vizibilitate prea mare şi prea îndelungată. Cărțile ținute prea mult în vitrină se îngălbenesc, se scorojesc, iar ochiul trece peste ele fără să le mai vadă. La fel, excesiva vizibilitate, păstrată vreme de decenii, îți ia cititorii.
M-am gândit la acest lucru încă de pe vremea când nu scriam literatură. De aceea nu citesc dicționare şi istorii literare (dar şi pentru că am lucrat o viață la ele şi am învățat cum arată vanitatea scriitorilor). De aceea nu m-am bucurat nici când am fost „introdusă” în manuale, fără a mi se cere acceptul, fără drepturi de autor, ca şi când aş fi moartă de 75 de ani. M-a supărat şi când se retransmitea spectacolul Dimineții pierdute la televiziune, în acelaşi mod. La noi, scriitorul este tratat la ora actuală cu o lipsă de respect care ține de un anume primitivism.
Mi-au rămas însă câteva nedumeriri legate de întrebarea dumneavoastră: „anduranță” (un cuvânt pe care îl iubiți) înseamnă rezistența la toate intemperiile sau puterea de a îndura? Eu sesizez nuanța diferită.
Este puțină confuzie şi în părerea dumneavoastră că numele meu nu ar fi inatacabil, dar imaginea „nu mi-a fost afectată”. Eu aş spune invers: că numele meu este inatacabil, dar imaginea nu are cum să nu îmi fi fost afectată, după atâtea lucruri neadevărate câte s-au spus în presă despre mine.
Şi în ce fel i-ar implica pe colegi secretul meu de anduranță sau rezistență la toate intemperiile, în caz că el ar exista? Credeți că ar putea fi folosit şi de ei, ca o rețetă medicală?
– Sunteți printre prozatorii despre care critica noastră literară a scris mult (şi bine), de la de mult consacrații Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, Laurențiu Ulici, C. Stănescu, Nicolae Manolescu, la Nicoleta Sălcudeanu, Paul Cernat, Andrei Terian, Alex Goldiş, tineri şi foarte tineri comentatori de astăzi. Această listă de nume, desigur incompletă, confirmă suplimentar ceea ce spuneam anterior: că numele dumneavoastră a rămas în prim-plan.
Adesea, critici de vârste şi experiențe culturale foarte diferite au analizat ceeaşi carte. Dincolo de continuitate, sesizați anumite diferențe semnificative în abordarea critică a romanelor pe care le-ați scris? Altfel formulând, credeți că există o nouă generație, un nou discurs şi o nouă perspectivă în critica literară autohtonă?
– La lista dumneavoastră de consacrați trebuie să mai adaug câteva nume: Monica Lovinescu, a cărei cronică la Europa Liberă mi-a construit cel puțin jumătate din prestigiu, atâta cât l-am avut, Valeriu Cristea care a făcut cea mai profundă analiză a Dimineții pierdute, până în ‘89, Sanda Cordoş, a cărei prefață la ediția Opere, 1, reproduce, în linii mari, un substanțial articol mai vechi.
Da, sunt fără îndoială un autor norocos, pentru că atâția dintre criticii apreciați din toate generațiile au scris despre cărțile mele, dar cred că cea mai mare vizibilitate o am acum, şi o datorez faptului că vine de la atâția critici tineri. Dacă nu citesc istorii literare, în schimb citesc cronici, la cărțile mele, dar şi la ale altora, şi mă gândesc la ele. Nu fac parte dintre acei, nu puțini, colegi de breaslă care îşi situează opera mult deasupra privirii critice. Ce este nou la noua generație de critici? O întrebare mult prea grea pentru un scriitor. Am observat că ei înşişi, între ei, criticii literari sunt sau excesiv de politicoşi, sau excesiv de critici, chiar muşcători. Le este (mai ales le era) mai greu să conviețuiască decât scriitorilor între ei.
Reconfortant mi se pare că nu mai este supradimensionată doar o opinie critică, pe care uneori scriitorii o resimțeau ca o sentință fără drept de apel (nu a fost cazul meu). Şi nu mai este nici doar o revistă centrală importantă, viața literară pulsează intens, o ştiți prea bine, în multe oraşe din țară. Dacă nu mă simt capabilă să fac o caracterizare a tinerilor vs. generația anterioară, am un sentiment de reală mulțumire că literatura scrisă acum 20-30 de ani este recitită. Poate mă înşel, dar cred că dintre toate genurile literare ilustrate de generația ultimilor 10 ani, pe primul loc ca varietate şi consistență se află critica, istoria literară, eseul.
Aş vrea să nu îmi schimb părerea la următoarea carte, dacă nu voi avea cronicile la care mă voi crede îndreptățită.
– Cele patru cărți scrise şi publicate înainte de Revoluție le vedeți ca pe unul dintre alibiurile regimului comunist („iată, pe vremea noastră, ce fel de cărți apăreau!”) sau, dimpotrivă, ca pe nişte probe acuzatoare ale scriitorului într-un proces implicit, de lungă durată, intentat acelui regim?
„Rezistența prin cultură” este, în opinia dumneavoastră, o formulă şi o atitudine ce trebuie pusă între ghilimele ironice, ori ea a reprezentat cu adevărat o soluție de supraviețuire morală şi intelectuală a scriitorilor noştri? Care era alternativa la ea?
– Cărțile mele se pretează şi la alibiurile regimului comunist şi la probele acuzatoare, dacă cineva vrea să le utilizeze în sprijinul propriilor teorii. Dar nu aceasta a fost intenția mea. De pildă în Dimineață pierdută eu am vrut să scriu „ceva” despre bătrânețea în sărăcie, despre boală şi moarte. De aceea mă irită complimentele joviale, chiar vesele la adresa Vicăi Delcă, pentru mine un personaj profund tragic. (M-am bucurat să descopăr această opinie şi la un critic tânăr, Şerban Axinte). Cum se vede, tema nu are legătură cu regimul comunist, dar era singurul pe care îl cunoşteam.
Dacă înțeleg „rezistența prin cultură” ca o formulă individuală de salvgardare a propriei persoane, a propriului intelect de intensa poluare politică din atmosfera anilor ceauşişti, de tentativa permanentă de distrugere a valorilor şi a limbii prin agresivul limbaj de lemn, atunci „ghilimelele ironice” mi se par mai mult decât deplasate: de-a dreptul cinice. Da, s-a rezistat prin cultură, individual şi în colectivitate, şi dacă la sfârşitul epocii comuniste au existat în România oameni, nu roboți, este pentru că au existat nu doar soluții de supraviețuire intelectuală, ci chiar o viață culturală, cărți, spectacole, concerte, vernisaje, plătite cu costuri umane enorme.
Nu echivalez însă „rezistența prin cultură” cu un act public de disidență, revoltă politică etc. Scriitorii aveau această iluzie, scriind cărți cu adevăruri (nu pun între ghilimele cuvântul), autoritățile erau deranjate de ele, publicul îşi găsea o supapă, dar, paradoxal, cel care avea un anume curaj prin acest gest (poate fi incomod ce spun), după părerea mea, era mai degrabă editorul, cel care îşi asuma răspunderea ideologică pentru publicarea cărții. Un disident foarte inteligent mi-a atras atenția odată că lăudând cărțile cu curaj, lăudam/ condamnam de fapt cenzorul care le-a dat drumul. Este un mic paradox aici. Pentru cărțile mai greu de publicat, au existat echipe de „negociatori”, o diplomație întreagă. Şi forțe puternice puse în sprijinul cărților: Europa Liberă, cu presiunea cronicilor Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, şi persoane care aveau în spate poziții importante în Uniunea Scriitorilor. Iar „corporația” criticilor care au impus principiul autonomiei esteticului şi au apărat cărțile bune sau oneste a fost un personaj colectiv esențial al acestei rezistențe.
Lumea comunistă nu era în alb-negru, aşa cum este văzută azi, ci în nuanțe şi degradeuri.
Poate eu simplific puțin tabloul, dar cred că lucrurile ar trebui privite din mai multe perspective, nu numai din cea a „scriitorului-erou”. E greu să fii erou, cum spune cântecul Pieței Universității, şi nu cred că scriitorul este mai pregătit sau mai dotat decât alte categorii ca să fie. Nu mi-am atribuit mie niciodată un rol de misionar, de „director de conştiințe”... Cred că scriitorul trebuie să nu mintă, să facă efort să nu intre în aparatul de propagandă al nici unui regim, dar mai ales al celui totalitar. Dar cărțile lui pot fi bune şi dacă el a călcat aceste precepte, se ştie. Mi-a fost foarte util că am crescut în perioada „realismului socialist” şi din familie am învățat că „ideo-literatura”, cum o numeşte Eugen Negrici, „arta cu tendință” (de orice fel) nu e literatură. Surpriza mea a fost să descopăr „ideo-poezie” pentru Stalin, pentru comunism într-o antologie de poezie franceză, într-o țară liberă se practică acelaşi tip de literatură. Recunosc clişeul şi în unele romane occidentale; acest mod de a face literatură ține de superficialitatea etern umană, de plăcerea simplificărilor.
– Colaborând la editarea prozei, în colecția Opere a Editurii Polirom, am remarcat ceea ce cunoscătorii ştiau (pe proprie piele...) de mult. Că vă rescrieți aproape de fiecare dată cărțile, aducând completări sau făcând „liposucții”; mai mult, că pe traseul de la corectura inițială la BT-ul final apar variante, variante la variante, reluări cu modificări în grade variabile.
Aceasta înseamnă cel puțin două lucruri. Că lectorul sau redactorul de carte joacă un rol extrem de important în ecuația personală şi îl creditați ca pe o instanță indispensabilă în drumul cărților dumneavoastră către cititor. Şi apoi, că îi semănați lui Camil Petrescu, cel ce-i exaspera pe tipografi prin infinitele modificări operate în ultima clipă.
Cum vă raportați noua structură, literară şi editorială, la cea anterioară a teoreticianului modernismului epic? Şi ce rol credeți că poate avea un redactor eminent de carte, ca Magdalena Popescu Bedrosian, în traiectoria unui scriitor?
– În schimb întrebările dumneavoastră se completează cu altă întrebare, şi alta, şi alta, o ramificație de întrebări. Ca să nu mă pierd în ele, am să simplific, luându-le de la sfârşit.
Când sunt întrebată de tineri sau de cititori străini cum de au putut apărea cărțile mele în perioada comunistă (văzută de obicei în alb-negru), Magdalena Popescu intră totdeauna în explicațiile mele. Magdalena Popescu este un critic literar care s-a travestit în redactor de carte, dând o şansă enormă autorilor care au lucrat cu ea. Ea a scos şi cele mai importante cărți ale lui Norman Manea, majoritatea cărților generației ‘80 şi multe altele. Magdalena m-a invitat să debutez, publicam doar fragmente de roman în presă, dar nu ştiam ce voi face cu romanul. Mi-a fost redactor la toate cărțile, am avut o reală dependență de ea, am fost fericită să o am alături din nou la ediția de Opere de la Polirom. Ne cunoaştem din adolescență şi a fost totdeauna o prezență importantă în viața mea. Magda a asumat cărțile mele aşa cum le-am adus, când mi-a spus ceva (foarte rar) am revăzut personajul sau capitolul, niciodată nu mi-a spus că ceva „nu ar merge”, dimpotrivă, mă încuraja şi găsea soluția ca să susțină cartea. Cartea Românească a exercitat pentru mine o atracție magică, atâta vreme cât am fost doar autor, redactorii erau aproape toți scriitori, era o adevărată competiție între ei să publice cărți bune, să sprijine literatura. Dar costurile acestei profesiuni mi s-au părut infernal de grele, dureroase, uneori umilitoare atunci când am fost eu însămi, 4 ani, redactor acolo.
Dar nu sunt de acord cu toate deducțiile dumneavoastră. Nu îmi rescriu aproape de fiecare dată când le republic cărțile. Proza scurtă este în aceeaşi formă ca şi la edițiile anterioare, nu am putut adăuga nici pasajele cenzurate, nu le mai păstrasem. Nu am adăugat nimic nou la Dimineață pierdută față de prima ediție, în afară de paginile cenzurate. Am eliminat pasaje care mi
s-au părut prea lungi, prea statice, mai ales de când am avut şansa unor traduceri. Prefer să tai eu decât traducătorul sau editorul. Pe urmă mi-a părut rău, şi am revenit la aproape prima formă. E drept, am simplificat şi ortografia, şi pronunția.
Eu elaborez foarte lent, şi îmi respect foarte mult cititorii, mă gândesc la ei când scot o carte, cum să fac să nu se plictisească? (Nici mie ca o cititoare pasionată nu îmi place ca o carte să nu aibă tensiune, să fie întortocheată inutil sau prea lentă). Cărțile mele am vrut să fie citite încă de pe timpul, destul de lung, cât a durat moda super-plicticosului „nou roman” sau când am simțit presiunea (prin critică, mai ales) a postmodernismului, şi el depăşit acum. El, autocenzura şi propria mea curiozitate literară mi-au impus structura prea complicată a Întâlnirii. Am devenit un „caz” de când am rescris-o în trei variante. Sunt perseverentă, nu renunț la lucrurile în care îmi investesc timpul şi energia, țin seama de părerile critice şi ştiam că sunt părți foarte bune în această carte care în întregul ei o simțeam deficitară. Sunt foarte mulțumită că până la urmă „mi-a ieşit” .
Nu am redactorul ca instanță indispensabilă în drumul meu spre cititor. Am mai multe instanțe de consiliere, sau de încurajare, am totdeauna mai mulți lectori în timp ce îmi scriu cărțile, prieteni apropiați, ca şi Magda, şi aştept cu emoție părerea lor. Instanța indispensabilă sunt totuşi eu, am încredere în gustul meu literar. Există şi autori cu talent literar, dar fără gust. Ei nu vor lucra nici pe manuscris, nici pe corecturi, fiindcă nu ştiu unde este bine şi unde este rău. Prefer statutul meu de autor „perfecționist/ narcisist” (diagnosticul mi l-am pus singură).
– Aveți, ca prozator, o răceală a observației şi o obiectivitate aproape crudă în derularea experiențelor şi destinelor umane. N-am descoperit nimic „feminin” în modalitatea de a percepe, a considera şi a „rula” microistoria unui personaj. Nu sunteți însă, nici pe departe, o feministă, precum Nory a Hortensiei Papadat-Bengescu; şi nu vehiculați teorii despre contracararea dominației masculine cu arme moderne şi postmoderne.
Nu vă ştiu o adeptă înfocată a corectitudinii politice. Vă lipsiți, atunci, de aceste posibile adjuvante ale scrisului dumneavoastră, într-un context în care studiile culturale tind să disloce studiul istoric-estetic al literaturii, iar cutare grup minoritar oprimat de canonul alb îl va scoate din programa universitară pe Shakespeare?
– Cum citeam cronicile literare înainte să scriu literatură, eram avertizată că o tânără scriitoare este imediat taxată pentru „efluvii sentimentale”, „tonuri duios-nostalgice” şi alte „slăbiciuni” stilistice; un scriitor poate să le aibă, scapă doar cu o urecheală, o scriitoare e aruncată pe loc la coşul de gunoi al „registrului minor”. Aş fi scris altfel fără aceste avertismente severe? Habar n-am. Nu am putut să nu observ că orice autoare, dacă e cazul să primească un compliment, este imediat măsurată cu Hortensia Papadat-Bengescu. Eu nu semănam ca scriitură cu Dana Dumitriu sau alte colege de proză, dar toate eram urmaşele Hortensiei. Din întâmplare, eu o citisem destul de puțin, în schimb îl citisem şi recitisem cu pasiune pe Camil Petrescu, mă raportam într-un fel la G. Călinescu, la Caragiale, chiar la Eugène Ionesco (scenele de la aeroport din Întâlnirea le-am simțit în descendența lui.) Eu o respect enorm pe Hortensia şi destinul ei mă tulbură, dar cred că nu avem nimic în comun în afara faptului că viața ca femeie îți dă experiențe diferite de cele ale unui bărbat.
Poate însă un scriitor să treacă granița vârstei şi a sexului? Eu aşa am crezut, aşa am încercat. Eram la o lectură la Berlin, acum 2 ani, Georg Aescht a citit primul capitol al Întâlnirii, visul lui Traian Manu, tradus în germană, şi aştepta comentarii. S-a ridicat în fine un ascultător din sală şi m-a întrebat, sever: „De ce scrieți din punctul de vedere al unui bărbat, atunci când sunteți femeie? De ce faceți personaje bărbați?” Dezamăgită că asta era tot ce îi rămăsese, l-am întrebat şi eu: „Dar romancierii de ce fac de secole personaje femei?”
Nu mă preocupă studiile culturale de la facultate. Nu am nevoie să beneficiez de discriminarea pozitivă a unor grupuri minoritare, pentru că ea nu corespunde „principiilor” mele de scris, efortului meu de a depăşi bariera vârstelor, sexelor, etniilor: doar prin empatie ajungi la celălalt, altminteri o altă femeie poate fi pentru mine la fel de opacă, la fel de greu de înțeles în resorturile ei interioare ca un bărbat.
Dar vreau să semnalez, cu multă răceală, această discriminare, frecvent observabilă: autoarele sunt în genere comparate cu alte autoare, ca într-o rezervație.
Surpriza vine însă în final. Cum am vorbit de la început, pe urmele lui Matei Călinescu, despre identitățile noastre diferite, dacă în literatură mă enervează discriminarea, în viața de toate zilele, în România de azi, conservatoare, cu tendințe vechi rasiste, sexiste, sunt mai degrabă o susținătoare a unei corectitudini politice care te apropie de mentalitățile, de comportamentele din societățile democratice unde românii păstrează mult timp o anume inadecvare, chiar după ce trăiesc de ceva vreme acolo.
Colegii mei de la GDS, cei mai influenți dintre ei, m-au şi taxat că aş fi „de stânga”. Poate că şi sunt, dar în raport cu o stângă moderată, occidentală, aşa cum sunt în genere scriitorii, intelectualii.
– Într-un interviu tipic întrebările de final sunt mai uşurele, mai agreabile. Nu şi aici... Privind înapoi, către etapele deja parcurse şi apoi privind în față, spre experiențele ce urmează, credeți că structura vieții dumneavoastră a fost dată? Vi s-a impus la un moment dat din afară, ori de la sine? Sau ați construit-o: v-ați gândit la ea în mod lucid, ați imaginat-o (în linii mari, dacă nu în detalii) şi apoi ați trecut la realizarea propriu-zisă?
Adolescența şi tinerețea lui Marin Preda sunt centrate pe obsesia, inițial inconştientă, de a deveni scriitor. Poate exista, pentru un scriitor adevărat, altă obsesie decât cea care îl duce în însuşi miezul vocației lui? Faptul că
v-ați întors la proză, după ani de publicistică pe teme socio-politice, e o dovadă în plus că un scriitor nu poate fi, în mod esențial, decât scriitor?
– Nu ştiam încă ce înseamnă aceste cuvinte, când i-am auzit pe părinții mei, profesori, punându-mi diagnosticul de „copil cu mania contrazicerii”. Aşa că le voi confirma încă o dată clarviziunea.
Eu ştiam că interviul de regulă începe cu întrebări uşoare, ca victima să se relaxeze, iar la sfârşit, când nu se mai aşteaptă, i se dă lovitura de grație.
Numai că ați pus atât de multe întrebări grele, încât mă găsiți acum aproape fără suflu. Noroc că întrebările ultime mi se par uşoare.
Da, cred că structura vieții mele a fost dată, dar am făcut eforturi să găsesc drumul. Iar când l-am găsit mi s-a părut că am avut noroc şi a fost o întâmplare.
Nu, nu mi-am dorit să fiu scriitoare, ba chiar dimpotrivă. Tot foarte devreme mi s-au dedus înclinații literare dar am tot fugit de o astfel de carieră: am vrut să fac medicină, am încercat să mă specializez în lingvistică, ca studentă de filologie, am scris târziu, şi am avut impresia că într-un moment de slăbiciune, am visat mereu, după fiecare carte, să nu mai scriu.
Modelul vieții mele au fost medici, istorici, arheologi cu mare performanță intelectuală, din familia mea. Am fost fericită atunci când N. Manolescu a detectat în prima mea carte „o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate, aş zice, medicală”.
Vulnerabil, inconstant, vanitos, dependent de inspirație, scriitorul este pentru mine o făptură obositoare. Cum totdeauna lucrurile îşi au un dublu cu sens invers, cei mai buni prieteni ai mei au fost şi sunt scriitori şi scriitoare.
Am alergie la cabotinism, boemă, şi găsesc insuportabilă (pentru mine) viața literară.
M-am întors la meseria de scriitor pentru că acum am senzația că aş avea ceva de spus. Doar cu această senzație mi-am scris cărțile.
Interviu realizat de DANIEL CRISTEA-ENACHE