Putere, teroare, ruşine

Prima jumătate a secolului al XIX-lea; la Istanbul, capitala Imperiului Otoman, într-una dintre cele mai cunoscute şi aglomerate piețe ale oraşului, a fost construită Firida Ruşinii. Adică, nici mai mult, nici mai puțin decât un spațiu special în care să poată fi expuse capetele tăiate ale celor care, într-un fel sau altul, subminau autoritatea sultanului sau a măreței împărății. Desigur, pentru ca un cap să ajungă aici, el trebuia să aparțiună unui personaj celebru în timpul vieții, paşă sau vizir, general sau mare sfetnic al sultanului – dar care, din motive mai mult sau mai puțin complicate ori evidente, s-a făcut vinovat de trădare. Sau, dacă nu s-a făcut propriu-zis vinovat, atunci măcar a putut să fie suspectat de sperjur. Aceasta este imaginea centrală a romanului lui Ismail Kadare, Firida Ruşinii (1978). Inclusă în aşa numitul „ciclu otoman” al scriitorului albanez, cartea aceasta, alături de Mesagerii ploii (1970), primul text al lui Kadare în care Imperiul apare ca o putere de sub dominația căreia, în Evul Mediu, nimeni şi nimic nu poate scăpa, Podul cu trei arce (1978), unde amenințarea otomană determină mari frământări în străvechea Albanie, şi Palatul Viselor (1981), având acțiunea plasată în Capitala Imperiului şi evidențiind mecanismul uluitor de teroare care merge până la intenția de a culege visele tuturor supuşilor şi a le interpreta, reprezintă o extraordinară alegorie a puterii ce refuză să țină seama de orice altceva în afara propriilor interese.
Semnificația politică şi actualitatea textului sunt evidente, pentru că, desigur, universul aparent istoric din acest roman se dovedeşte a fi, la o lectură atentă, un univers simbolic, iar mecanismele şi strategiile reprezentanților puterii otomane nu sunt altceva decât expresia artistică prin intermediul careia autorul vorbeşte, în felul său, despre orice regim totalitar, despre despotism şi despre ignorarea ființei umane ce refuză să se supună sistemului opresiv. Şi, fără îndoială, în acest fel, Kadare oferă cititorului o imagine alegorică a Albaniei natale, în epoca lui Enver Hodja. Mai mult decât atât, contextul în care Ismail Kadare a început să lucreze la aceste scrieri este întru totul grăitor în acest sens, câtă vreme se ştie foarte bine că în Albania anilor ‘70 – ‘80 situația devenise din ce în ce mai grea, după mai multe etape de epurări politice şi după opoziția regimului albanez față de China, care, în consecință, va sista orice ajutor pentru mica țară din lagărul estic. Excelentă, ca întotdeauna, este versiunea românească a acestei cărți, semnată de Marius Dobrescu, recent apărută la Editura Humanitas Fiction, Marius Dobrescu fiind de asemenea tălmăcitorul altor importante titluri ale lui Kadare (între acestea şi cele menționate mai sus, apărute în ultimii ani la aceeaşi editură).
În Firida Ruşinii, orice mişcare de protest iscată în vreuna dintre numeroasele provincii ale Imperiului este înăbuşită în faşă, dezbinarea este o metodă folosită frecvent pentru a slăbi rezistența oricărui posibil oponent, iar cartea devine, pe nesimțite, o meditație profundă şi gravă asupra dezumanizării omului confruntat cu tentațiile puterii absolute. Majoritatea personajelor vor sfârşi în nefericire, dizgrație şi moarte, iar capetele lor vor împodobi, pe rând, Firida Ruşinii – de la Bugrahan Paşa la Ali Tepelena, iar apoi la Hurshid Paşa, favoritul sultanului şi învingător în lupta cu paşa de la Ianina. Căci marele imperiu e un adevărat personaj el însuşi, dar un personaj simbolic, ce-şi devoră majoritatea supuşilor, în mod implacabil; până şi Abdulla, tânărul paznic al Firidei Ruşinii, ajungând să-şi piardă mai întâi mințile, apoi viața. Fără îndoială, în toată această istorie, cazul lui Ali Paşa de Tepelena este cel mai reprezentativ. Conducător despotic al Albaniei – vechiul Arber al documentelor medievale –, acesta îşi propune să-şi elibereze țara de sub jugul otoman, după ce, în prealabil, vreme de decenii, nu făcuse altceva decât să participe la oprimarea propriilor conaționali. Octogenar de-acum, dar convins că îi va putea convinge pe oameni să-l urmeze, Ali porneşte revolta, numai că, spre deosebire de legendarul Skanderbeg Kastriotul, cel care, cu patru veacuri în urmă, ridicase întregul popor, Ali nu reuşeşte să se facă ascultat de oameni – şi cu atât mai puțin iubit de aceştia, incapabili să uite suferințele pe care el însuşi le provocase. Prin urmare, singur şi tot mai izolat în fortărețele sale din munți, Ali primeşte pe rând decretele prin care este informat că numele i-a fost modificat în Kara Ali („Ali cel Negru”, ca semn al trădării autorității/încrederii sultanului), dar şi că a căzut în dizgrație şi că soarta i-a fost decisă, Firida Ruşinii din Istanbul aşteptându-i capul. Nivelului istoric i se adaugă instantaneu cel metaforic, iar firida apare de la bun început drept o expresie a tiraniei absolute, la fel cum şi cei care îi servesc cauza, mesagerii „purtători de cap”, sunt o imagine a lipsei acute de conştiință – mai cu seamă odiosul Tundj Hata şi profitabila afacere pe care acesta o pune la cale pe drumul spre capitală. Căci, ducând cu grijă capul (conservat, după caz, în sare, gheață sau miere!...), slujbaşul Imperiului nu ezită să pună la cale adevărate spectacole pentru bieții oameni din satele de pe drum, expunându-l în fața ochilor uimiți şi înspăimântați ai acestora – grotesc şi unic spectacol pe care ei îl puteau vedea atunci când trimisul oficial rostea cuvintele de-a dreptul hipnotice „Am cap!”... În plus, aceste capete tăiate exercită o fascinație bolnavă asupra purtătorilor lor, iar Tundj Hata trăieşte o adevărată dramă/extaz erotic(ă), contemplând în neştire chipul stins al foştilor protejați ai sultanului, ajunşi literalmente în şi la mâna lui.
Cartea este structurată ținând seama de câteva coordonate geografice, care se transformă, treptat, în coordonate simbolice. Astfel, dacă primul capitol este intitulat În centrul împărăției, iar al doilea În celălalt capăt al împărăției, următoarele utilizează acelaşi model: Între marginea şi centrul împărăției, Centrul împărăției. Zile cu nori, Într-un colț de împărăție. Cer înnorat. Finalul, tulburător (înfiorător de-a dreptul!), Nici la periferie, nici la centru, Kra-kra, duce cumva până la ultimele consecințe – şi explică pe larg – politica de deznaționalizare practicată de Imperiul Otoman. Primul pas era teroarea absolută, dezlănțuită asupra populației din teritoriile cucerite, având ca scop transformarea oamenilor într-un fel de morți vii, incapabili de opoziție şi incapabili chiar să mai gândească. Apoi era aplicată politica „situațiilor speciale” care, chiar dacă putea dura mai puțin decât strategia „Kra-kra” (adică distrugerea programatică a obiceiurilor zonelor supuse şi anularea fondului străvechi de cuvinte), era mai de temut, câtă vreme finalitatea sa era ca cei cuceriți să se distrugă singuri, prin acte de trădare şi delațiune încurajate pe față de noii stăpâni.
Numai că esențialul în acest roman este că nu avem de-a face neapărat – şi, în orice caz, nu la toate nivelurile interpretării – cu acel Imperiu Otoman ale cărui acțiuni pot fi documentate istoric. Kadare scrie, e clar, un text simbolic şi parabolic, veritabilă utopie contrară, ale cărei sensuri subversive sunt evidente pentru cititorii obişnuiți cu strategiile narative şi stilistice ale autorului. Astfel, lumea Orientului este tărâmul de unde provine tirania, iar Imperiul Otoman evocat în carte reprezintă un soi de moştenitor simbolic al tuturor marilor imperii anterioare, întemeiate pe cuceriri şi oprimări, de la Imperiul Persan la Egiptul faraonilor. Nu întâmplător, Kadare însuşi a vorbit în repetate rânduri despre puterea de seducție „de-a dreptul imperială a unui stat halucinant”: „M-a atras întotdeauna Imperiul Otoman, incomensurabil, tragic, grotesc, birocratic, totalitar, expresie a tuturor regimurilor totalitare de mai târziu.”
În Podul cu trei arce, Kadare descria, pe de o parte, dificila ridicare a unui pod peste apele învolburate ale râului Ujana cea Rea, iar pe de alta, modul în care pseudo-legendele reuşesc să domine inconştientul colectiv, astfel încât, treptat, oamenii ajung să creadă fabulația, iar nu adevărul – pe care, în paranteză fie spus, îl cunosc cu toții. Naratorul, călugărul Gjon, vede Imperiul Otoman, marea putere de dincolo de pod, ca pe o uriaşă stepă, veritabil produs al invaziilor repetate, nu simplă expresie a geografiei (politice). Iar podul care, în cele din urmă, va fi ridicat, devine o enclavă otomană în vechiul Arber. Firida Ruşinii începe, simbolic, exact acolo unde se termina Podul cu trei arce, asta fără să însemne că Ismail Kadare ar continua acțiunea ca atare. Căci, dacă în relatarea lui Gjon întâmplările țineau de îndepărtata epocă a veacului al XIV-lea, în romanul de față evenimentele sunt plasate în primele decenii ale secolului XIX. Dar se fac permanente trimiteri la narațiunea anterioară, iar unele personaje trec exact prin locurile prin care îl purtaseră paşii pe călugărul Gjon: „Tundj Hata se cutremură, şi asta nu din pricina hurducăturilor, ci mai ales la gândul că străbăteau o construcție blestemată. Era un pod foarte vechi, de aproape cinci sute de ani, şi despre el exista o legendă care-ți zburlea părul pe ceafă, aşa cum erau toate legendele balcanice: într-unul din cele trei picioare fusese zidit un om.” Kadare aseamănă adesea, subtextual, Albania cu o Grecie în miniatură, care, după ce a fost cucerită, s-a văzut despărțită brutal de originile sale creştine. Prima mare dramă a acestui pământ va fi, în consecință, aceea a amenințării otomane, iar apoi a cuceririi de către Înalta Poartă. Obiceiurile vor fi alterate, supraviețuirea şi rezistența se vor mai putea realiza doar la nivel strict lingvistic, dar cu mare dificultate, în contextul noului Babel Otoman şi a încercărilor repetate ale stăpânirii tuceşti de a amesteca limbile... Problema identității şi mai ales cea a păstrării acesteia în situația dată reprezintă provocări de seamă cu care se confruntă populația şi pe care scriitorul se simte dator să le exprime.
Ceea ce individualizează, însă, profund romanul lui Kadare față de toate celelalte utopii contrare ale epocii contemporane – cum ar fi textele lui Zamiatin, Noi, Aldous Huxley, Minunata lume nouă sau Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru – este plasarea acțiunii din Firida Ruşinii în trecut. Pentru că, se ştie foarte bine, majoritatea covârşitoare a textelor distopice vizau un ipotetic viitor apocaliptic. Kadare, însă, vorbeşte despre totalitarismul regimului (pseudo)otoman din urmă cu veacuri. Iar acest fapt se explică prin refuzul oficial al regimului Hodja de a publica romane de anticipație; numai că autorul de față îşi subminează cumva propria strategie istorică, menționând la tot pasul „călătoriile” întreprinse de diverşi „turişti”, activitatea la „bursă” şi alte detalii care țin, în mod evident, de o epocă ulterioară celei în care sunt plasate acțiunile propriu-zise din această carte. Apropiat de numeorşi exegeți de proza lui Franz Kafka, pentru viziunea artistică şi, de asemenea, ținând seama de modalitățile stilistice utilizate, dar şi de Dino Buzzati, datorită tematicii implicate, Ismail Kadare reuşeşte să depăşească toate aceste posibile influențe şi să vorbească extrem de convingător, în Firida Ruşinii, despre fascinația maladivă a puterii, despre violență şi fățărnicie, despre delațiune şi trădare, dar şi despre puținele elemente care, în contextul unei asemenea lumi de coşmar, îi mai pot ajuta pe oameni să nu se dezumanizeze complet.