Nuditatea şi alte fantome ale vremurilor

Articol publicat în ediția Viața Românească 5/2016

Nu, numele lui Giorgio Agamben nu este o „fantomă” a vremurilor noastre. Nu este nici pentru publicul cititor din România. Mai multe volume i-au fost traduse, aşa că pot să mă gândesc că se bucură de oarece popularitate. I-am citit două cărți înainte, dar recunosc, nu l-am apreciat ca pe un autor de neratat. Sper să mă fi înşelat. Şi acum, la a treia carte parcursă, să nu mai fiu consecventă cu mine însămi şi impresia inițială, în schimb să pot susține vigoarea de interpret şi originalitatea filosofului italian, deopotrivă cu meritata sa recunoaştere europeană. Faptul că mi-am propus să scriu despre Nuditatea este cred o dovadă că ceva în judecata mea de valoare s-a modificat şi modificarea nu e în jos, căci josul lucrurilor demult nu mă mai preocupă.
Nu, Giorgio Agamben nu este o fantomă a vremurilor noastre. El este contemporanul nostru, contemporan nu doar în sensul obişnuit, acela de om care trăieşte în acelaşi timp, dar şi contemporan într-un sens particular, pe care îl dezvăluie singur în unul din eseurile amintitei cărți, acela de om situat între vremi, care vede nu lumina, ci întunericul epocii sale. Pentru că Nuditatea, oricât de „goală” ar părea prin titlu, este o expresie a obscurului şi nefirescului timpului prezent.
Citind eseurile pe rând, la intervale regulate de o zi, mi-a scăpat în primă instanță tocmai mesajul cărții. M-am străduit să înțeleg noutatea interpretării asupra unor texte clasice, asupra unor probleme ale gândirii, neelucidate sau neisprăvite niciodată, şi nu mi-am pus întrebarea de ce Agamben a ales exact acest mănunchi de eseuri sub titlul unuia dintre ele, deloc cel mai filosofic, nuditatea. Veți spune că e titlul cu cel mai mare impact comercial şi nu vă fie ruşine, eu am gândit aşa până la finalul cărții. Poate chiar e adevărat. Dar mai este ceva, ceva ce vine pe urmă, când răsfoieşti cartea pentru reamintire. Abia la a doua privire se iveşte lumina din fața întunericului. Chiar dacă luminoasă nu e decât uşa, cât să vezi ce să deschizi ca să întâlneşti umbrele de apoi, de culoare gri-fantomă, precum „virtuțile” timpului.
Ca să nu lungesc aşteptarea până la plictiseala dumneavoastră, dragii şi puținii mei cititori, aş spune, alături de autor, că trăim o vreme a absențelor, a lipsei unor prezențe altădată consistente, reale, materiale, că ne văicărim şi totuşi continuăm să ne bălăcim în confuzie, în uitare, în „forme de necunoaştere”, cum le numeşte Agamben, fără parcă să mai reuşim să ne armonizăm cu noi înşine şi cu lumea. Chiar şi eu, până în acest punct, nu am făcut decât să vă dezvălui o zăpăceală a gândirii, iar voi, neatenți, ați citit. Dar nu-i aşa că aşteptarea şi credința este că voi spune până la finalul cronicii ceva concret? Aşadar recunoaşteți că „drumul” cel bun există şi vă deranjează mersul meu în marginea lui. După ce v-am arătat uşa dincolo de care începe întunericul, o să vă dezvălui şi numele fantomelor, o să vă fac cunoştință cu ele. O voi face parcurgând sumar eseurile incluse în volum. E un exercițiu foarte simplu. Eu vă povestesc cam despre ce e vorba, iar voi rămâneți cu ochii fixați pe întuneric până începeți să vedeți nălucile lui.
Creație şi mântuire deschide volumul. E o nostalgie a dispariției profetului din istoria Occidentului şi ciudățeniei de a mai vorbi astăzi despre profeți şi profeții, ca şi despre îngeri, pe de altă parte. În alt fel, Dumnezeu nu prea mai găseşte calea către noi. Mântuirea coboară şi ea din spirit în umilul nostru trup şi în gândire. Omul, lăsat de unul singur, a înlocuit munca profeților cu filosofia şi critica, în vreme ce poezia şi tehnica au preluat treburile îngerilor. După stafiile profetului şi îngerului, urmează eseul Ce înseamnă a fi contemporan?. Astfel, după ce aflăm că Dumnezeu ne-a lăsat de izbelişte, cu intermediarii lui cu tot, trebuie să învățăm să ne descurcăm singuri. Contemporan cu noi nu e omul cu care ne-am întâlnit ieri pe stradă, ci omul situat între vremi, care stă la răscruce, neştiind deocamdată de unde întunericul devine dens (de unde din epoca trecută ori până unde în cea actuală). Concret, contemporan cu noi e Agamben, nu şeful cutărică, cel perfect în acord cu timpul prezent. Trebuie să faci un pas în spate, să te sperii şi apoi să-ți faci curaj să vezi şi să înfrunți umbra ca să devii contemporan.
Urmează un eseu despre calomnie şi autocalomnie, o interpretare a literei K., cea care domină universul operei lui Kafka. E în joc omul care se simte amenințat şi ajunge să se acuze pe sine, omul care stă cu privirea ațintită pe spectrul justiției lumii. Tot o fantomă poate fi un oraş, în mod bizar, chiar acela în care trăieşte filosoful italian, Veneția, şi suntem puşi la curent cu felul în care venețienii au învățat să trăiască cu stafia oraşului lor, ce folos şi ce neajunsuri le sunt proprii.
Identitățile profesionale sunt alte fantasme ce viețuiesc în penumbra existenței noastre. Ne zbatem să facem cursuri, să adunăm diplome pentru a ne specializa în mai multe domenii. Şi de fapt, astfel, avem o mărturie clară a neputinței noastre, a provizoratului şi amatorismului tot mai răspândit, în care ne aşezăm docili. Până şi identitatea personală a devenit una fără „persoană”. Mai existăm noi în afara recunoaşterii ce vine de la semeni? Nu încercăm nenumărate măşti ca să fim pe măsura societății, a prietenilor, a şefilor? Nu tot măşti ne punem în vasta lume a internetului? Şi atunci, chipul nostru real unde mai este, îl mai putem oare lăsa liber, la vedere, nu a căpătat treptat trăsăturile multiplelor măşti?
Nuditatea e eseul cel mai amplu din volumul omonim, dar într-un fel şi cel mai blând. Nu cred că e o surpriză faptul că amprenta teologică stăruie încă asupra nudității, oricât am părea de dezinvolți şi deschişi către goliciune, perversitate sexuală. Experimente artistice contemporane, printre altele, ne trădează şi ruşinea, şi conştiința păcatului. Închipuiți-vă doar că pe stradă am întâlni un om dezbrăcat. Am avea curajul unei priviri drepte şi pe măsura curiozității sau am trece grăbit şi cu privirea furişată? Nu este până şi trupul o fantomă pentru noi?
Dacă nu v-ați convins, Agamben continuă cu problema învierii trupului, încercând să o rezolve cu soluțiile altora. E de fapt acolo cred numai pentru a arăta şi o altă fațetă a spectrului trupului uman, tot legată de neputința lui de a evada din „lagărul” creştinismului. Penultimul eseu este despre sărbătoare, care a devenit şi ea un strigoi contemporan, rămânând viabil numai verbul „a sărbători” şi consecințele lui „pântecoase”. Ca o concluzie, ultimul eseu, foarte succint, ne aminteşte formele de necunoaştere care au năpădit prezentul şi ne consolează sumar, cu faptul că şi cunoaşterea are la bază necunoaşterea, trebuie numai să găsim direcția bună.
Ca să încheiem vag optimist, toate nălucile actuale nu ar exista, dacă nu ar fi existat nişte realități care au murit. Absența nu e în fond decât lipsa unei prezențe şi, adesea, nostalgia ei. Meritul lui Agamben rămâne în lecția despre ce înseamnă a fi contemporan şi identificarea fantomelor vremii. Datoria cititorului este de a căuta lumina din ochii acestora. Şi poate de a se bucura că despre fantome e vorba, nu despre cadavre.