Două acorduri fine, sensuale

Veronika Kirchner – Redondo style

Expoziția de pictură Şapte Zile la Redondo. 19 aprilie – 19 mai 2016. Teatrul Național Bucureşti I.L. Caragiale, foaierul Sălii Media, aripa Intercontinental. Un eveniment Contemporanii. Vernisaj: marți, 19 aprilie. 50 de lucrări de pictură şi fotografie ce poartă semnătura a şapte pictori români: Florin Ciubotaru, Dorin Coltofeanu, Teodora Coltofean, Sorin Iosub, Elisabeth Ochsenfeld, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, cărora li s-a alăturat graficianul Mihail Alexandrescu. Lucrările expuse reprezintă o frântură din experiența celor şapte participanți în cadrul rezidenței artistice Şapte Zile la Redondo, acțiune organizată în luna august a anului 2015, în oraşul Redondo, Portugalia. Şapte Zile la Redondo este parte dintr-un proiect mai larg al Grupului Contemporanii şi are sprijinul Institutului Cultural Român şi al Ambasadei Portugaliei la Bucureşti, în calitate de coorganizatori. În deschiderea expoziției, au luat cuvântul: Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român, Daniel Perdigăo, reprezentantul Institutului Camões în România, Ion Caramitru, managerul Teatrului Național Bucureşti I.L. Caragiale şi Maria Paşc, curatorul expoziției. Contemporanii este un proiect inițiat şi derulat de Asociația Făuritori, care îşi propune „valorizarea culturii româneşti actuale prin favorizarea actului de creație, abordat într-o perspectivă unitară cu creatorul şi are ca obiectiv organizarea şi susținerea de activități artistice şi socio-culturale, pentru educarea sensibilității estetice a publicului”. Mai remasc faptul că nu toți eroii acelor Şapte Zile au putut fi prezenți în acea seară. Odată cu vernisajul, s-a lansat şi catalogul expoziției, al cărui conținut editorial poartă semnătura Veronicăi Kirchner.
Acestea sunt faptele, pe care cronicart-ul le-a înregistrat aproape telegrafic.
Mai departe, însă vom ocoli un parcurs descriptiv al expoziției, privind-o nu prin ochii noştri. Nu noi vom fi „purtătorul de perspectivă”. Precum bine ştiți, în mod fatal, adorația unui tablou este îndreptată către o realitate la „a doua mână” (o dată, „mâna lui Dumnezeu”, iar, abia după aceea, mâna artistului, adică a Mesagerului!), o realitate aflată, din păcate, doar în plan secund… Poate, cine ştie, chiar aici, în punctul acesta al extazului, se află îngemănate, şi deliciul transcendental al artei, şi misterul ei, căci ea doar re-prezintă, nu prezintă. Aşadar, o vom privi prin ochii unui martor al acelei realități magice.
Autoarea albumului este Veronica Kirchner, jurnalist, scriitor, iubitor de artă şi, nu în ultimul rând, un spirit pasionat aproape obsesiv de sublimele atingeri între plastică şi literatură. Ea a însoțit acest grup acolo, în pitorescul orăşel (cu o populație de doar 7.000 de locuitori, „ca un nasture la cămaşa regiunii Évora”!) – aflat la jumătatea distanței dintre granița spaniolă şi localitatea cu numele atât de rezonant, Évora.
Veronica Kirchner a fost „agentul constatator” al acelui timp sacru al creației, martorul tăcut şi ochiul neutral care a înregistrat – cu instrumentele ce țin strict de logi(sti)ca scriitorului, dar şi, într-un cadru mai larg, de sensibilitatea iubitorului de artă – a surprins, cum spuneam, atributele întregii atmosfere, în care s-au desfăşurat, „stingherite” poate doar de pitorescul amețitor al locului, toate reacțiile şi particularitățile de stil de viață şi creatoare ale artiştilor. Şi nu numai ele, ci şi pulsațiile exotice, tumultul copleşitor, parfumurile rare, indescriptibile aproape, împrăştiate pe străzile acestei aşezări de Festivalul Florilor. Acesta reprezintă avanpremiera – la fiecare doi ani – a marii sărbători religioase, însoțită de procesiuni fascinante şi comemorări fastuoase (e cunoscută aplecarea ferventă a portughezilor pentru festivitățile religioase somptuoase!), e vorba de „Ridicarea la Ceruri a Sfintei Fecioare Maria”, ce are loc în fiecare an, la 15 august.
De aici, a ieşit un text de o acuratețe extraordinară, de fapt, axa pe care se sprijină catalogul-album. Un mix foarte prețios între eseu poetic despre arta plastică şi reportaj „bruneafoxist”,
Redăm două fragmente revelatoare: „Era o zi de vară, albă ca o coajă de ou, pe străzi, zeci de balerine îşi numărau mărgelele colorate şi peşti uriaşi foşneau pe farfuria albastră a cerului. Aşa îmi voi aminti mereu de ziua sosirii noastre în villa Redondo, orăşelul ca un nasture la cămaşa regiunii portugheze Évora.(…)
(…) În cafeneaua lui señor Azaruja e răcoare, pereții sunt acoperiți cu fotografii vechi, ochi întorşi nostalgici spre trecut, la o masă cât un ac de gămălie, un localnic îşi bea cafeaua şi răsfoieşte absent, în absintul zilei, ziarul. Uşa este larg deschisă la stradă, de unde se ghiceşte foşnetul hârtiei colorate. Aproape toate străzile orăşelului, peste patruzeci, sunt îmbrăcate în hârtie; este uvertura sărbătorii „Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria”. De mai bine de un secol, sărind şotron din doi în doi ani, are loc „Festivalul Florilor”: balerine, peşti, caleşti, faraoni şi nori eoni, floarea-soarelui şi glume ale bucătarului. În aceste zile, cerul mare este dat jos şi înlocuit cu mai multe ceruri, mici frânturi de culori, ce foşnesc în aerul suflat de trâmbița verii.(…)”. Textul continuă, apoi, cu jurnalul acelor zile, cu portretele artiştilor, cu note de critică şi observații de jurnalist imersat în sensibil.
Astfel că, fără să riscăm nimic, putem spune că expoziția „Şapte Zile la Redondo” poate fi nu doar văzută, ci şi citită. A prezent fost acolo, pe lângă penelul artiştilor, şi un condei încărcat cu har.

Penelopa şi cea mai frumoasă minciună

Un faimos împătimit al crinolinelor şi volănaşelor făcea odată o observație, care se voia o straşnică punere la punct a opoziției dintre sexe. Spunea el că, dacă la femei răbdarea este ca o Instituție, la bărbați e aidoma Constituției. În sensul că, dacă prima e consecventă şi invariabilă, cealaltă e versatilă şi supusă tot timpul revizuirilor, corectivelor. Şi dădea exemplul cuplul antic Penelopa-Ulise. Deci, cum ar veni, în timp ce consoarta dă dovadă de o răbdare statică, instituționalizată, paciența maestrului războinic este meandrată ca o amânare nemărturisită. Supusă unei dinamici revizioniste jucăuşe (şi, unde mai pui, şi epice – aşa cum a văzut-o, ce ironie asta cu văzutul, Homer!). De unde, şi clişeul aşteptării ce străbate neschimbat secolele: nevasta care se uită în zare, în timp ce bărbatul colindă. De fapt, „Odiseea” nu este altceva decât o sumă de variațiuni pe tema jocului, magistral strunit, al tergiversării. Şi, pentru ca să iasă din schematismul ce-l pândea, autorul face din cele două feluri de răbdare câte o artă. O artă a războiului cu seducția – la Ulise, şi o artă a fandării prin imagerie – la Penelopa. Mutând centrul de greutate de pe mare pe uscat, cert este că în adâncul fiecărei femei ce aşteaptă se ascunde o artistă a stăruinței. A loialității.
Lucrările venerabilei doamne Yvonne Hasan funcționează de mai bine de o jumătate de veac pe paradigma homerică industrioasă. Artist plastic complex (grafică, pictură, colaj, guaşă, tapiserie), comentator, teoretician şi istoric al artei, elevă a lui M.H. Maxy şi Al. Ciucurencu, exeget atât al operei maeştrilor săi, dar şi al celei a lui Victor Brauner sau a lui Paul Klee, doctor în Filosofie, disciplina Estetică (interesantă această alăturare prin hazard, fiindcă, pe lângă rigoare, ordine şi armonie în opera sa, se poate vorbi în mod sigur şi de disciplina estetică!), Yvonne Hasan are legitimitatea de a emite o viziune integratoare asupra artei. Tergiversând în acelaşi timp, cu o viclenie de veritabilă Penelopă, aşezarea temeinică pe vreunul dintre făgaşele ei. Derutând şi condamnând la eşec orice încercare clasificativă din goană.
Studiile despre arta modernă publicate la Editura Meridiane, cursurile aplicate, susținute timp de mai bine de un sfert de veac la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (între 1956 şi 1982), cronicile şi exegezele publicate periodic în presa culturală sau acribia sentimentală şi devotamentul documentar cu care a îngrijit şi editat volumul de memorii ale regretatului său soț, Petre Solomon („Am să povestesc cândva aceste zile...”, Editura Vinea, 2006) – sunt dovezi ale unei artiste care îşi depăşeşte statutul cu mărinime, lăsându-se sedusă atât de sagacitatea rafinată a observației, cât şi de prevederile contractului sensibil, duios şi responsabil pe care l-a semnat (o singură dată!) cu destinul.
Îmi amintesc de lucrările doamnei – pe care le-am văzut acum mai mult timp – sunt de-a dreptul spectaculoase: guaşe pe suport de hârtie şi tapiserii din fâşii textile, de cele mai multe ori structurate pe perechi (câte o temă este surprinzător transferată de pe un suport pe celălalt, cu un efect straniu!). Jocul dintre geometrie, cromatism şi funcția semantică a acestei inteligențe respectabile dezvăluie o „figură” nouă (în sensul genette-ian!) în comunicarea non-verbală. Una în care semnificatul se desparte precis de semnificant, ba, chiar mai spectaculos, îl absoarbe. Limbajul ei vizual – bazat pe treceri unduioase de la figurativ la non-figurativ, dar cu o morfologie a „peticelor” bine modulată, emanând tensiuni dezambiguizate şi, totodată, pe o alegrețe versată a culorii şi o claritate aproape clasică a conceptelor – este unul universal. Un ipotetic volum intitulat „Cu lucrările mele, pe cinci continente”, semnat Yvonne Hasan, ar avea un succes formidabil de firesc la toate rasele, toate culorile şi toate mințile.
Tapiseriile, ale căror teme şi motive se fixează, cum spuneam, într-o limpezime aproape clasică (parcă ar fi Ion Barbu cu poemele sale din perioada „parnasiană”!) – Poarta, Arcada, Soarele, Sfera, Copacul – suscită totuşi o atracție mai misterioasă pentru ceea ce numim acuitatea modernității. Probabil că îmbinarea de materiale potențează mai puternic expresivitatea, trimițând erudiția plastică înspre tărâmul epic, „odiseic”, ca să se mai răsfețe puțin. „Aripi”, „Evoluția sferei”, „Sperietoarea”, „Soarele negru”, „Poarta aurită” sau „Arcada” sunt eseuri despre descărcarea de semnificații cu cartea de filosofie în față. Când însă în peisaj se insinuează şerpeşte semnul antropomorfic şi, implicit, epicoidal, chiar şi prin falsă elipsă („Mica dansatoare”, „Poartă cu figură”, „Mantaua părăsită”, „Sperietoarea”), atunci „madlenele” nu mai pot fi decorticate decât cu manualul de anecdotică pe genunchi.
O notă aparte merită, în opinia mea, acea formidabilă „manta părăsită”. Ca o adunătură de piei colorate ale eului ori ca nişte măşti de care artistul s-a dispensat, în sfârşit. Câți dintre noi avem oare curajul de a ne imagina momentul de sinceritate cu sine însuşi, când ne vom agăța în cui (demonstrând că, în acest fel, am renunțat la ele!) nenumăratele poncife şi locuri comune, sub care ne-am adăpostit atâta vreme şi ne vom declara singurătatea, fie ea cât de riscantă, în creație?
Fâşiile textile țesute de mâinile inteligente ale doamnei Yvonne Hasan alcătuiesc, de fapt, pânza unei Penelope şi mai tenace. O pânză care, țesută ziua, se încăpățânează să nu se destrame noaptea. Iar, dacă admitem, aşa cum spunea Claude Debussy, că „arta e cea mai frumoasă minciună”, atunci ne asumăm riscul de a constata că artista noastră e o mare, o superbă, o inepuizabilă născocitoare!