"Aici e un cer albastru"

„Aici e un cer albastru/ Dincolo de gardul meu/ E tot un cer albastru/Aici e un pământ/Singur,/Dincolo de gardul meu/E/Un pământ singur./De aici lipsesc eu/De dincolo lipsesc El şi ea/Şi alții/De dinaintea mea,/Alți ei şi ele/Iar pământul/Se face acum/Şi mai albastru//În fiecare anotimp/Al acestei/lumi/E ceva/Care/mi Lipseşte/Ori care/Se termină/Suferind/Şi alunecând/În ceva tot mai/Albastru//În spatele lui/ Se ascunde/Dulcea mea Apocalipsă/La fel de /Albastră!”. Adrian Costache, poet, poate mai cunoscut ca prozator, titular de rubrică în Luceafărul de dimineață, o prezență discretă în peisaj, ne surprinde plăcut – nu-l mai citisem până aci – cu un volum apărut anul trecut la Tracus Arte, prin rafinamentul de ultim Bacovia al versurilor sale. Uitatele mitologii cuprinde, ai zice, poeme construite în azur, de o simplitate a discursului, încă o dată, frapantă. La această transparență a expresiei se ajunge ehei! după drum lung şi trudit, cu vârste ale scrisului expiate, lecturi asimilate până la uitare, orizonturi ale stării lăuntrice scrutate atent, lucid transpuse/reconfigurate în pagină. Nu originalitatea în sine pare a fi miza acestui mod poetic, cât, pur şi simplu, accesul memoriei personale la cuvânt, salvarea prin duhul acestuia intact, augural, exersat ca apoftegmă: „Copil în lumină…/ Soarele a umplut casa/ Cu/ Retina lui/ De foc.../ Copilul se uită în soare/Cu ochii închişi/Şi/Vede totul!” (Figuri XII). Din virtuozitatea discursivă degajată şi tăietura versului, imprevizibilă, capricioasă, ies contururi lirice subțiri, epurate, subtil ritmate, mereu cu un aer suprafiresc de prospețime: „O casă cu pereții de aer/ Se naşte-acum/ Cu fiecare/ Pală de vânt./ Pomii cu sânge refăcut /Luminează alb/ Seara./ Iar într-o barcă de pământ,/ Vâslind/ Feciorelnic, înaintează/ Primăvara.” (Pastel). Sentimentul cosmic, al comuniunii mistic-beatitudinale cu toată creațiunea, e nelipsit din aceste poeme. Înşir câteva secvențe: „Şi Spiritul lumii/ Care se scutură /Ca plopul de secetă.” Sau: „Într-un oraş străin /Cineva se auzea /Cosind/ Iarba din sufragerie…”. Sau: „Creşte în mine /Răsăritul,/Ca o apă însângerată./ Lumina îmi taie răsuflarea,/ Ca să pot spune: Ce înec frumos azi!” (Figuri 1). Dumnezeu şi femeia, credința liberă şi amorul devotat, dedulcirea în căutarea şi pierderea lor în firescul vieții, fără problematizări existențiale rampante, prilejuiesc momente lirice notabile. Am amintit de Bacovia, dar nici urma lui Arghezi nu cade prea departe de paginile acestor mitologii personalizate: „Nici urmă de El./ Nici aici şi nici mai/ Departe… / Căzute peste casa mea /Stau / Zările/ Ca nişte vârfuri de căpiță./ Şoptesc amintiri!.../ În vale, sângele sărat /Al Cricovului/ Curge în albia unui/ Râu /Albastru…/ Şi cu toate acestea/ Nici urmă de El.” (Nici urmă) Sau, cu un sunet vag sorescian: „Mi-a scris cineva despre/ Un Dumnezeu-în-aşteptare… /Spunea că în spatele fiecărui lucru /Se află tăcut /Un Dumnezeu-în-aşteptare…/I-am cerut să-mi explice acest fel de a fi/ Al unui Dumnezeu-în-aşteptare. /Pentru asta / a zis el – /Trebuie să te întorci/ Şi să vezi, /Să vezi bine, /Spatele fiecărui lucru.” (Un Dumnezeu-în-aşteptare). Frenezia simțurilor pulsează în zare curat blagiană: „Văd cum,/ Neaşteptat,/ Răsare din tine/ Mâna mea albă, căutătoare./ Ca-n denii de timp,/De moarte, de-nviere/De-ngenunchiere.//Doamne,/Mai dă-mi o dată/Lumina mâinii mele/Cu care am făcut/Întunericul/Trupului tău,/Atât de frumos!” (Văd). Până la această splendoare de zile mari: „E o duminică în jur –/ Uimită. /Oprite-s toate /În floare;/ Potop /Şi secetă,/ Şi-nmormântare,/ Chiar Nuntă /Şi, desigur, Adorare.// Şi-n curte, iată, /Dumnezeu clădeşte/ Deplină îndurare. /Şi o lumină albă /Se descifrează-n/Zare…” (Figuri XV). Poemele copilăriei, discursive, în duh de poveste, cu aerul unor mituri reinventae, sunt, câteva dintre ele, poate, cele mai calin tuşante: „Mama mi-a spus că atunci când /O să vreau să ies/ În lume/ Prima oară,/ În haine de sărbătoare,/Trebuie să aştept ca/ Umbra casei să dispară…/ Mai demult mă învățase/ Când/ Să plec la şcoală: /Soarele ajuns/ În dreptul cărămizii,/ Şi/ arătând ceasul Miezului zilei…// Mă văd şi acum/Alunecând/ Prin praful nimănui: Picioarele mele,/ Despărțite de trup, / Desculțe –/ Limbi/ Încete de şarpe.(…)” Sau: „Mama spunea/ Că-n buzunarele pantalonilor mei/ Scurți,/ Locuiesc păsări/ Că toate buzunarele /Pline erau/ De păsări rotunde / Ca de monede/ De aur, /Şi ca de /Zumzet/ De albine,/Eram mare şi eram mic,/ Nesfârşit eram /Şi Denimic…”(…) (Copilărie II). Dominația albastrului, dorul şi durerea purității, induc acestui liric deopotrivă cult şi ingenuu stări de o elevație spirituală copleşitoare: „Ca-n nu ştiu ce poem/ Sunt învins acum/ De-o senzație / De albastru/ Şi/ De o stare de Bucurie…// Dar trăiesc şi alte semne/ Ochii unicei mele femei,/ Varul lumii,/ Privirile îngereşti,/ Crescute /Pe zidul din față/ Ca o zare…” (Ca-n nu ştiu ce poem).
Pe ultima copertă, un text promoțional semnat Gheorghe Lăzărescu descrie atât de scurt şi cuprinzător, şi exact, acest demers poetic, că merită reprodus: „Structura volumului reflectă o intensă tensiune lirică între nostalgia ce înconjoară paradisul pierdut al copilăriei în ciclul Uitatele mitologii şi suferința infernului contemporan din Ocazionale. Tranziția dintre ele se consumă emoționant în Figuri, unde fulgurații ale amintirii copilului ce descoperă lumea se contrapun imaginii oraşului neiubit, dar devenit componentă a eului, şi imaginii unei lumi desacralizate, în care ADN-ul tinde să înlocuiască Providența.”
Închei această recenzie cu o poemă ocazională şi nu prea: „Cântecul e acelaşi/ În copacul rămas./ Aerul e acelaşi,/ Străveziu. /Ca o urmă de/ Pas/ Şi ca o suferință,/ De deasupra/ Ori de dedesubt/ De Pământul de azi/ De Cerul/ De demult…// Dar cineva s-a schimbat,/Şi nu ştiu de ce/ Şi nu ştiu/ Cine…/Pentru că/Învierea, iată,/ Nu mai vine.” (Ultima lamentație). Mai notăm că volumul cuprinde ilustrații de Andreea Kiss, Doina Mihailov şi Ioana Badea, eleve la Colegiul Național „Sf. Sava”.