Memorii. Amintiri
Dumitru Tepeneag
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SCRISORI (VIII)
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
Reintegrarea în literatura română
În finalul unei scrisori rămase în ciornă (neutilizabilă) din ianuarie 1989, îi scriam lui Sorin Mărculescu: “ ți-am cumpărat o grămadă de cărți (...) Dacă vine Pițurcă, ți le trimit prin el. În definitiv n-ar fi imposibil să apar chiar eu. Visez că intru clandestin în România, sun la uşa apartamentului tău, tu îmi deschizi şi te sperii, Magdalena leşină, doar copiii continuă să cânte la vioară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că, într-adevăr, dintr-un punct de vedere al anului 2000, nu s-a întâmplat absolut nimic.”
Visul s-a împlinit în mai puțin de un an....La sfârşitul lui decembrie, traversam Dunărea în camion pe podul de la Giurgiu...
Dragă Puiule,
20 ianuarie 1990
La o jumătate de oră după sosirea scrisorii tale ( a făcut doar 4 zile!!), iată, îți răspund, călcându-mi „năravul” în picioare. Aştept manuscrisul tău: va putea pleca la tipar în cel mai scurt timp. M-am gândit însă şi la o publicitate elementară: trimite-mi o fotografie şi o notă biobibliografică de vreo 20-25 de rânduri de maşină, pentru coperta a 4-a. Fă tu nota, cu accentele pe care le crezi necesare, într-un spirit de „obiectivitate ego-simpatetică”. Aştept, aşa dar, fotografia şi textul. Poate până vei primi răspunsul meu îmi va parveni şi manuscrisul. Eu zic să-ți pregăteşti încă de pe acum şi viitoarea carte, n-ar fi bine? Asta e tot ce depinde de mine, şi ce pot, fac bine! Mai mult nu ştiu. Apariția mea „tumultuoasă” în viața Uniunii nu cred că se va repeta fără un prilej care să mă reîndreptățească în ochii mei. Mai mult cred că pot face prin arma mea specifică : acțiunile răbdătoare şi de durată, fără a exclude însă „izbucnirile”, necesare acum. O apariție rapidă a cărții ( a cărților) e tot ce poate fi mai nimerit. Deci aştept manuscrisul!
Sărutări şi îmbrățişări, Sorin
P.S. Am reținut telefonul lui Groşan şi voi lua legătura cu el. Acum nu
l-am găsit.
Dragă Puiule,
26 ianuarie 1990
Ți-am răspuns instantaneu la scrisoare, dar de câteva zile bune umblu cu ea în buzunar şi uit s-o pun la cutie. Am fost şi eu foarte agitat: încercarea de-a se instala la putere a F.S.N. a dus la” lovitura de stat” din 23 februarie. Frumoşii de la conducere au început să mintă şi să manipuleze în stil comunizant. M-am apucat, în consecință, de articlerie politică, deşi îmi lipseşte instrumentul, la fiecare pas sunt tentat să cad în metaforă. Dar învăț la şcoala lui Florin... Azi îmi apare primul articol în 22 – revista Grupului pentru Dialog Social. O să ți-l trimit.
Am auzit că E. Hurezeanu a sosit în țară, dar nu a luat până acum legătura cu mine. Aştept.
Vă îmbrățişez pe toți,
Sorin
Prima oară, m-am întors în România cu camionul. Pe urmă, veneam cu avionul, ca tot omul sau, din când în când, cu trenul: căci mă opream pe la vecini, la Budapesta , la Belgrad. Şi bine făceam!...Nu ştiu alții ce cred, dar pe mine vecinii m-au ajutat, uneori chiar mai mult decât compatrioții mei dragi, vreau să spun unii dintre ei, nărăviți, înrăiți în comunism. Vecinii nu erau invidioşi. Şi nici nu încercau să mă tragă pe sfoară. Cred că asta mă enervează cel mai tare, pentru că de fapt înseamnă dispreț.
In ce-l priveşte pe Petru Cârdu, poet român din Vârşețul sârbesc, iată un coleg şi un vecin căruia îi datorez recunoştință cu carul. El mi-a tradus în sârbă micul roman „Zadarnică e arta fugii”. Vreo zece ani mai târziu, traducerea asta a căzut sub ochii unei cititoare americane de origine sârbă care lucra pentru editura americană Dalkey Archive Press. Aşa am început să public în State...
Dragă Sorine,
Taxiul m-a lăsat cam la vreo cincizeci de metri de punctul de frontieră. Eram singurul care se prezenta pedestru în fata vameşilor. Am zărit o camionetă franceză şi i-am făcut semn să mă ia şi pe mine: le-am arătat paşaportul francez şi au acceptat fără comentarii. În maşină, un cuplu de tuluzani care fusese la Orăştie, probabil cu ajutoare. Am aşteptat să ne vină rândul. Vameşul a vrut să scotocească printre „suvenirurile” înghesuite în fundul camionetei. A dat peste nişte cărți în română şi în maghiară; unele erau dinainte de 1960, legea interzicea scoaterea lor. – Lege ceauşistă, zic eu. – Ceauşistă dar lege! replică vameşul cu un aer de jurist roman. Cine dracu’
m-a pus să mă urc în camionul francez, xenofobia la români serveşte drept mândrie națională. Destul fusese țara asta umilită de toate ajutoarele şi cadourile din ultimele luni. Vameşul era plin de demnitate. – N-au nici o valoare cărțile astea, zic eu, revelându-i, în acelaşi timp identitatea mea de scriitor (român). – Eu de unde să ştiu, rezistă omul legii şi cere să se uite şi în valiza mea. Conținut impecabil: lenjerie murdară şi cartea lui Foarță, apărută în 1990. – Hai, dați-i drumul.
După frontiera franceză, m-am dat jos ca o zână bună, francezii nu mai conteneau cu mulțumirile. Le-am explicat că ador no man’s land-ul şi vreau să-l străbat pe jos.N-au priceput nimic. În locul meu s-a urcat un tânăr italian.
Sârbii nu s-au mirat de bătrânul emigrant pedestru. Ori m-au luat drept un englez excentric care face ocolul lumii pe jos.
În motelul unde aveam întâlnirea cu Petru Cârdu, am constatat că venisem cu aproape două ore mai devreme: o oră din cauza nerăbdării, o oră din cauza diferenței de fus orar.
Am stat o zi şi o noapte la Vârşeț. Cârdu mi-a vorbit de eventualitatea traducerii în sârbă a unor texte ale mele. Te rog ceva. Trimite-i „Aşteptare” (a mea nu a Luizei Cristescu...) la adresa: Petru Cârdu : Zupska, 65 / 26300 -VR_AC
Ştiu că mai există câteva exemplare la depozitul editurii.
De la Belgrad am luat avionul.
Ce se mai întâmplă în Piața Universității ? Aici, ştirile sunt simplificatoare. Am aflat că a eşuat dialogul cu Iliescu. L-am văzut pe Florin la televizor: purtător de cuvânt al „comisiei de supraveghere” (?!) a televiziunii.
Până o să-ți parvină scrisoarea mea poate că vei fi votat deja. M-am apucat să bat la maşină în formă definitivă „Zadarnică e arta fugii”. Te rog frumos, nu te grăbi să trimiți manuscrisul pe care îl ai la tipografie. N-are rost să apară înainte de septembrie, deci ai tot timpul. Forma definitivă o să-ți ajungă în cel mai târziu două săptămâni. S-ar putea să vină Pițurcă înainte de alegeri. Oricum, voi găsi pe cineva. A apărut „convorbirea” cu Breban în „Contemporanul” ?
Într-o carte („Ma Roumanie”) apărută acum câteva zile, Virgil Tănase mărturiseşte că a colaborat cu Securitatea. Bănuielile mele sunt deci confirmate. Fără să fiu surprins, nu pot să nu mă gândesc că (cel puțin) doi membri ai grupului oniric au fost la dispoziția Securității. Va trebui să scriu şi eu o carte de memorii: Le dindon de la farce ar fi titlul cel mai potrivit.
Te îmbrățişez, Puiu
Culmea e că şi alții „colaboraseră” cu Securitatea: Paleologu, Doinaş, Sorin Titel, Iorgulescu şi atâția alții... Atât de mulți încât azi mi-e greu să mă şi indignez. Atunci însă nu aveam de unde să ştiu care a fost numitorul comun al intelectualității româneşti. Liantul, ce-i ținea cât de cât solidari... Mă întreb ce-a fost în capul lor. Frică? Interes? Dar în „capul” Securității ? Căci un lucru mă nedumireşte în continuare: de ce avea nevoie Securitatea de atâția agenți, şi amatori pe deasupra, ca să fie silită să recruteze printre scriitori? Nu am o explicație convingătoare. Din când în când mă gândesc că probabil cei care conduceau Securitatea au ştiut dintotdeauna că regimul nu poate dura
şi-li pregăteau.... viitorul. Să-i aibă pe cât mai mulți la mână! Şi să-şi asigure, dacă nu mai mult, măcar o pensie babană la bătrânețe...
Dragă Puiule,
Buc. 8 iulie 1990
Fie că nu se întâmplă nimic, fie că sunt în plin vârtej de evenimente, eu întâi tac. Şi în scris, şi în viu grai. Iar de vorbit, am vorbit în ultimele şase luni cât în două vieți. Dar acum îți răspund aproape pe loc, la două zile după primirea scrisorii tale.
Mai întâi, câteva precizări – de altfel ştii din convorbirea telefonică de pe 16 iunie, parcă. De la 1 iunie m-am mutat ca redactor şef la Humanitas. Mă săturasem până peste cap de Cartea Românească – 18 ani de fidelitate, cam mult! Noua conducere a editurii (Magdalena Popescu) se remarcă prin imobilism şi fesenism: motive suficiente ca să-mi iau valea. Cărțile tale
le-am luat cu mine. M-am gândit la cea mai bună soluție posibilă: editura Albatros, actualmente Forum, unde se va ocupa de ele (le-a primit cu entuziasm) Geta Dimisianu. I-am comunicat toate amănuntele şi dorințele tale, precum şi rugămintea ca eu să supervizez toate fazele (inclusiv lectura unei corecturi, dacă tu nu vei putea s-o faci). Ordinea apariției va fi cea stabilită de noi, al treilea titlu urmând să fie Le mot sablier, al cărui manuscris ai şi putea să mi-l trimiți (sau să mi-l aduci!) cu prima ocazie.
Nu-i nimic că nu l-ai găsit pe Liiceanu. Când te-am rugat s-o faci, eram sub şocul evenimentelor „minereşti”, mă simțeam abandonat la noua editură şi mă temeam să nu-i vină ideea să nu se mai întoarcă. Între timp, lucrurile
s-au mai decantat. Mă întreb când va surveni următorul acces fesenisto-paranoic. Nenorocită țară şi amărât popor! În decembrie şi ianuarie credeam că ne-am mântuit. Acum, Cioran ar putea să-şi continue liniştit eseul despre „neantul valah”, deşi basarabenii dovedesc posibilitatea unor subtile compensații regionale pe termen lung, ei preluând acum rolul ardelenilor. Aşa o fi ?
Cu Liiceanu cred că mă voi împăca bine, cu toate deosebirile noastre de vederi, inclusiv rezerva (eufemistic spus) mea față de tabăra Europei Libere sau de literatura lui Goma, printre altele. Îmi regăsesc însă, la Humanitas, tot orizontul de speranță şi energetism de la fosta E.L.U. a tinereții mele. E oare pregătirea răsucirii uroborice, a clipei când îmi voi muşca, în fine, coada dîrei mele de timp?
Mă bucur pentru Nouveaux Cahiers de l’Est şi-ți doresc succes. Pe mine m-ar tenta în continuare să facem şi o ediție românească, dar nu văd exact cum. Cred că şi când ai fost aici îmi făceam prea multe iluzii despre deschiderea Cărții Româneşti. Nu abandonez însă proiectul. Nenorocirea este că procesul editorial e încă foarte greoi, tipografiile merg foarte prost, dar sunt convins că în scurt timp vom începe să respirăm altfel. Humanitas vrea să obțină o independență funcțională (am şi făcut demersuri) care ne va plasa în fruntea tuturor celorlalte edituri.
Mă întrebi dacă am primit invitația la Aix-en-Provence. Nu! Şi am impresia că n-o voi mai primi. S-au făcut probabil diverse manevre în sferele scriitoriceşti, o spun pentru că în a doua jumătate a lui mai, exact când a avut loc adunarea Filialei Bucureşti a U. Scriitorilor m-am întâlnit cu totul întâmplător cu Salgas şi cucoana al cărei nume nu reuşesc să-l țin minte. Erau în compania Ilenei Mălăncioiu, ne-am salutat călduros şi cucoana mi-a spus că mă va căuta la telefon ca să stăm de vorbă: a verificat şi a văzut că are numărul meu. N-am primit însă de atunci nici un semn. Dacă nu vor, să fie sănătoşi, eu cu orgoliile poeților nu mă lupt, decât atunci când se manifestă agresiv şi grobian ca M. Dinescu. Se vede că a fost bătălie mare pentru acapararea celor două personaje organizatoare. Cu aşa ceva nu pot concura!
E bine că te duci la Londra, e un oraş care m-a cucerit şi-n care mi-aş petrece bucuros un timp. Cât despre călătoria proiectată în Rusia, cred că ideea e foarte bună, anarhia, vorba ta, „se dezvoltă frumos” acolo, şi nu numai acolo, ci şi – mai timid – cred că şi la noi. Evoluțiile sunt oarecum asemănătoare în țările din plutonul codaş al comunistocrației.
Până una, alta, eu încerc să-mi recuperez ritmul, lentul meu ritm de lucru. Imi simt creştetul ud de tălpile fluviilor mele mistice, iar spaniolii mei, Gracian şi Cervantes, mă aşteaptă, după un abandon de peste şase luni. Cred că e timpul să mă reîntorc la uneltele mele. Revoluțiile au avantajul sau dezavantajul că par a te zmulge din condiția ontologică fundamentală. Revin. Cred că acesta e singurul meu fel de anarhism spiritual şi, probabil, în acest sens, cel mai adânc lucru care ne apropie. Şi tu eşti un mistic!
Sărută-le din partea noastră, a tuturor, pe Mona şi pe Marie-Chistine. Pe tine te îmbrățişez, aş fi bucuros să ne putem revedea în viitorul nu prea îndepărtat.
Cu toată dragostea, Sorin
În Franța, entuziasmul pentru „revoluția română” scăzuse mult, dar nu se epuizase. Câțiva entuziaşti pregăteau în sudul Franței, la Aix-en-Provence, un festival de literatură română. Bineînțeles, intrigile şi sforăriile erau la apogeu. Pentru a decide pe cine invită, organizatorii ceruseră părerea lui N. Manolescu, lui Ov. S. Crohmălniceanu şi mie. Ei bine, doar două-trei nume se regăseau pe două măcar din cele trei liste.
Fireşte, toti scriitorii români râvneau să vină în Franța, să publice, să fie celebri. Ambiția mea era să public din nou în România, unde nu mai publicasem nici măcar un rând de aproape douăzeci de ani.
Dragă Puiule,
Am primit scrisoarea ta din 21 aug., adică am găsit-o la cutie când ne-am întors de la mare, pe 11. Eu apucasem să-ți scriu pe 30 sau pe 31 august, sper că ai primit scrisoarea mea. Oricum, nu protestez împotriva reproşurilor de lene la scris, aşa e, şi nici o revoluție din lume nu cred că mă va schimba. Dar degeaba nu am stat. ți-am spus care era situația cărților tale la „Albatros”; ieri am vorbit din nou acolo ( Geta D. nu este la editură, vine abia luni) şi cartea zace în tehnoredacție. Lucrurile nu merg prost doar din pricina tipografilor, ci şi a torpoarei editoriale. Nu apar cărți! La „Humanitas” e o excepție, dar şi aici activitatea e la un nivel minim şi e stimabilă doar în comparație cu anchiloza generală. Te rog însă să nu cazi la ”fandacsie” (invidie, gelozie, etc.), ci să recunoşti că esteticul, spre cinstea lui şi a noastră, va continua să fie marginalizat. Cum îți spuneam, dacă aveai romane politice, ar fi apărut imediat la „Humanitas”, dar aşa, cum ai vedea tu Fuga în colecția „Totalitarism şi literatura Estului” ? Treptat sper însă că voi reuşi să-l conving pe Liiceanu să deschidem editura şi spre literatură, dar mai durează. Voi continua să fac presiuni la „Albatros”, luni mă voi duce acolo şi-ți voi raporta. Te rog să mă crezi că pentru nici o carte a mea n-am stat sub o asemenea tensiune. Simte-te reprezentat integral şi frățeşte! Deocamdată, nici vorbă de „argumente” pentru tipografi. Ce vreau, e ca să ajungă la o tipografie cât de cât activă, pe urmă voi putea controla evenimentele prin cei de la „Humanitas”.
În rest, cam ştii ce este pe-aici. Ticăloşii sunt la putere şi călăresc voios pe voturile din mai. Dar tensiunile se acumulează, ca şi lipsurile. Şi totuşsi imbecilii cred că pot controla situația reintroducând mijloacele comuniste de coerciție ( securitatea, controlul corespondenței şi al telefoanelor, campaniile de denigrare şi intimidare, etc.) Nu vor reuşi! Iar cretinii care ascultă de asemenea ordine şi ne citesc scrisorile etc. o vor plăti scump în cele din urmă! Am probe clare de deschidere grosolană a plicurilor, chiar şi timpul în care ajung scrisorile s-a lungit față de începutul anului! Serviciul român de informații, neosecuritatea e şi ea la post. S-au produs unele recrutări surprinzătoare, care au confirmat vorbele despre apartenența la vechea securitate: nu ştiu dacă Mona l-a apucat la „Meridiane” pe Viorel Harosa, care era unul din „intimii” lui Frunzetti şi apoi ai lui Modest. Ei bine, acum s-a transferat la S.R.I.! Şi multe alte cazuri. Deci atmosfera e tulbure, bântuie descurajarea, „luminarea boborului” e, cum spui şi tu, o treabă grea. La dificultățile actuale încep reacții imbecile, e regretat Ceauşescu, reapare o nostalgie a mediocrității imobiliste din timpul comunismului. Am început să obosesc, trebuie să mă întorc măcar parțial la „masa de lucru”. În concediu am reluat lucrul la Gracián, mă apropii de realizarea unei ediții de opere complete.
Nu ştiu încă ce va fi cu Aix-ul. Dacă mi se plăteşte drumul, vin. La fel, dacă Annette Laborey ar putea să mă finanțeze pentru o şedere de 2 săptămâni, ți-aş (v-aş) mai cădea nițel pe cap după revenirea la Paris. Vrei
s-o întrebi pe Annette şi să-ți convoci consiliul de familie în sensul rugăminții mele ? Ar fi vorba deci de o perioadă de 2 săpt. După 21 oct.
Iartă-mi, te rog încă o dată, lenea epistolară incurabilă. Scrisul rămâne pentru mine, sub toate formele lui, un fel de moarte anticipată (cu toate avantajele şi dezavantajele morții!).
Te îmbrățişez cu toată dragostea, Sorin
Sărutări fetelor tale!
Sorin Mărculescu se zbătea pe vremea aceea să mă publice. Nu se putea la „Humanitas”, s-a putut la „Albatros”: un tiraj de 60.000 de exemplare mi se pare acum incredibil. Aveam amândoi sufletul doldora de iluzii. Ne-a trecut destul de repede, ba chiar am reuşit să ne certăm, să ne despărțim ( Vezi „Călătorie neizbutită”, publicată la Cartea Românească). Judecat la rece, după atâția ani, cred că el a avut dreptate. Reintegrarea mea în literatura română s-ar fi făcut mai repede dacă nu m-aş fi încăpățânat, printre altele,
să-i rămân fidel lui Breban şi revistei sale. Sigur, dacă m-aş fi întors atunci şi cu trupul, nu numai cu scrisul, în România, alta ar fi fost situația...
Dragă Puiule,
Buc. 25 sept. 1990
Îți răspund imediat, chiar dacă risc, printr-o comportare normală, să te supăr totuşi. Obişnuit cu năravurile sau cu lipsa mea de năravuri ( adică un anume „amorfism”), imaginea mea de corespondent harnic te poate surprinde neplăcut. Dar hai! Azi la editură m-a vizitat Geta, care mi-a spus că Zadarnică e arta fugii a intrat la Combinatul de la Casa Scânteii, cu un tiraj de 60.000 de exemplare! Imediat am vorbit cu excelentul nostru director tehnic, mă va ajuta să grăbim apariția cărții şi să plasez corect şi eficient stimulentele financiare. Sper ca până la plecarea mea să aflu sau să şi întreprind câte ceva în plus. Azi am vorbit la telefon în acest sens şi cu cumnatul tău (m-a sunat el), cu care voi rămâne în legătură. Nu mai fi „amar” în legătură cu soarta reintegrării tale în literatura română. Acum există o marcată indiferență generală la literatură şi artă. Scriitorii nu se mai citesc între ei, revistele sunt încă amorțite, pasiunea politică domină încă totul, senzația de vorbire în vid prin instrumentele literaturii e copleşitoare. Ce să spun eu, de ex. iartă-mă, cu ultimul meu „imn”, aşa zisa „scrisoare către Cărtărescu” ? N-a avut nici un fel de ecou, şi totuşi cred că e unul din textele mele cele mai bune şi mai „sintetice”, ontologic şi poetic vorbind. Nimic! Avem eternitatea şi înaintea şi îndărătul nostru, acest continuu strivitor din care facem parte şi pe care îl întrerupem din când în când cu un țipăt. Ce putem dori mai mult ? Reviste, cărți (alerg frenetic după ele, încă!), spectacole, dar în toate pulsează Dumnezeul ascuns pe care-l simt tot mai aproape şi tot mai dătător de răspuns, într-un mod însă incomunicabil şi, deocamdată, chiar, horribile dictu, inutil! Restul e literatură! Nu-ți face griji, reintegrarea ta va veni o dată cu cărțile, e însă nevoie de o resurecție a faptului de cultură la noi, în condițiile, totuşi, de libertate, în fine, asumată de la noi. Cum se va produce, nu ştiu, probabil tinerii vor avea un cuvânt fundamental de spus sau cel puțin ei trebuie să asigure un schimb de ştafetă, o relève a orgoliilor, pentru că multe din cele care lucrează la nivelul generației noastre sunt pur şi simplu insuportabile şi nu mai pot fi un vehicul al faptului literar comunitar. Vezi de ex. Contemporanul – Ideea europeană al/a lui Breban, megaloman, nevertebrat, ilizibil în sensul profund al cuvântului, bric-à-brac, haos necosmicizabil! În fine, m-am bucurat totuşi că a început publicarea eseului tradus de tine (cred că l-am putea publica şi noi, poate alăturându-i şi unele din textele comentate – Heidegger şi Benjamin), am să vorbesc şi la alte reviste. Dar divaghez! Nu vrei să scrii la un ziar de mare viitor şi tiraj, ca România Liberă ? Azi mi-a telefonat Tia Şerbănescu şi mi-a oferit colaborare permanentă la pagina lor culturală. De la 1 oct. Vor să apară în 8 pagini zilnic. Deci iată o cale şi mai directă de a reintra în viața literară, ceea ce, ştiu, e cu totul altceva decât literatura, dar, în contingent, o precede şi o condiționează chiar într-o anumită măsură pe aceasta din urmă. Gândeşte-te, eu îi voi face propunerea încă de pe acum, poți avea o rubrică permanentă aşa cum ți-ai concepe-o tu. Ce zici? Discutăm când ne vedem. Şotronul ți-l poți muta eventual la ei, poți face cronică de idei, eseu, mă rog, ce vrei.
În altă ordine de idei, sosesc la Paris cu avionul pe 14 oct. Şi stau pe capul vostru până pe 1 nov. Mărturisesc că aştept cu nerăbdare să văd Sudul Franței, să văd de fapt şi Franța, nu numai Parisul, ca până acum. Ilustrata din satul (?) unde-ți petreci tu concediile/vacanțele m-a fascinat şsi m-a trimis mai departe, spre sudul Spaniei. Aş vrea, dacă nu-i deranjează pe organizatori, să călătoresc până acolo cu trenul şi ziua, ca să văd, deşi ştiu că programul prevede avion până la Marsilia. Vom vedea!
Până la apropiata revedere, te îmbrățişez pe tine şi pe ai tăi, cu toată dragostea, Sorin
P.S. Despre Ciocârlie îți voi spune ce voi afla zilele astea. Cred că-l voi vedea la Bucureşti pe 27 oct., când va fi şedința Consiliului U.S.. Dacă nu, îi voi da telefon.
Să vedem dacă scrisoarea ajunge înaintea mea.
Dumitru Țepeneag
În finalul unei scrisori rămase în ciornă (neutilizabilă) din ianuarie 1989, îi scriam lui Sorin Mărculescu: “ ți-am cumpărat o grămadă de cărți (...) Dacă vine Pițurcă, ți le trimit prin el. În definitiv n-ar fi imposibil să apar chiar eu. Visez că intru clandestin în România, sun la uşa apartamentului tău, tu îmi deschizi şi te sperii, Magdalena leşină, doar copiii continuă să cânte la vioară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că, într-adevăr, dintr-un punct de vedere al anului 2000, nu s-a întâmplat absolut nimic.”
Visul s-a împlinit în mai puțin de un an....La sfârşitul lui decembrie, traversam Dunărea în camion pe podul de la Giurgiu...
Dragă Puiule,
20 ianuarie 1990
La o jumătate de oră după sosirea scrisorii tale ( a făcut doar 4 zile!!), iată, îți răspund, călcându-mi „năravul” în picioare. Aştept manuscrisul tău: va putea pleca la tipar în cel mai scurt timp. M-am gândit însă şi la o publicitate elementară: trimite-mi o fotografie şi o notă biobibliografică de vreo 20-25 de rânduri de maşină, pentru coperta a 4-a. Fă tu nota, cu accentele pe care le crezi necesare, într-un spirit de „obiectivitate ego-simpatetică”. Aştept, aşa dar, fotografia şi textul. Poate până vei primi răspunsul meu îmi va parveni şi manuscrisul. Eu zic să-ți pregăteşti încă de pe acum şi viitoarea carte, n-ar fi bine? Asta e tot ce depinde de mine, şi ce pot, fac bine! Mai mult nu ştiu. Apariția mea „tumultuoasă” în viața Uniunii nu cred că se va repeta fără un prilej care să mă reîndreptățească în ochii mei. Mai mult cred că pot face prin arma mea specifică : acțiunile răbdătoare şi de durată, fără a exclude însă „izbucnirile”, necesare acum. O apariție rapidă a cărții ( a cărților) e tot ce poate fi mai nimerit. Deci aştept manuscrisul!
Sărutări şi îmbrățişări, Sorin
P.S. Am reținut telefonul lui Groşan şi voi lua legătura cu el. Acum nu
l-am găsit.
Dragă Puiule,
26 ianuarie 1990
Ți-am răspuns instantaneu la scrisoare, dar de câteva zile bune umblu cu ea în buzunar şi uit s-o pun la cutie. Am fost şi eu foarte agitat: încercarea de-a se instala la putere a F.S.N. a dus la” lovitura de stat” din 23 februarie. Frumoşii de la conducere au început să mintă şi să manipuleze în stil comunizant. M-am apucat, în consecință, de articlerie politică, deşi îmi lipseşte instrumentul, la fiecare pas sunt tentat să cad în metaforă. Dar învăț la şcoala lui Florin... Azi îmi apare primul articol în 22 – revista Grupului pentru Dialog Social. O să ți-l trimit.
Am auzit că E. Hurezeanu a sosit în țară, dar nu a luat până acum legătura cu mine. Aştept.
Vă îmbrățişez pe toți,
Sorin
Prima oară, m-am întors în România cu camionul. Pe urmă, veneam cu avionul, ca tot omul sau, din când în când, cu trenul: căci mă opream pe la vecini, la Budapesta , la Belgrad. Şi bine făceam!...Nu ştiu alții ce cred, dar pe mine vecinii m-au ajutat, uneori chiar mai mult decât compatrioții mei dragi, vreau să spun unii dintre ei, nărăviți, înrăiți în comunism. Vecinii nu erau invidioşi. Şi nici nu încercau să mă tragă pe sfoară. Cred că asta mă enervează cel mai tare, pentru că de fapt înseamnă dispreț.
In ce-l priveşte pe Petru Cârdu, poet român din Vârşețul sârbesc, iată un coleg şi un vecin căruia îi datorez recunoştință cu carul. El mi-a tradus în sârbă micul roman „Zadarnică e arta fugii”. Vreo zece ani mai târziu, traducerea asta a căzut sub ochii unei cititoare americane de origine sârbă care lucra pentru editura americană Dalkey Archive Press. Aşa am început să public în State...
Dragă Sorine,
Taxiul m-a lăsat cam la vreo cincizeci de metri de punctul de frontieră. Eram singurul care se prezenta pedestru în fata vameşilor. Am zărit o camionetă franceză şi i-am făcut semn să mă ia şi pe mine: le-am arătat paşaportul francez şi au acceptat fără comentarii. În maşină, un cuplu de tuluzani care fusese la Orăştie, probabil cu ajutoare. Am aşteptat să ne vină rândul. Vameşul a vrut să scotocească printre „suvenirurile” înghesuite în fundul camionetei. A dat peste nişte cărți în română şi în maghiară; unele erau dinainte de 1960, legea interzicea scoaterea lor. – Lege ceauşistă, zic eu. – Ceauşistă dar lege! replică vameşul cu un aer de jurist roman. Cine dracu’
m-a pus să mă urc în camionul francez, xenofobia la români serveşte drept mândrie națională. Destul fusese țara asta umilită de toate ajutoarele şi cadourile din ultimele luni. Vameşul era plin de demnitate. – N-au nici o valoare cărțile astea, zic eu, revelându-i, în acelaşi timp identitatea mea de scriitor (român). – Eu de unde să ştiu, rezistă omul legii şi cere să se uite şi în valiza mea. Conținut impecabil: lenjerie murdară şi cartea lui Foarță, apărută în 1990. – Hai, dați-i drumul.
După frontiera franceză, m-am dat jos ca o zână bună, francezii nu mai conteneau cu mulțumirile. Le-am explicat că ador no man’s land-ul şi vreau să-l străbat pe jos.N-au priceput nimic. În locul meu s-a urcat un tânăr italian.
Sârbii nu s-au mirat de bătrânul emigrant pedestru. Ori m-au luat drept un englez excentric care face ocolul lumii pe jos.
În motelul unde aveam întâlnirea cu Petru Cârdu, am constatat că venisem cu aproape două ore mai devreme: o oră din cauza nerăbdării, o oră din cauza diferenței de fus orar.
Am stat o zi şi o noapte la Vârşeț. Cârdu mi-a vorbit de eventualitatea traducerii în sârbă a unor texte ale mele. Te rog ceva. Trimite-i „Aşteptare” (a mea nu a Luizei Cristescu...) la adresa: Petru Cârdu : Zupska, 65 / 26300 -VR_AC
Ştiu că mai există câteva exemplare la depozitul editurii.
De la Belgrad am luat avionul.
Ce se mai întâmplă în Piața Universității ? Aici, ştirile sunt simplificatoare. Am aflat că a eşuat dialogul cu Iliescu. L-am văzut pe Florin la televizor: purtător de cuvânt al „comisiei de supraveghere” (?!) a televiziunii.
Până o să-ți parvină scrisoarea mea poate că vei fi votat deja. M-am apucat să bat la maşină în formă definitivă „Zadarnică e arta fugii”. Te rog frumos, nu te grăbi să trimiți manuscrisul pe care îl ai la tipografie. N-are rost să apară înainte de septembrie, deci ai tot timpul. Forma definitivă o să-ți ajungă în cel mai târziu două săptămâni. S-ar putea să vină Pițurcă înainte de alegeri. Oricum, voi găsi pe cineva. A apărut „convorbirea” cu Breban în „Contemporanul” ?
Într-o carte („Ma Roumanie”) apărută acum câteva zile, Virgil Tănase mărturiseşte că a colaborat cu Securitatea. Bănuielile mele sunt deci confirmate. Fără să fiu surprins, nu pot să nu mă gândesc că (cel puțin) doi membri ai grupului oniric au fost la dispoziția Securității. Va trebui să scriu şi eu o carte de memorii: Le dindon de la farce ar fi titlul cel mai potrivit.
Te îmbrățişez, Puiu
Culmea e că şi alții „colaboraseră” cu Securitatea: Paleologu, Doinaş, Sorin Titel, Iorgulescu şi atâția alții... Atât de mulți încât azi mi-e greu să mă şi indignez. Atunci însă nu aveam de unde să ştiu care a fost numitorul comun al intelectualității româneşti. Liantul, ce-i ținea cât de cât solidari... Mă întreb ce-a fost în capul lor. Frică? Interes? Dar în „capul” Securității ? Căci un lucru mă nedumireşte în continuare: de ce avea nevoie Securitatea de atâția agenți, şi amatori pe deasupra, ca să fie silită să recruteze printre scriitori? Nu am o explicație convingătoare. Din când în când mă gândesc că probabil cei care conduceau Securitatea au ştiut dintotdeauna că regimul nu poate dura
şi-li pregăteau.... viitorul. Să-i aibă pe cât mai mulți la mână! Şi să-şi asigure, dacă nu mai mult, măcar o pensie babană la bătrânețe...
Dragă Puiule,
Buc. 8 iulie 1990
Fie că nu se întâmplă nimic, fie că sunt în plin vârtej de evenimente, eu întâi tac. Şi în scris, şi în viu grai. Iar de vorbit, am vorbit în ultimele şase luni cât în două vieți. Dar acum îți răspund aproape pe loc, la două zile după primirea scrisorii tale.
Mai întâi, câteva precizări – de altfel ştii din convorbirea telefonică de pe 16 iunie, parcă. De la 1 iunie m-am mutat ca redactor şef la Humanitas. Mă săturasem până peste cap de Cartea Românească – 18 ani de fidelitate, cam mult! Noua conducere a editurii (Magdalena Popescu) se remarcă prin imobilism şi fesenism: motive suficiente ca să-mi iau valea. Cărțile tale
le-am luat cu mine. M-am gândit la cea mai bună soluție posibilă: editura Albatros, actualmente Forum, unde se va ocupa de ele (le-a primit cu entuziasm) Geta Dimisianu. I-am comunicat toate amănuntele şi dorințele tale, precum şi rugămintea ca eu să supervizez toate fazele (inclusiv lectura unei corecturi, dacă tu nu vei putea s-o faci). Ordinea apariției va fi cea stabilită de noi, al treilea titlu urmând să fie Le mot sablier, al cărui manuscris ai şi putea să mi-l trimiți (sau să mi-l aduci!) cu prima ocazie.
Nu-i nimic că nu l-ai găsit pe Liiceanu. Când te-am rugat s-o faci, eram sub şocul evenimentelor „minereşti”, mă simțeam abandonat la noua editură şi mă temeam să nu-i vină ideea să nu se mai întoarcă. Între timp, lucrurile
s-au mai decantat. Mă întreb când va surveni următorul acces fesenisto-paranoic. Nenorocită țară şi amărât popor! În decembrie şi ianuarie credeam că ne-am mântuit. Acum, Cioran ar putea să-şi continue liniştit eseul despre „neantul valah”, deşi basarabenii dovedesc posibilitatea unor subtile compensații regionale pe termen lung, ei preluând acum rolul ardelenilor. Aşa o fi ?
Cu Liiceanu cred că mă voi împăca bine, cu toate deosebirile noastre de vederi, inclusiv rezerva (eufemistic spus) mea față de tabăra Europei Libere sau de literatura lui Goma, printre altele. Îmi regăsesc însă, la Humanitas, tot orizontul de speranță şi energetism de la fosta E.L.U. a tinereții mele. E oare pregătirea răsucirii uroborice, a clipei când îmi voi muşca, în fine, coada dîrei mele de timp?
Mă bucur pentru Nouveaux Cahiers de l’Est şi-ți doresc succes. Pe mine m-ar tenta în continuare să facem şi o ediție românească, dar nu văd exact cum. Cred că şi când ai fost aici îmi făceam prea multe iluzii despre deschiderea Cărții Româneşti. Nu abandonez însă proiectul. Nenorocirea este că procesul editorial e încă foarte greoi, tipografiile merg foarte prost, dar sunt convins că în scurt timp vom începe să respirăm altfel. Humanitas vrea să obțină o independență funcțională (am şi făcut demersuri) care ne va plasa în fruntea tuturor celorlalte edituri.
Mă întrebi dacă am primit invitația la Aix-en-Provence. Nu! Şi am impresia că n-o voi mai primi. S-au făcut probabil diverse manevre în sferele scriitoriceşti, o spun pentru că în a doua jumătate a lui mai, exact când a avut loc adunarea Filialei Bucureşti a U. Scriitorilor m-am întâlnit cu totul întâmplător cu Salgas şi cucoana al cărei nume nu reuşesc să-l țin minte. Erau în compania Ilenei Mălăncioiu, ne-am salutat călduros şi cucoana mi-a spus că mă va căuta la telefon ca să stăm de vorbă: a verificat şi a văzut că are numărul meu. N-am primit însă de atunci nici un semn. Dacă nu vor, să fie sănătoşi, eu cu orgoliile poeților nu mă lupt, decât atunci când se manifestă agresiv şi grobian ca M. Dinescu. Se vede că a fost bătălie mare pentru acapararea celor două personaje organizatoare. Cu aşa ceva nu pot concura!
E bine că te duci la Londra, e un oraş care m-a cucerit şi-n care mi-aş petrece bucuros un timp. Cât despre călătoria proiectată în Rusia, cred că ideea e foarte bună, anarhia, vorba ta, „se dezvoltă frumos” acolo, şi nu numai acolo, ci şi – mai timid – cred că şi la noi. Evoluțiile sunt oarecum asemănătoare în țările din plutonul codaş al comunistocrației.
Până una, alta, eu încerc să-mi recuperez ritmul, lentul meu ritm de lucru. Imi simt creştetul ud de tălpile fluviilor mele mistice, iar spaniolii mei, Gracian şi Cervantes, mă aşteaptă, după un abandon de peste şase luni. Cred că e timpul să mă reîntorc la uneltele mele. Revoluțiile au avantajul sau dezavantajul că par a te zmulge din condiția ontologică fundamentală. Revin. Cred că acesta e singurul meu fel de anarhism spiritual şi, probabil, în acest sens, cel mai adânc lucru care ne apropie. Şi tu eşti un mistic!
Sărută-le din partea noastră, a tuturor, pe Mona şi pe Marie-Chistine. Pe tine te îmbrățişez, aş fi bucuros să ne putem revedea în viitorul nu prea îndepărtat.
Cu toată dragostea, Sorin
În Franța, entuziasmul pentru „revoluția română” scăzuse mult, dar nu se epuizase. Câțiva entuziaşti pregăteau în sudul Franței, la Aix-en-Provence, un festival de literatură română. Bineînțeles, intrigile şi sforăriile erau la apogeu. Pentru a decide pe cine invită, organizatorii ceruseră părerea lui N. Manolescu, lui Ov. S. Crohmălniceanu şi mie. Ei bine, doar două-trei nume se regăseau pe două măcar din cele trei liste.
Fireşte, toti scriitorii români râvneau să vină în Franța, să publice, să fie celebri. Ambiția mea era să public din nou în România, unde nu mai publicasem nici măcar un rând de aproape douăzeci de ani.
Dragă Puiule,
Am primit scrisoarea ta din 21 aug., adică am găsit-o la cutie când ne-am întors de la mare, pe 11. Eu apucasem să-ți scriu pe 30 sau pe 31 august, sper că ai primit scrisoarea mea. Oricum, nu protestez împotriva reproşurilor de lene la scris, aşa e, şi nici o revoluție din lume nu cred că mă va schimba. Dar degeaba nu am stat. ți-am spus care era situația cărților tale la „Albatros”; ieri am vorbit din nou acolo ( Geta D. nu este la editură, vine abia luni) şi cartea zace în tehnoredacție. Lucrurile nu merg prost doar din pricina tipografilor, ci şi a torpoarei editoriale. Nu apar cărți! La „Humanitas” e o excepție, dar şi aici activitatea e la un nivel minim şi e stimabilă doar în comparație cu anchiloza generală. Te rog însă să nu cazi la ”fandacsie” (invidie, gelozie, etc.), ci să recunoşti că esteticul, spre cinstea lui şi a noastră, va continua să fie marginalizat. Cum îți spuneam, dacă aveai romane politice, ar fi apărut imediat la „Humanitas”, dar aşa, cum ai vedea tu Fuga în colecția „Totalitarism şi literatura Estului” ? Treptat sper însă că voi reuşi să-l conving pe Liiceanu să deschidem editura şi spre literatură, dar mai durează. Voi continua să fac presiuni la „Albatros”, luni mă voi duce acolo şi-ți voi raporta. Te rog să mă crezi că pentru nici o carte a mea n-am stat sub o asemenea tensiune. Simte-te reprezentat integral şi frățeşte! Deocamdată, nici vorbă de „argumente” pentru tipografi. Ce vreau, e ca să ajungă la o tipografie cât de cât activă, pe urmă voi putea controla evenimentele prin cei de la „Humanitas”.
În rest, cam ştii ce este pe-aici. Ticăloşii sunt la putere şi călăresc voios pe voturile din mai. Dar tensiunile se acumulează, ca şi lipsurile. Şi totuşsi imbecilii cred că pot controla situația reintroducând mijloacele comuniste de coerciție ( securitatea, controlul corespondenței şi al telefoanelor, campaniile de denigrare şi intimidare, etc.) Nu vor reuşi! Iar cretinii care ascultă de asemenea ordine şi ne citesc scrisorile etc. o vor plăti scump în cele din urmă! Am probe clare de deschidere grosolană a plicurilor, chiar şi timpul în care ajung scrisorile s-a lungit față de începutul anului! Serviciul român de informații, neosecuritatea e şi ea la post. S-au produs unele recrutări surprinzătoare, care au confirmat vorbele despre apartenența la vechea securitate: nu ştiu dacă Mona l-a apucat la „Meridiane” pe Viorel Harosa, care era unul din „intimii” lui Frunzetti şi apoi ai lui Modest. Ei bine, acum s-a transferat la S.R.I.! Şi multe alte cazuri. Deci atmosfera e tulbure, bântuie descurajarea, „luminarea boborului” e, cum spui şi tu, o treabă grea. La dificultățile actuale încep reacții imbecile, e regretat Ceauşescu, reapare o nostalgie a mediocrității imobiliste din timpul comunismului. Am început să obosesc, trebuie să mă întorc măcar parțial la „masa de lucru”. În concediu am reluat lucrul la Gracián, mă apropii de realizarea unei ediții de opere complete.
Nu ştiu încă ce va fi cu Aix-ul. Dacă mi se plăteşte drumul, vin. La fel, dacă Annette Laborey ar putea să mă finanțeze pentru o şedere de 2 săptămâni, ți-aş (v-aş) mai cădea nițel pe cap după revenirea la Paris. Vrei
s-o întrebi pe Annette şi să-ți convoci consiliul de familie în sensul rugăminții mele ? Ar fi vorba deci de o perioadă de 2 săpt. După 21 oct.
Iartă-mi, te rog încă o dată, lenea epistolară incurabilă. Scrisul rămâne pentru mine, sub toate formele lui, un fel de moarte anticipată (cu toate avantajele şi dezavantajele morții!).
Te îmbrățişez cu toată dragostea, Sorin
Sărutări fetelor tale!
Sorin Mărculescu se zbătea pe vremea aceea să mă publice. Nu se putea la „Humanitas”, s-a putut la „Albatros”: un tiraj de 60.000 de exemplare mi se pare acum incredibil. Aveam amândoi sufletul doldora de iluzii. Ne-a trecut destul de repede, ba chiar am reuşit să ne certăm, să ne despărțim ( Vezi „Călătorie neizbutită”, publicată la Cartea Românească). Judecat la rece, după atâția ani, cred că el a avut dreptate. Reintegrarea mea în literatura română s-ar fi făcut mai repede dacă nu m-aş fi încăpățânat, printre altele,
să-i rămân fidel lui Breban şi revistei sale. Sigur, dacă m-aş fi întors atunci şi cu trupul, nu numai cu scrisul, în România, alta ar fi fost situația...
Dragă Puiule,
Buc. 25 sept. 1990
Îți răspund imediat, chiar dacă risc, printr-o comportare normală, să te supăr totuşi. Obişnuit cu năravurile sau cu lipsa mea de năravuri ( adică un anume „amorfism”), imaginea mea de corespondent harnic te poate surprinde neplăcut. Dar hai! Azi la editură m-a vizitat Geta, care mi-a spus că Zadarnică e arta fugii a intrat la Combinatul de la Casa Scânteii, cu un tiraj de 60.000 de exemplare! Imediat am vorbit cu excelentul nostru director tehnic, mă va ajuta să grăbim apariția cărții şi să plasez corect şi eficient stimulentele financiare. Sper ca până la plecarea mea să aflu sau să şi întreprind câte ceva în plus. Azi am vorbit la telefon în acest sens şi cu cumnatul tău (m-a sunat el), cu care voi rămâne în legătură. Nu mai fi „amar” în legătură cu soarta reintegrării tale în literatura română. Acum există o marcată indiferență generală la literatură şi artă. Scriitorii nu se mai citesc între ei, revistele sunt încă amorțite, pasiunea politică domină încă totul, senzația de vorbire în vid prin instrumentele literaturii e copleşitoare. Ce să spun eu, de ex. iartă-mă, cu ultimul meu „imn”, aşa zisa „scrisoare către Cărtărescu” ? N-a avut nici un fel de ecou, şi totuşi cred că e unul din textele mele cele mai bune şi mai „sintetice”, ontologic şi poetic vorbind. Nimic! Avem eternitatea şi înaintea şi îndărătul nostru, acest continuu strivitor din care facem parte şi pe care îl întrerupem din când în când cu un țipăt. Ce putem dori mai mult ? Reviste, cărți (alerg frenetic după ele, încă!), spectacole, dar în toate pulsează Dumnezeul ascuns pe care-l simt tot mai aproape şi tot mai dătător de răspuns, într-un mod însă incomunicabil şi, deocamdată, chiar, horribile dictu, inutil! Restul e literatură! Nu-ți face griji, reintegrarea ta va veni o dată cu cărțile, e însă nevoie de o resurecție a faptului de cultură la noi, în condițiile, totuşi, de libertate, în fine, asumată de la noi. Cum se va produce, nu ştiu, probabil tinerii vor avea un cuvânt fundamental de spus sau cel puțin ei trebuie să asigure un schimb de ştafetă, o relève a orgoliilor, pentru că multe din cele care lucrează la nivelul generației noastre sunt pur şi simplu insuportabile şi nu mai pot fi un vehicul al faptului literar comunitar. Vezi de ex. Contemporanul – Ideea europeană al/a lui Breban, megaloman, nevertebrat, ilizibil în sensul profund al cuvântului, bric-à-brac, haos necosmicizabil! În fine, m-am bucurat totuşi că a început publicarea eseului tradus de tine (cred că l-am putea publica şi noi, poate alăturându-i şi unele din textele comentate – Heidegger şi Benjamin), am să vorbesc şi la alte reviste. Dar divaghez! Nu vrei să scrii la un ziar de mare viitor şi tiraj, ca România Liberă ? Azi mi-a telefonat Tia Şerbănescu şi mi-a oferit colaborare permanentă la pagina lor culturală. De la 1 oct. Vor să apară în 8 pagini zilnic. Deci iată o cale şi mai directă de a reintra în viața literară, ceea ce, ştiu, e cu totul altceva decât literatura, dar, în contingent, o precede şi o condiționează chiar într-o anumită măsură pe aceasta din urmă. Gândeşte-te, eu îi voi face propunerea încă de pe acum, poți avea o rubrică permanentă aşa cum ți-ai concepe-o tu. Ce zici? Discutăm când ne vedem. Şotronul ți-l poți muta eventual la ei, poți face cronică de idei, eseu, mă rog, ce vrei.
În altă ordine de idei, sosesc la Paris cu avionul pe 14 oct. Şi stau pe capul vostru până pe 1 nov. Mărturisesc că aştept cu nerăbdare să văd Sudul Franței, să văd de fapt şi Franța, nu numai Parisul, ca până acum. Ilustrata din satul (?) unde-ți petreci tu concediile/vacanțele m-a fascinat şsi m-a trimis mai departe, spre sudul Spaniei. Aş vrea, dacă nu-i deranjează pe organizatori, să călătoresc până acolo cu trenul şi ziua, ca să văd, deşi ştiu că programul prevede avion până la Marsilia. Vom vedea!
Până la apropiata revedere, te îmbrățişez pe tine şi pe ai tăi, cu toată dragostea, Sorin
P.S. Despre Ciocârlie îți voi spune ce voi afla zilele astea. Cred că-l voi vedea la Bucureşti pe 27 oct., când va fi şedința Consiliului U.S.. Dacă nu, îi voi da telefon.
Să vedem dacă scrisoarea ajunge înaintea mea.
Dumitru Țepeneag