A pleca sau a nu pleca

Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016

Detest lansările de carte pentru că acolo se practică minciuna, e drept, convențională, din greu. La târgurile semestriale din Bucureşti, de asemenea obiecte, dacă dai un ocol rotocolului pavilionului central, cel în care dom’ Iliescu le-a mulțumit minerilor pentru înaltul lor simț civic, ai să auzi că nu se editează decât genii ale poeziei, istoriei, prozei, filozofiei şi altor genuri şi specii mai puțin aşteptate. Poate că decât codaş la oraş e mai bine în satul tău fruntaş, cum aşa de frumos ne învață Creangă, dar acolo, în rotocolul acela de toamnă târzie, ca şi-n pătratele sau dreptunghiurile văratice, sunt o mie de sate, unde mai tot autorul (nu plânsu-mi-sa, ci dimpotrivă) îşi găseşte locul care-l face fruntaş. Să vezi şi să nu crezi. Pardon, să auzi şi să nu crezi! Cetățeni care au strâns bani ca să-şi editeze opera se trezesc că sunt mai genii decât ar fi îndrăznit să-şi închipuie. Acolo abundă superlativele, nu mai e nici o reticență, se devalorizează orice în viteza folosirii bezmetice tot ce s-ar fi potrivit, poate, unui scriitor adevărat, eventual chiar mare, şi asta doar pentru că poate fi auzit şi alături, despre te miri ce veleitar. Asta e democrația noastră. Curat originală, coane Nelule!
Probabil că sunt invidios. Sigur sunt invidios. Ia te uită, dom’le, ar vrea şi ăsta să fie lăudat şi nu se găseşte nimeni! Ba s-ar găsi, dacă aş căuta cu lumânarea, cum fac ceilalți. Dar, vai, nu-i mai caut pe lăudătorii de profesie, pe cei care se minunează în fața a orice, aşa, ca să fie în ton cu atmosfera locului. Iar atmosfera locului, credeți-mă, e poluată de extraordinar, excelent, minunat, mare, imens. Odată, demult, un prozator care se credea mare prezenta doi domni care urmau să vorbească despre nişte cărți, poate ale lui, poate ale editurii care-l publica pe el, spunând „iată doi monştri”, înghițind cu voluptate pe sacri care ar fi urmat. Domnii aceia erau într-adevăr nişte personalități, mai ales cel care, între timp, a murit, dar totuşi monştri sacri era prea mult. Sau poate nu; dacă te miri ce actor de Hollywood e poreclit aşa, de ce n-ar fi şi nişte critici care şi-au dedicat viața literaturilor? Dar monştri pur şi simplu e de-a dreptul ridicol…
Din păcate n-am o colecție de grozăvii care se spun pe la lansările de carte, festive fireşte, că altfel nu se poate. Dar se apropie (o să şi treacă până apare textul acesta) târgul de vară al cărții şi acolo oricine care are puțin, nu foarte mult, spirit critic, se poate documenta. Ar trebui, poate, să le colecționeze cineva, dar ar fi plicticos, pentru că nu mai sunt oamenii cu imaginația dnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, aceea care a comparat iepoca nici mai mult nici mai puțin decât cu epoca lui Pericle.
Nu ştiu ce s-o mai spune pe la lansările cărților vreunui politician care se avântă în câmpul literelor, dar îmi amintesc de lansarea cărții de versuri a unui prim ministru în funcție. Preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, un critic literar de notorietate, potrivise astfel această lansare ca să pară una printre altele două, ale unor poeți autentici. Ei bine, tot bulucul de gazetari şi cameramani care umpluse celebra Sală a oglinzilor s-a orientat spre prim ministrul care semna cu pseudonim. Au fost ocoliți cu multă acribie ceilalți lansați, ca şi cei care-i lansau şi care, pour une fois, nici nu exagerau cu epitetele ornante şi cu superlativele. Seara, la ştirile televizate, ce să vezi? Nu fusese decât lansarea cărții dlui demnitar. Nici imagine, nici relatare despre restul. Şi lumea se mai informează de la ştirile televizate! Montajul face totul, montajul de la televiziune, dar şi din creieraşele micilor reporteri care sunt trimişi pe teren cu indicația exactă asupra a ce trebuie să relateze. Şi, probabil, şi cum trebuie să facă treaba asta. Manipularea e evidentă. Mă rog, aici e una gratuită, cartea aceluia a murit a doua zi, a murit şi el ceva mai târziu şi poate că nimeni, în afară de un cârcotaş ca mine, nu-şi mai aduce aminte de acel episod ruşinos din istoria presei postrevoluționare. Dar câte altele asemenea nu vor mai fi fost, şi chiar mult mai rele decât simple lansări de cărți proaste în detrimentul unora bune!
E grozav de ruşinos că şi în cazul lansărilor de pe la târguri şi librării lucrează aceleaşi principii strâmbe care țes zi de zi şi realitatea socială din patria noastră, unde cândva, multe silve erau. Vorbăria de-acolo, unde prea mulți se lustruiesc pe ei, dar le mai scapă câte-o bidinea şi autorilor, de zici că te afli direct într-un Parnas mai balcanic decât cel antic, nu e şi ea un simptom al corupției moravurilor şi al corupției pur şi simplu, care guvernează țara noastră de ani mulți şi răi? Ba e, dar cine s-o recunoască nu e.
Şi uite-aşa, se strică şi viața literară cum s-au stricat toate celelalte. Că doar nu era să reziste o zonă minusculă în fața tsunami-ului de corupție care doboară totul în cale-i, alungându-i pe cei reuşiți ca să facă loc plagiatorilor, impostorilor, mincinoşilor, manipulatorilor, hoților, deputaților, miniştrilor, senatorilor şi altor ticăloşi. Cine mai crede că poate exista la noi o societate care să funcționeze după principiul valorii se înşeală. Meritocrația e doar o iluzie, aşa cum o iluzie e şi egalitatea în drepturi şi-n ce mai vreți dvs.
Îmi dau seama că trebuie să retrag verbul detest din prima frază a acestui articol. Şi asta pentru că nu numai la lansări se practică cele de mai sus, ci şi – deseori – în ceea ce înlocuieşte critica, literară, plastică etc. În cazul unor critici ştii dinainte cum o să scrie despre cutare scriitor sau scriitoare, în funcție de relația de amiciție sau mai ales de interes practic care-i leagă. Ori: cutare autore (corectura este rugată să lase aşa cuvântul latinizant) e ruda cuiva care nu trebuie supărat. Şi aşa mai departe până la a zecea spiță. Iar cărți de valoare, dar care n-au rude şi părinți, vorba unui cântecel de chef de altădată, sunt lăsate să se prăbuşească în anonimat, de unde nu le mai scoate nici dracu’.
Încet-încet, dacă eşti un ins cât de cât corect şi observi ce se întâmplă în jurul tău, începi să te simți rău în patria-ți. Te duci în alta şi vezi că, într-un fel, şi acolo e la fel. Acesta să fie omul, te întrebi. Acesta să fiu eu?