Eseu
Radu Cernătescu
Eminescu şi doctorii diavolului
Articol publicat în ediția Viata Românească 6/2016
Un tratat de alchimie pentru bărbieri
În secolul al XVII-lea, un alchimist se lăuda că a obținut un aur „mai frumos decât cel din minele ungureşti”(1). Nimic nou, doar că la pachet cu metoda în care nimeni nu mai credea, germanul Johannes Agricola oferea, mai ales „bărbierilor autorizați (Balbirern Studiosis)”, rețetele tămăduitoare ale medicinei spagyrice „verificate în mai multe sute de istorii [de caz], cu revelarea completă a tot ce trebuie făcut cu ele în chirurgie şi alchimie”(2). Era pe când rețetele medicale se vindeau mai bine decât secretul fabricării aurului! Cea mai căutată era prescripția pentru tratamentul teribilei boli franceze (morbus galicus), mai numită şi syphilis încă de pe vremea lui Paracelsus. O infecție care, cum o spune autorul poemei pastorale Syphilis sive morbus galicus (1530), el însuşi doctor curant şi autor de tratate medicale, „infectase sânul Europei...,/ De la cetățile Libiene, până la valul Mării Negre”(3).
Filosof şi doctor în medicina parva la Leipzig, Agricola oferea însă nu una, ci două rețete. Prima, pe bază de mercur (oleum mercurii), cealaltă, pe bază de aur (oleum auri). Cea cunoscută sub numele de „prepararea mercurului sudativ (preparatio mercurii diaphoretici)”, despre care Agricola recunoaşte că „nu este un procedeu inventat de autor, ci o compilație din vechi filosofi”(4), era în acea vreme cel mai cunoscut tratament pentru sifilis, amintit până şi în poema menționată mai sus. Cealaltă rețetă îi aparținea lui Agricola şi „a fost încercată pe un student al meu care a avut o şcoală nu departe de Viena, în Austria”, şi care se afla „în ultimul stadiu al bolii: părul îi căzuse, îi ieşiseră umflături în jurul tâmplelor, de asemenea îi apăruseră pete pe picioare şi toate celelalte simptome care însoțesc această infecție”(5). Adică, în jargonul medicinei moderne: rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită, cauzate toate de septicemia treponemică.
Spre deosebire de cura cu mercur, tratamentul pe bază de aur nu a ajuns niciodată un remediu popular, fiind abandonat curând după moartea celui care a încercat să impună aurum potabile ca leac universal. De vină pentru diabolizarea acestui demers revoluționar a fost polemica lui Agricola cu alchimiştii Poppius şi Kirstenius, pamflete injurioase legând de numele său apelative ca „fantomă de comediant” sau „uzurpator al dogmei alchimice (dogmatica medicina)”(6). Înfruntarea celor două tabere surprinde schimbarea de paradigmă în farmacologia alchimică a epocii baroce, aurora Iluminismului anunțând deja pretențiile ştiințifice ale chimiei moderne, care îl va preamări pe cercetător (indagatoris) în detrimentul practicianului rutinat (veteratoris) al sulfuroasei magii. Mult mai târziu, medicina îi va da câştig de cauză lui Agricola, îngropând tratamentul cu mercur şi reabilitând crysoterapia, aurul recăpătându-şi azi un rol curativ în infecții şi imunodeficiențe grave.
Unul din puținii discipoli ai lui Agricola, germanul Johann Rudolf Glauber, el însuşi fiu de bărbier, a dus invenția lui Agricola până în Olanda, publicând la Amsterdam ultima încercare de reabilitare a aurului potabil. La aproape un deceniu de la moartea lui Agricola, Glauber încă era convins că aurul poate fi folositor, şi nu doar în pandemiile cunoscute sub termenul generic de morbi Gallici, dar „poate servi în formă lichidă ca panaceu la vindecarea mai multor boli foarte grave”(7).
O noapte cu Venus, o viață cu Mercur
Promovat de Pharmacopea dogmaticorum (1607) a lui Duchesne (Quercetanus) şi de Thesaurus Medicinae (1628) al lui Popp (Poppius), tratamentul cu mercur pentru lues venerea era o veche practică în medicina alchimică. Avicena lăudase(8) cel dintâi proprietățile „cauterizante” ale mercurului, administrat sub formă de auro rubeo (sulfura mercurică, cinnabaris), în a sa Kitab al-Qanun fi al-tibb, biblia farmacologiei alchimice apusene, tradusă în latină de Gerardo da Cremona ca Liber canonis totius medicinae (1522). Avicena a ținut să avertizeze asupra toxicității mercurului, recomandând mai degrabă, „pentru fistule dificile şi scrofule”(9), un unguentum veneris pe bază de oxid de plumb (lithargyr, spuma argenti). Tot în Canonul său, în cap. De auro, găsim şi sursa tratamentului cu aur potabil experimentat de Agricola, Avicena considerând aici(10) că aurul are şi el calități cauterizante şi poate fi administrat în infecții ca decoct.
Însă cel care a canonizat cu adevărat tratamentul cu mercur al bolii franceze a fost Paracelsus. Poreclit „doctorul diavolului”, alchimistul elvețian este cel care a făcut din alchimie mai mult decât o promisiune de fabricare a aurului, a impus-o ca pe filosofia mistică a vindecării corpului uman. Medicina lui spagyrică bazată pe teoria umorală oferea rețete care ajutau corpul să scape de încărcătura de „umori rele” prin vărsături, sudorație şi salivație. Răul francez (malum francicum, Französenseuche), pe care Paracelsus îl considera „cea mai gravă boală din lume”, era o astfel de dereglare umorală şi putea fi tratat doar cu un vomitiv puternic, cum era şi încă este considerat calomelul (clorura de mercur). Paracelsus a scris şi un tratat Despre cauzele bolii franceze şi remediile ei (1529), considerat temeiul sifidologiei moderne, numeroase observații despre patologia luetică rămânând valabile şi azi.
Timp de mai bine de 350 de ani, până la studiul lui Jean-Alfred Fournier, din 1893, care va arăta că boala franceză trebuie considerată, cel puțin la acel moment, incurabilă, tratamentul spagyric cu mercur a fost privit ca cel mai adecvat remediu şi singura speranță a bolnavului luetic. Administrarea clorurii mercurice, recomandată de toți medicii paracelsişti, se făcea pe cale orală sau extern, sub formă de unguent, fumigații, băi de aburi. Sau toate la un loc. Din cura cu calomel, intitulat şi sublimat coroziv datorită toxicității sale, nu lipseau însă excesele, care aveau un efect devastator asupra pacientului: căderea dinților şi a părului, ulcerații, tremor, pareze, dureri pulmonare, pierderea memoriei, labilitate emoțională şi chiar cancer. Abia în anul 1868, doctorul francez Liégeois a patentat un tratament cu injecții hipodermice de soluții foarte diluate de sare mercurică (1:500), oferind astfel posibilitatea unei posologii supravegheate. Studiul lui clinic a apărut în British Medical Journal, pe 10 iulie 1869.
La vals cu Mercurius ter Maximus
În 1754, olandezul Gerard Van Swieten, medic personal al împărătesei Maria Tereza, a prezentat tratamentul cu sublimat coroziv lumii medicale vieneze, punând astfel bazele a ceea ce se va numi şcoala vieneză de Siphilido-Therapie. Ea s-a creat în jurul legendarului doctor Maximilian Locher, profesor la Theresianische Kollegium şi practician la Spitalul Sankt Marcus din Viena. S-a contorizat(11) că între anii 1754-1762, acesta a vindecat sau ameliorat nu mai puțin de 4880 de pacienți luetici. Lucrarea lui, Observații practice despre boala venerică, epilepsie şi nebunie (1762), a stat la baza manualului practicii curative cu mercur elaborat în 1768 de un discipol al său, dr. Joseph Jakob v. Plenck, profesor la Academia de medicină şi chirurgie Josephinum din Viena. Tradus imediat în franceză, engleză, suedeză şi germană, manualul „...de administrare a mercurului celor afectați de boli venerice” nu numai că a uniformizat practica terapeutică la nivel european, dar a oferit şi întâiul rețetar de administrare a mercurului medicinal. Interesant este faptul că printre rețete, la capitolul „Calcifiere”, regăsim şi mixtura de aur cu mercur din care Agricola şi Glauber extrăgeau cândva oleum mercurii.
Plenck a fost un neobosit practician, numeroasele lui tratate arătându-l interesat mai mult de farmacologia bolii, decât de patologia ei. În centrul terapiei „virusului veneric (virus venererum)”, el a aşezat hidrargirul purificat, din care obținea pilule de mercurio gummoso şi syrupi mercurialis. Cu toate reuşitele lui în tratamentul cu mercur, Plenck nu a uitat să atragă atenția mereu asupra toxicității lui, metoda orală (methodus salivatoria), de exemplu, putând duce „la sufocare şi la alte simptome grave”(12). Într-un celebru vademecum terapeutic intitulat Doctrina despre bolile venerice (1779), Plenck a ținut să arate că respectarea tradiției spagyrice era pentru el mai importantă decât cercetarea, inovarea sa reducându-se aici la două tehnici amintite în treacăt ca methodus mea.
Un strălucit continuator al muncii lui Plenck, şi el mercurialist convins, a fost transilvăneanul Carl Ludwig Sigmund von Ilanor, titular al primei catedre de sifidologie din lume, înființată în 1849 în cadrul Universității din Viena. Cursul său introductiv, intitulat Despre misiunea sanatoriului şi a clinicii pentru pacienții de sifilis în marile oraşe (Viena, 1849), ni-l arată şi ca un dedicat director al clinicii de sifidologie din Viena, pe care a condus-o din 1849, modernizându-i baza de îngrijire şi tratament şi creând aici primul sistem de arhivare şi raportare cazuistică. În scurt timp, clinica a devenit atât de cunoscută încât a generat în Principate expresia „ori la bal, ori la spital”, care ilustra sintetic opțiunile oricui pleca cu poştalionul la Viena. În cadrul clinicii, Sigmund a patentat frecțiile cu unguent gri de mercur (grauer Quecksilbersalbe), terapie pentru care a publicat instrucțiuni şi observații personale (1856, 1859 şi 1866). Curând, alifia lui cu argint viu a ajuns să fie cel mai popular remediu în sifilis.
Eminescu, un studiu de caz
Printre elevii transilvăneanului Sigmund s-a numărat şi medicul curant al lui Eminescu, Heinrich Obersteiner jr. Când s-a ocupat de Eminescu, Sigmund era profesor asociat la Universitatea din Viena şi tocmai scrisese studiul Sifilisul şi demența paralitică (1882), cu reluarea Relația dintre sifilis şi demența paralitică (1883). Deja se vedea că aria preocupărilor sale era neuro-patologia, un domeniu în care Obersteiner va da o Introducere în studiul organelor nervoase centrale (1888), considerată „biblia pentru multe generații de neurologi în devenire”.
Din „Wiener-Kronik”, ştim că perioada internării poetului la sanatoriul privat din Oberdöbling (Privatheilanstalt für Nerven-Gemüts-und Geisterskranke) a fost între 2 noiembrie 1883 şi 26 februarie 1884. Prima întrebare care se pune este de ce a preferat Maiorescu clinica privată a doctorilor Leidesdorf şi Obersteiner jr. şi nu clinica publică a prof. dr. Sigmund? Răspunsul este acelaşi ca în cazul internării din Bucureşti, când s-a preferat clinica privată a dr. Şuțu şi nu stabilimentul public de la Mărcuța: Eminescu ceruse (a se vedea episodul cu Gheorghe Panu) discreție, la care Maiorescu a adăugat speranța lui că boala poetului poate fi vindecată. Iar Şcoala de la Viena oferea în acele vremi această speranță.
În perioada în care l-a consultat şi tratat pe Eminescu, Obersteiner încă nu era preocupat de hipnotism, primul său studiu în domeniu, Der Hypnotismus, apărând abia în iunie 1885. Aşadar, singurul tratament pe care îl putea administra clinica lui unui pacient luetic era cel pe bază de mercur. Probabil, mercur injectabil. Obersteiner nu a fost un terapeut convins, mai degrabă a fost un „nihilist terapeutic”, ca un alt profesor al său, Josef von Škoda, directorul Spitalului General din Viena. Amândoi, profesor şi elev, puneau diagnoza medicală mai presus decât planul de tratament, convinşi că cu cât un diagnostic este mai corect, cu atât tratamentul este mai scurt.
A doua întrebare ar fi: care a fost diagnosticul doctorilor vienezi în cazul lui Eminescu? Răspunsul îl găsim, parțial, în scrisoarea lui Maiorescu din februarie 1884, scrisă cu patru zile înainte de externarea lui Eminescu din „institutul vienez” (exprimarea îi aparține lui Maiorescu): „D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putință şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamație a pieliței creierilor, mai întâi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamațiunii”. Încă o dată, Maiorescu ascundea elegant cauza infecțioasă a bolii lui Eminescu.
Nu se puteau însă ascunde ulcerațiile pe care Eminescu le avea pe picioare, semnalate de Slavici şi pomenite chiar de Eminescu în corespondența sa. Considerat de Călinescu un efect al bolii luetice, acest simptom poate face lumină în controversatul episod al băii Mitraşevski. Căci, tratamentul ambulator cu unguentul dr. Sigmund, prescris lui Eminescu la Iaşi de dr. Iszac şi la Bucureşti de dr. Şuțu, necesita băi de îndepărtare a alifiei de argint viu (grauer Quecksilbersalbe). O simplă baie explică aşadar prezența, considerată suspectă de adepții teoriei conspirației, lui Eminescu în baia populară de pe strada Poliției nr. 4.
Boala lui Eminescu a avut perioade de remisie spectaculoase, ele sunt însă obişnuite în cazuistica tratamentului cu mercur. De pildă, de la Viena, Eminescu s-a întors, o spune Slavici, pe deplin refăcut: „După ce-a stat câtva timp într-o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinențe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu la Florența apoi s-a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit”.
Rămâne o ultimă întrebare, la care fiecare poate da propriul răspuns: de ce astăzi, când terapia cu mercur nu mai este nici măcar amintire, nu putem accepta că a fost o vreme când mercurul era considerat un leac miraculos? E ca şi când ne-am îndoi că extrasul dintr-un mucegai poate vindeca infecțiile. Justificarea celor care prescriau rețetele medicinei spagyrice ținea însă de o aptitudine pe care omul modern a pierdut-o demult. E vorba de încrederea în structura magică a lumii, care ea singură şi deja oferea un efect psihologic dezinhibator. De aici s-a născut credința, exprimată de faimosul alchimist francez Quercetanus(13), contemporanul lui Shakespeare, că fiecare corp empiric posedă un corp eteric, cu proprietăți spirituale care transcend substanța şi proprietățile ei intrinseci, fizico-chimice. Apa de argint, sau argintul viu, prin aciditatea şi agilitatea ei, arată o înaltă subtilitate, care face să semene cu fluidele corporale. De aceea, în medicina spagyrică, mercurul este mai mult decât un adjuvant terapeutic, este o esență curativă. Un aliment al vieții. Din teoria aceasta s-a născut medicina homeopatică, acolo unde mercuris solubilis încă şi-a păstrat faima de leac universal, fiind folosit în tratarea tuturor bolilor cu secreții muco-purulente.
În secolul al XVII-lea, un alchimist se lăuda că a obținut un aur „mai frumos decât cel din minele ungureşti”(1). Nimic nou, doar că la pachet cu metoda în care nimeni nu mai credea, germanul Johannes Agricola oferea, mai ales „bărbierilor autorizați (Balbirern Studiosis)”, rețetele tămăduitoare ale medicinei spagyrice „verificate în mai multe sute de istorii [de caz], cu revelarea completă a tot ce trebuie făcut cu ele în chirurgie şi alchimie”(2). Era pe când rețetele medicale se vindeau mai bine decât secretul fabricării aurului! Cea mai căutată era prescripția pentru tratamentul teribilei boli franceze (morbus galicus), mai numită şi syphilis încă de pe vremea lui Paracelsus. O infecție care, cum o spune autorul poemei pastorale Syphilis sive morbus galicus (1530), el însuşi doctor curant şi autor de tratate medicale, „infectase sânul Europei...,/ De la cetățile Libiene, până la valul Mării Negre”(3).
Filosof şi doctor în medicina parva la Leipzig, Agricola oferea însă nu una, ci două rețete. Prima, pe bază de mercur (oleum mercurii), cealaltă, pe bază de aur (oleum auri). Cea cunoscută sub numele de „prepararea mercurului sudativ (preparatio mercurii diaphoretici)”, despre care Agricola recunoaşte că „nu este un procedeu inventat de autor, ci o compilație din vechi filosofi”(4), era în acea vreme cel mai cunoscut tratament pentru sifilis, amintit până şi în poema menționată mai sus. Cealaltă rețetă îi aparținea lui Agricola şi „a fost încercată pe un student al meu care a avut o şcoală nu departe de Viena, în Austria”, şi care se afla „în ultimul stadiu al bolii: părul îi căzuse, îi ieşiseră umflături în jurul tâmplelor, de asemenea îi apăruseră pete pe picioare şi toate celelalte simptome care însoțesc această infecție”(5). Adică, în jargonul medicinei moderne: rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită, cauzate toate de septicemia treponemică.
Spre deosebire de cura cu mercur, tratamentul pe bază de aur nu a ajuns niciodată un remediu popular, fiind abandonat curând după moartea celui care a încercat să impună aurum potabile ca leac universal. De vină pentru diabolizarea acestui demers revoluționar a fost polemica lui Agricola cu alchimiştii Poppius şi Kirstenius, pamflete injurioase legând de numele său apelative ca „fantomă de comediant” sau „uzurpator al dogmei alchimice (dogmatica medicina)”(6). Înfruntarea celor două tabere surprinde schimbarea de paradigmă în farmacologia alchimică a epocii baroce, aurora Iluminismului anunțând deja pretențiile ştiințifice ale chimiei moderne, care îl va preamări pe cercetător (indagatoris) în detrimentul practicianului rutinat (veteratoris) al sulfuroasei magii. Mult mai târziu, medicina îi va da câştig de cauză lui Agricola, îngropând tratamentul cu mercur şi reabilitând crysoterapia, aurul recăpătându-şi azi un rol curativ în infecții şi imunodeficiențe grave.
Unul din puținii discipoli ai lui Agricola, germanul Johann Rudolf Glauber, el însuşi fiu de bărbier, a dus invenția lui Agricola până în Olanda, publicând la Amsterdam ultima încercare de reabilitare a aurului potabil. La aproape un deceniu de la moartea lui Agricola, Glauber încă era convins că aurul poate fi folositor, şi nu doar în pandemiile cunoscute sub termenul generic de morbi Gallici, dar „poate servi în formă lichidă ca panaceu la vindecarea mai multor boli foarte grave”(7).
O noapte cu Venus, o viață cu Mercur
Promovat de Pharmacopea dogmaticorum (1607) a lui Duchesne (Quercetanus) şi de Thesaurus Medicinae (1628) al lui Popp (Poppius), tratamentul cu mercur pentru lues venerea era o veche practică în medicina alchimică. Avicena lăudase(8) cel dintâi proprietățile „cauterizante” ale mercurului, administrat sub formă de auro rubeo (sulfura mercurică, cinnabaris), în a sa Kitab al-Qanun fi al-tibb, biblia farmacologiei alchimice apusene, tradusă în latină de Gerardo da Cremona ca Liber canonis totius medicinae (1522). Avicena a ținut să avertizeze asupra toxicității mercurului, recomandând mai degrabă, „pentru fistule dificile şi scrofule”(9), un unguentum veneris pe bază de oxid de plumb (lithargyr, spuma argenti). Tot în Canonul său, în cap. De auro, găsim şi sursa tratamentului cu aur potabil experimentat de Agricola, Avicena considerând aici(10) că aurul are şi el calități cauterizante şi poate fi administrat în infecții ca decoct.
Însă cel care a canonizat cu adevărat tratamentul cu mercur al bolii franceze a fost Paracelsus. Poreclit „doctorul diavolului”, alchimistul elvețian este cel care a făcut din alchimie mai mult decât o promisiune de fabricare a aurului, a impus-o ca pe filosofia mistică a vindecării corpului uman. Medicina lui spagyrică bazată pe teoria umorală oferea rețete care ajutau corpul să scape de încărcătura de „umori rele” prin vărsături, sudorație şi salivație. Răul francez (malum francicum, Französenseuche), pe care Paracelsus îl considera „cea mai gravă boală din lume”, era o astfel de dereglare umorală şi putea fi tratat doar cu un vomitiv puternic, cum era şi încă este considerat calomelul (clorura de mercur). Paracelsus a scris şi un tratat Despre cauzele bolii franceze şi remediile ei (1529), considerat temeiul sifidologiei moderne, numeroase observații despre patologia luetică rămânând valabile şi azi.
Timp de mai bine de 350 de ani, până la studiul lui Jean-Alfred Fournier, din 1893, care va arăta că boala franceză trebuie considerată, cel puțin la acel moment, incurabilă, tratamentul spagyric cu mercur a fost privit ca cel mai adecvat remediu şi singura speranță a bolnavului luetic. Administrarea clorurii mercurice, recomandată de toți medicii paracelsişti, se făcea pe cale orală sau extern, sub formă de unguent, fumigații, băi de aburi. Sau toate la un loc. Din cura cu calomel, intitulat şi sublimat coroziv datorită toxicității sale, nu lipseau însă excesele, care aveau un efect devastator asupra pacientului: căderea dinților şi a părului, ulcerații, tremor, pareze, dureri pulmonare, pierderea memoriei, labilitate emoțională şi chiar cancer. Abia în anul 1868, doctorul francez Liégeois a patentat un tratament cu injecții hipodermice de soluții foarte diluate de sare mercurică (1:500), oferind astfel posibilitatea unei posologii supravegheate. Studiul lui clinic a apărut în British Medical Journal, pe 10 iulie 1869.
La vals cu Mercurius ter Maximus
În 1754, olandezul Gerard Van Swieten, medic personal al împărătesei Maria Tereza, a prezentat tratamentul cu sublimat coroziv lumii medicale vieneze, punând astfel bazele a ceea ce se va numi şcoala vieneză de Siphilido-Therapie. Ea s-a creat în jurul legendarului doctor Maximilian Locher, profesor la Theresianische Kollegium şi practician la Spitalul Sankt Marcus din Viena. S-a contorizat(11) că între anii 1754-1762, acesta a vindecat sau ameliorat nu mai puțin de 4880 de pacienți luetici. Lucrarea lui, Observații practice despre boala venerică, epilepsie şi nebunie (1762), a stat la baza manualului practicii curative cu mercur elaborat în 1768 de un discipol al său, dr. Joseph Jakob v. Plenck, profesor la Academia de medicină şi chirurgie Josephinum din Viena. Tradus imediat în franceză, engleză, suedeză şi germană, manualul „...de administrare a mercurului celor afectați de boli venerice” nu numai că a uniformizat practica terapeutică la nivel european, dar a oferit şi întâiul rețetar de administrare a mercurului medicinal. Interesant este faptul că printre rețete, la capitolul „Calcifiere”, regăsim şi mixtura de aur cu mercur din care Agricola şi Glauber extrăgeau cândva oleum mercurii.
Plenck a fost un neobosit practician, numeroasele lui tratate arătându-l interesat mai mult de farmacologia bolii, decât de patologia ei. În centrul terapiei „virusului veneric (virus venererum)”, el a aşezat hidrargirul purificat, din care obținea pilule de mercurio gummoso şi syrupi mercurialis. Cu toate reuşitele lui în tratamentul cu mercur, Plenck nu a uitat să atragă atenția mereu asupra toxicității lui, metoda orală (methodus salivatoria), de exemplu, putând duce „la sufocare şi la alte simptome grave”(12). Într-un celebru vademecum terapeutic intitulat Doctrina despre bolile venerice (1779), Plenck a ținut să arate că respectarea tradiției spagyrice era pentru el mai importantă decât cercetarea, inovarea sa reducându-se aici la două tehnici amintite în treacăt ca methodus mea.
Un strălucit continuator al muncii lui Plenck, şi el mercurialist convins, a fost transilvăneanul Carl Ludwig Sigmund von Ilanor, titular al primei catedre de sifidologie din lume, înființată în 1849 în cadrul Universității din Viena. Cursul său introductiv, intitulat Despre misiunea sanatoriului şi a clinicii pentru pacienții de sifilis în marile oraşe (Viena, 1849), ni-l arată şi ca un dedicat director al clinicii de sifidologie din Viena, pe care a condus-o din 1849, modernizându-i baza de îngrijire şi tratament şi creând aici primul sistem de arhivare şi raportare cazuistică. În scurt timp, clinica a devenit atât de cunoscută încât a generat în Principate expresia „ori la bal, ori la spital”, care ilustra sintetic opțiunile oricui pleca cu poştalionul la Viena. În cadrul clinicii, Sigmund a patentat frecțiile cu unguent gri de mercur (grauer Quecksilbersalbe), terapie pentru care a publicat instrucțiuni şi observații personale (1856, 1859 şi 1866). Curând, alifia lui cu argint viu a ajuns să fie cel mai popular remediu în sifilis.
Eminescu, un studiu de caz
Printre elevii transilvăneanului Sigmund s-a numărat şi medicul curant al lui Eminescu, Heinrich Obersteiner jr. Când s-a ocupat de Eminescu, Sigmund era profesor asociat la Universitatea din Viena şi tocmai scrisese studiul Sifilisul şi demența paralitică (1882), cu reluarea Relația dintre sifilis şi demența paralitică (1883). Deja se vedea că aria preocupărilor sale era neuro-patologia, un domeniu în care Obersteiner va da o Introducere în studiul organelor nervoase centrale (1888), considerată „biblia pentru multe generații de neurologi în devenire”.
Din „Wiener-Kronik”, ştim că perioada internării poetului la sanatoriul privat din Oberdöbling (Privatheilanstalt für Nerven-Gemüts-und Geisterskranke) a fost între 2 noiembrie 1883 şi 26 februarie 1884. Prima întrebare care se pune este de ce a preferat Maiorescu clinica privată a doctorilor Leidesdorf şi Obersteiner jr. şi nu clinica publică a prof. dr. Sigmund? Răspunsul este acelaşi ca în cazul internării din Bucureşti, când s-a preferat clinica privată a dr. Şuțu şi nu stabilimentul public de la Mărcuța: Eminescu ceruse (a se vedea episodul cu Gheorghe Panu) discreție, la care Maiorescu a adăugat speranța lui că boala poetului poate fi vindecată. Iar Şcoala de la Viena oferea în acele vremi această speranță.
În perioada în care l-a consultat şi tratat pe Eminescu, Obersteiner încă nu era preocupat de hipnotism, primul său studiu în domeniu, Der Hypnotismus, apărând abia în iunie 1885. Aşadar, singurul tratament pe care îl putea administra clinica lui unui pacient luetic era cel pe bază de mercur. Probabil, mercur injectabil. Obersteiner nu a fost un terapeut convins, mai degrabă a fost un „nihilist terapeutic”, ca un alt profesor al său, Josef von Škoda, directorul Spitalului General din Viena. Amândoi, profesor şi elev, puneau diagnoza medicală mai presus decât planul de tratament, convinşi că cu cât un diagnostic este mai corect, cu atât tratamentul este mai scurt.
A doua întrebare ar fi: care a fost diagnosticul doctorilor vienezi în cazul lui Eminescu? Răspunsul îl găsim, parțial, în scrisoarea lui Maiorescu din februarie 1884, scrisă cu patru zile înainte de externarea lui Eminescu din „institutul vienez” (exprimarea îi aparține lui Maiorescu): „D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putință şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamație a pieliței creierilor, mai întâi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamațiunii”. Încă o dată, Maiorescu ascundea elegant cauza infecțioasă a bolii lui Eminescu.
Nu se puteau însă ascunde ulcerațiile pe care Eminescu le avea pe picioare, semnalate de Slavici şi pomenite chiar de Eminescu în corespondența sa. Considerat de Călinescu un efect al bolii luetice, acest simptom poate face lumină în controversatul episod al băii Mitraşevski. Căci, tratamentul ambulator cu unguentul dr. Sigmund, prescris lui Eminescu la Iaşi de dr. Iszac şi la Bucureşti de dr. Şuțu, necesita băi de îndepărtare a alifiei de argint viu (grauer Quecksilbersalbe). O simplă baie explică aşadar prezența, considerată suspectă de adepții teoriei conspirației, lui Eminescu în baia populară de pe strada Poliției nr. 4.
Boala lui Eminescu a avut perioade de remisie spectaculoase, ele sunt însă obişnuite în cazuistica tratamentului cu mercur. De pildă, de la Viena, Eminescu s-a întors, o spune Slavici, pe deplin refăcut: „După ce-a stat câtva timp într-o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinențe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu la Florența apoi s-a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit”.
Rămâne o ultimă întrebare, la care fiecare poate da propriul răspuns: de ce astăzi, când terapia cu mercur nu mai este nici măcar amintire, nu putem accepta că a fost o vreme când mercurul era considerat un leac miraculos? E ca şi când ne-am îndoi că extrasul dintr-un mucegai poate vindeca infecțiile. Justificarea celor care prescriau rețetele medicinei spagyrice ținea însă de o aptitudine pe care omul modern a pierdut-o demult. E vorba de încrederea în structura magică a lumii, care ea singură şi deja oferea un efect psihologic dezinhibator. De aici s-a născut credința, exprimată de faimosul alchimist francez Quercetanus(13), contemporanul lui Shakespeare, că fiecare corp empiric posedă un corp eteric, cu proprietăți spirituale care transcend substanța şi proprietățile ei intrinseci, fizico-chimice. Apa de argint, sau argintul viu, prin aciditatea şi agilitatea ei, arată o înaltă subtilitate, care face să semene cu fluidele corporale. De aceea, în medicina spagyrică, mercurul este mai mult decât un adjuvant terapeutic, este o esență curativă. Un aliment al vieții. Din teoria aceasta s-a născut medicina homeopatică, acolo unde mercuris solubilis încă şi-a păstrat faima de leac universal, fiind folosit în tratarea tuturor bolilor cu secreții muco-purulente.